Marilena Șerban, profa de română: „Copiii citesc mult când sunt mici și au un model, când văd părinții și profesorii că trăiesc în lumina acelor valori pe care le perorează”

Marilena Șerban este profesoară de limba și literatura română la Școala ,,Little Genius” din București, coautoarea unei serii de auxiliare didactice pentru gimnaziu, a scris o carte pentru copii și semnează adesea în publicațiile Asociației Naționale a Profesorilor de Română (ANPRO), ca redactor al revistei Consilierul de lectură, sau în Dilema veche. În plus, este îndrăgostită de pedagogie și psihologie și trăiește cu convingerea că literatura este, întâi de toate, un mod eficient de cunoaștere de sine.

Marilena Șerban este unul dintre profesorii care au militat activ pentru schimbarea programei de limba română la gimnaziu, în sensul de a pune în centru ideea de dezvoltare a copilului și abordarea unei multitudini de texte și coduri de lectură în interacțiunea cu elevii.

Iată povestea unei profe de română care scrie manuale și care face din elevii săi parteneri de lectură.

Când ați decis să deveniți profesoară de română de ce ați făcut-o?

Marilena Șerban: A fost o călătorie, care a început în clasele primare, cu o învățătoare de la care mi-a rămas o amintire foarte puternică: ne-a aliniat în fața clasei și ne-a pedepsit pe toți, lovindu-ne cu rigla la palmă, fiindcă luaserăm note mici la testul anual de matematică.

Norocul meu a venit o dată cu cea de-a doua învățătoare, doamna Silvia Pleșcan, pe care aveam s-o întâlnesc după ce ne-am mutat cu locuința și am ajuns la altă școală. Atunci am văzut ce înseamnă un alt stil de interacțiune cu elevii și m-am identificat foarte repede cu doamna învățătoare. Atunci, în clasele primare, am știut ce îmi doresc să fac mai departe, ca profesie, să fiu învățătoare.

E un noroc, știu. Acum, când lucrez mult cu adolescenți, realizez cât de complicat este pentru cineva să știe, la 14-18 ani, ce își dorește să facă – să vadă „poarta”, ca la fotbal. Când o vezi, tragi bine, fără ezitări.

Mai târziu, când am ajuns la Liceul Pedagogic și am început să colaborez la revista școlii, am scris un articol despre învățătoarea mea și îmi amintesc că i l-am trimis. A fost un soi de mesaj de recunoștință care cred că a transmis exact ce simt și acum față de omul care m-a ajutat să îmi găsesc drumul profesional.

Marilena Șerban, profa de română: „Copiii citesc mult când sunt mici și au un model, când văd părinții și profesorii că trăiesc în lumina acelor valori pe care le perorează”

Ce avea această învățătoare atât de special?

Marilena Șerban: Era foarte calmă, iar cu această trăsătură îi semăna foarte bine mamei. M-a încurajat simțind aplecarea mea către literatură. Eu scriam, de fapt, pentru ea; mi-amintesc cu câtă bucurie scriam pentru a citi, a doua zi, compunerea la școală. Chiar eram acel tip de copil cu mâna pe sus mereu.

Învățătoarea mea era tolerantă și nu punea accent pe competiție. De la ea am învățat această atitudine care mi-a folosit foarte mult ulterior, când am devenit profesoară. Nu m-a certat când nu am venit cu cine știe ce rezultate de la Olimpiada de Matematică. Mai târziu, când discutam cu elevii mei care mergeau la astfel de concursuri, mai întâi îi linișteam și le spuneam: „Pentru mine sunteți la fel de importanți și valoroși, indiferent de nota pe care o veți obține la acest test. Este doar un test!”

Ulterior, am mers la un liceu cu profil pedagogic, deși mama voia să merg la Liceul Economic fiindcă, zicea ea, „din citit nu scoți bani!” Mama a fost mereu un om pragmatic și conștiincios, dar a înțeles foarte bine căutările mele. Tata, pe de altă parte, era orientat spre zona reală, dar amândoi înțelegeau, ca mai toți din acea perioadă, că meseriile bănoase sunt în altă parte decât în literatură. Așa că au spus ce au avut de spus, dar decizia a fost întotdeauna la mine.

