Marilena Șerban, profa de română: „Copiii citesc mult când sunt mici și au un model, când văd părinții și profesorii că trăiesc în lumina acelor valori pe care le perorează.”

Marilena Șerban este profesoară de limba și literatura română la Școala ,,Little Genius” din București, coautoarea unei serii de auxiliare didactice pentru gimnaziu, a scris o carte pentru copii și semnează adesea în publicațiile Asociației Naționale a Profesorilor de Română (ANPRO), ca redactor al revistei Consilierul de lectură, sau în Dilema veche. În plus, este îndrăgostită de pedagogie și psihologie și trăiește cu convingerea că literatura este, întâi de toate, un mod eficient de cunoaștere de sine.

Marilena Șerban este unul dintre profesorii care au militat activ pentru schimbarea programei de limba română la gimnaziu, în sensul de a pune în centru ideea de dezvoltare a copilului și abordarea unei multitudini de texte și coduri de lectură în interacțiunea cu elevii.

Iată povestea unei profe de română care scrie manuale și care face din elevii săi parteneri de lectură.

Când ați decis să deveniți profesoară de română de ce ați făcut-o?

Marilena Șerban: A fost o călătorie, care a început în clasele primare, cu o învățătoare de la care mi-a rămas o amintire foarte puternică: ne-a aliniat în fața clasei și ne-a pedepsit pe toți, lovindu-ne cu rigla la palmă, fiindcă luaserăm note mici la testul anual de matematică.

Norocul meu a venit o dată cu cea de-a doua învățătoare, doamna Silvia Pleșcan, pe care aveam s-o întâlnesc după ce ne-am mutat cu locuința și am ajuns la altă școală. Atunci am văzut ce înseamnă un alt stil de interacțiune cu elevii și m-am identificat foarte repede cu doamna învățătoare. Atunci, în clasele primare, am știut ce îmi doresc să fac mai departe, ca profesie, să fiu învățătoare.

E un noroc, știu. Acum, când lucrez mult cu adolescenți, realizez cât de complicat este pentru cineva să știe, la 14-18 ani, ce își dorește să facă – să vadă „poarta”, ca la fotbal. Când o vezi, tragi bine, fără ezitări.

Mai târziu, când am ajuns la Liceul Pedagogic și am început să colaborez la revista școlii, am scris un articol despre învățătoarea mea și îmi amintesc că i l-am trimis. A fost un soi de mesaj de recunoștință care cred că a transmis exact ce simt și acum față de omul care m-a ajutat să îmi găsesc drumul profesional.

Ce avea această învățătoare atât de special?

Marilena Șerban: Era foarte calmă, iar cu această trăsătură îi semăna foarte bine mamei. M-a încurajat simțind aplecarea mea către literatură. Eu scriam, de fapt, pentru ea; mi-amintesc cu câtă bucurie scriam pentru a citi, a doua zi, compunerea la școală. Chiar eram acel tip de copil cu mâna pe sus mereu.

Învățătoarea mea era tolerantă și nu punea accent pe competiție. De la ea am învățat această atitudine care mi-a folosit foarte mult ulterior, când am devenit profesoară. Nu m-a certat când nu am venit cu cine știe ce rezultate de la Olimpiada de Matematică. Mai târziu, când discutam cu elevii mei care mergeau la astfel de concursuri, mai întâi îi linișteam și le spuneam: „Pentru mine sunteți la fel de importanți și valoroși, indiferent de nota pe care o veți obține la acest test. Este doar un test!”

Ulterior, am mers la un liceu cu profil pedagogic, deși mama voia să merg la Liceul Economic fiindcă, zicea ea, „din citit nu scoți bani!” Mama a fost mereu un om pragmatic și conștiincios, dar a înțeles foarte bine căutările mele. Tata, pe de altă parte, era orientat spre zona reală, dar amândoi înțelegeau, ca mai toți din acea perioadă, că meseriile bănoase sunt în altă parte decât în literatură. Așa că au spus ce au avut de spus, dar decizia a fost întotdeauna la mine.