Acum sunt mândră, când mă uit înapoi, că am avut această intuiție de a alege literatura, care mi se potrivește, și de curajul de a articula, în fața alor mei, deviza: „dacă nu merg la Pedagogic, nu merg nicăieri!”

Am mers la liceu și, după cum e lesne de ghicit, mi-am luat drept modele și m-am atașat de profesoarele de limba și literatură română, pentru ca, mai târziu, să apară dorința de a explora psihologia sau pedagogia.

De ce erau opțiuni la fel de puternice psihologia sau pedagogia?

Marilena Șerban: Nimic nu este întâmplător. Literatura înseamnă și cunoaștere de sine. Acum, când mă uit în urmă, nici nu mă surprinde că pasiunile mele au mers către literatură, psihologie și pedagogie. Am încă această bucurie de a însoți copilul și de a mă bucura de progresul lui, oricât de mic. Psihologia, pe de altă parte, mi-a oferit fundamentul științific, riguros pentru ce descopeream, intuitiv, în literatură. Asta face literatura, de dinainte de momentul când psihologia a devenit știință: din literatură am învățat despre relația cu ceilalți, despre empatie, despre toleranță, despre valori general-umane, despre bunătate, adevăr sau frumos.

În clasa a XII-a, când le-am spus părinților mei că mi-ar plăcea să merg mai departe la Facultatea de Jurnalism, ei mi-au răspuns: „și cum o să trăiești din jurnalism?” (râde)

Doar că, înainte de a le răspunde, am înțeles că literatura deschide multe uși și mi-am zis: „dacă termin Litere, mă pot duce către o carieră pedagogică, dar și către una jurnalistică!” Și am ales să merg la Litere. În cele din urmă, am înțeles că literatura este o ușă care mă duce unde vreau eu.

Cum v-a modelat această facultate?

Marilena Șerban: Cred că mi-a oferit ce căutam eu: acces către mine și profunzime în înțelegerea celorlalți și a lumii. Și am avut ocazia, citind marea literatură și discutând cu profesorii mei (am avut noroc de oameni extraordinari la Universitate), să preiau un model pedagogic de care aveam nevoie – definit prin seriozitate, responsabilitate, rigoare științifică, chiar dacă acolo nu exista mentorat în adevăratul sens al cuvântului.

Reciteam, de curând, cartea lui Nicolae Manolescu,  ,,Lectura pe înțelesul tuturor”, în care spunea că nu ar rupe niciodată literatura de viață, iar mie mi se pare cea mai bună strategie de aplicat și la clasă, cu elevii. La Liceul Pedagogic am învățat, de fapt, cum să mă descurc în clasă, cu elevii reali, la facultate ,,am îmblânzit” cărțile, nu preadolescenții sau adolescenții.

Ce trebuie să știe și ce calități trebuie să aibă un profesor?

Marilena Șerban: Profesorul trebuie să știe bine ce predă, să fie stăpân pe cunoștințele sale, copiii simt asta imediat. Apoi, e bine să fie flexibil, să se adapteze unor contexte variate, fiindcă eu nu predau acum, de exemplu, doar ce am învățat în facultate, de provocările pandemice nici nu mai amintesc.

Dincolo de cunoștințe, profesorul trebuie să știe să construiască o relație cu copiii, iar pedagogia pozitivă accentuează acest aspect, cu care sunt de acord: mai întâi construiești o relație cu elevii, apoi începi predarea. Copilul își va aminti, fără îndoială, cum s-a simțit la oră, va pleca cu niște emoții de acolo, de aceea, profesorul mai întâi ,,îmblânzește”, apoi dă mai departe din ce știe el, academic vorbind. Nu spun că predarea e în plan secundar, dimpotrivă. Eu sunt profesoară de limba și literatura română și îmi doresc ca elevii mei să știe să citească critic un text, să vorbească elegant și corect, dar, dincolo de asta, este important, pentru mine, și cum se simt copiii în aceste ore, multe, pe care le petrecem împreună.