Acum sunt mândră, când mă uit înapoi, că am avut această intuiție de a alege literatura, care mi se potrivește, și de curajul de a articula, în fața alor mei, deviza: „dacă nu merg la Pedagogic, nu merg nicăieri!”

Am mers la liceu și, după cum e lesne de ghicit, mi-am luat drept modele și m-am atașat de profesoarele de limba și literatură română, pentru ca, mai târziu, să apară dorința de a explora psihologia sau pedagogia.

De ce erau opțiuni la fel de puternice psihologia sau pedagogia?

Marilena Șerban: Nimic nu este întâmplător. Literatura înseamnă și cunoaștere de sine. Acum, când mă uit în urmă, nici nu mă surprinde că pasiunile mele au mers către literatură, psihologie și pedagogie. Am încă această bucurie de a însoți copilul și de a mă bucura de progresul lui, oricât de mic. Psihologia, pe de altă parte, mi-a oferit fundamentul științific, riguros pentru ce descopeream, intuitiv, în literatură. Asta face literatura, de dinainte de momentul când psihologia a devenit știință: din literatură am învățat despre relația cu ceilalți, despre empatie, despre toleranță, despre valori general-umane, despre bunătate, adevăr sau frumos.

În clasa a XII-a, când le-am spus părinților mei că mi-ar plăcea să merg mai departe la Facultatea de Jurnalism, ei mi-au răspuns: „și cum o să trăiești din jurnalism?” (râde)

Doar că, înainte de a le răspunde, am înțeles că literatura deschide multe uși și mi-am zis: „dacă termin Litere, mă pot duce către o carieră pedagogică, dar și către una jurnalistică!” Și am ales să merg la Litere. În cele din urmă, am înțeles că literatura este o ușă care mă duce unde vreau eu.

Cum v-a modelat această facultate?

Marilena Șerban: Cred că mi-a oferit ce căutam eu: acces către mine și profunzime în înțelegerea celorlalți și a lumii. Și am avut ocazia, citind marea literatură și discutând cu profesorii mei (am avut noroc de oameni extraordinari la Universitate), să preiau un model pedagogic de care aveam nevoie – definit prin seriozitate, responsabilitate, rigoare științifică, chiar dacă acolo nu exista mentorat în adevăratul sens al cuvântului.

Reciteam, de curând, cartea lui Nicolae Manolescu,  ,,Lectura pe înțelesul tuturor”, în care spunea că nu ar rupe niciodată literatura de viață, iar mie mi se pare cea mai bună strategie de aplicat și la clasă, cu elevii. La Liceul Pedagogic am învățat, de fapt, cum să mă descurc în clasă, cu elevii reali, la facultate ,,am îmblânzit” cărțile, nu preadolescenții sau adolescenții.

Ce trebuie să știe și ce calități trebuie să aibă un profesor?

Marilena Șerban: Profesorul trebuie să știe bine ce predă, să fie stăpân pe cunoștințele sale, copiii simt asta imediat. Apoi, e bine să fie flexibil, să se adapteze unor contexte variate, fiindcă eu nu predau acum, de exemplu, doar ce am învățat în facultate, de provocările pandemice nici nu mai amintesc.

Dincolo de cunoștințe, profesorul trebuie să știe să construiască o relație cu copiii, iar pedagogia pozitivă accentuează acest aspect, cu care sunt de acord: mai întâi construiești o relație cu elevii, apoi începi predarea. Copilul își va aminti, fără îndoială, cum s-a simțit la oră, va pleca cu niște emoții de acolo, de aceea, profesorul mai întâi ,,îmblânzește”, apoi dă mai departe din ce știe el, academic vorbind. Nu spun că predarea e în plan secundar, dimpotrivă. Eu sunt profesoară de limba și literatura română și îmi doresc ca elevii mei să știe să citească critic un text, să vorbească elegant și corect, dar, dincolo de asta, este important, pentru mine, și cum se simt copiii în aceste ore, multe, pe care le petrecem împreună.

Ce e important pentru dvs.? Ce este important pentru dvs. ca profesor într-o școală privată?

Marilena Șerban: Predau după aceeași programă școlară, din acest punct de vedere nu este nicio diferență între școala privată și cea publică. Eu am predat și m-am bucurat de progresul elevilor în ambele sisteme.

Oriunde aș fi, încep prin a construi relația. Când preiau o clasă nouă, de pildă, citesc din Micul prinț, secvența cu îmblânzirea vulpii. Le spun copiilor că, aidoma personajelor, suntem și noi la început, ne tatonăm și învățăm împreună ,,să creăm legături”. Învățarea nu înseamnă fericire continuă, ci o stare de bine construită printr-o relație.

Care mai sunt lucrurile bune pe care le încurajați în felul în care predați, în modul prin care construiți o dată cu elevii?

Marilena Șerban: Aș vrea să vă povestesc puțin, așa cum le-am povestit și părinților la ședințe, despre programa de limba și literatura română pentru gimnaziu, care s-a schimbat din 2017.

Programa nouă are în centru conceptul de dezvoltare personală și iată cum pasiunea mea pentru psihologie are acum și o reflectare directă în documentele școlare. De altfel, părinții prezenți în spațiul public cereau și ei această schimbare.

Eu sunt membră a ANPRO (Asociația Națională a Profesorilor de Limba și Literatura Română), organizație pe care am descoperit-o la un masterat de didactică pe care l-am terminat acum câțiva ani.

Aceea a fost o altă întâlnire norocoasă pentru mine, fiindcă știam la acel moment, acum vreo 11 ani, să fiu învățătoare mai mult decât profesoară, aveam o intuiție a lucrurilor, dar nimeni nu îmi spunea dacă fac bine sau rău. Așa că, atunci când am început să scriu pentru publicațiile asociației și să merg la simpozioanele organizate de această comunitate profesională, am început să învăț de la colegi care aveau aceeași perspectivă ca a mea și, în plus, aveau experiență. Ei au fost mentorii mei.

În urmă cu 15 ani, lucram cu modelul dezvoltării personale fără ca acesta să fie validat oficial. Ne simțeam ca ilegaliștii. (râde) Simțeam însă că acesta este modelul potrivit noilor generații de copii. Auzeam, de atunci, ceva ce apare din ce în ce mai mult acum ca mesaj public: copiii nu mai citesc. Adevărul e că ei citesc, dar citesc altfel.

Cum este această alteritate?

Marilena Șerban: Dacă ne gândim la cantitate, copiii de acum citesc mai mult decât o făceam noi, fiindcă luăm în calcul internetul ca sursă de conținut. Cred că discuția însă este despre a citi literatură; este adevărat, copiii citesc mai puțină literatură. Dar cred că și noi, adulții, citim mai puțină literatură acum.

Cu certitudine, copiii acestor zile citesc altfel. Textul literar este mai puțin accesibil, fiindcă acesta cere lentoare, profunzime, răbdare, atenție – tocmai ceea ce tinerii au pierdut, câștigând spațiul virtual.

Ca să ai acces la textul literar, trebuie să parcurgi niște pași. Or, noi îi trimiteam pe copii direct către marea literatură, fără să îi pregătim, să le cultivăm întâi plăcerea de a citi, fără a ține cont de ce citeau ei dincolo de școală, foarte mult text nonliterar, site-uri, bloguri, care solicită alt cod decât literatura, au altă grilă de lectură. Erau texte care nu se aflau în programă.

Asociația a inițiat, acum 15 ani, programul „Cercuri de lectură”, iar noi făceam voluntariat, organizând cluburi de lectură în afara orelor de program. Colindam prin librării, mergeam la întâlniri cu scriitorii sau citeam cot la cot cărțile lor, ale copiilor. Așa am descoperit eu Jurnalul unui puști, de exemplu. Ce ne doream noi era să cultivăm plăcerea de a citi apropiindu-i autentic pe copii de cărți și de scris, arătându-le că literatura nu este ruptă de viață.

Pentru ei, scriitorul era într-un tablou, ca în vremea când eram noi elevi, cu portretele junimiștilor aliniate pe hol, de unde ne zâmbeau aspru scriitorii din manuale.

Programa actuală propune o paradigmă total diferită, accentul nu mai cade nici pe partea analitică, nici pe cea culturală sau de comunicare, ci exact pe aceasta despre care vorbim acum, de dezvoltare personală – adică literatura devine un mod de a se descoperi pe sine, de a-i cunoaște mai bine pe ceilalți, lumea – neînsemnând că celelalte abordări vor fi ignorate. Pentru elevii din gimnaziu, prin această abordare, se fac pașii aceia intermediari care duc spre analiza temeinică, profundă a textului literar – văzut ca un text de top, rafinat, provocator, seducător. În programa actuală, textul literar se regăsește printre alte tipuri de texte, nu este cel esențial – ceea ce nu este foarte comod nici pentru mine, sper să ocupe un loc mult mai important în liceu, fiindcă ar fi o mare pierdere altfel.

Dați-mi un exemplu din care să înțeleg această multitudine de texte din programa de gimnaziu!

Marilena Șerban: Citim la clasă, deci metodic, literatură mondială sau literatură română contemporană – ceea ce era mai greu înainte. Așa se face că avem texte semnate de Mircea Cărtărescu, Adina Popescu, Florin Bican, apoi avem text nonliterar sau bandă desenată, adică un text multimodal, care asociază coduri diferite – fiecare trebuie abordat cu o anumită grilă de lectură. Acesta din urmă, de pildă, nu exista în manual, fiindcă profesorii sau părinții aveau, din păcate, prejudecata că este literatură ,,ușoară”. Nu e deloc așa, copiilor le place, fiindcă ei oricum citesc acum în coduri diferite, e o formă artistică provocatoare. Citim și text discontinuu, adică un tabel, de exemplu. Nu înseamnă că sunt foarte încântați când văd grafice în clasa a V-a, dar, cu siguranță, vor citi mai bine facturile decât o făceam eu la vârsta lor.

Cred că a-i învăța să citească doar literatură, fără a-i obișnui cu textul cu care se întâlnesc în mod frecvent nu e benefic pentru ei.

Am reușit să introducem conceptul dezvoltării personale în programa școlară, vom vedea, după câteva generații însă, în ce măsură acest model curricular ni se potrivește. Deocamdată, nu e dificil pentru copii, ci pentru profesori și părinți. E mai dificil pentru mine, ca profesor, să mă adaptez, fiindcă eu nu am învățat așa în facultate. Sunt și eu scoasă din zona de confort, ceea ce e bine, totuși, înseamnă că învăț. În dificultate sunt și părinții, care, în mod firesc, stau față în față cu niște frici, care se activează când întâlnesc necunoscutul.  

Noi am fost obișnuiți cu acest stil academic, cu analiza literară începută din gimnaziu, de pildă, care și-a demonstrat beneficiile sale în timp, fără nicio îndoială. Când părinții nu văd acest lucru reflectat în caiet, fiindcă acesta din urmă este încă oglinda orei, li se activează niște frici: „Dacă este în urmă copilul meu, de ce nu studiază aceeași pagină, același capitol din manual la care e copilul vecinilor noștri. Ce se întâmplă? Ce face profesoara la ore cu ei? Uite, au trecut două ore deja, iar copiii nu au scris nimic în caiet. Ceva e în neregulă!”

Eu sunt de o viață în școală, am fost pe rând elevă, studentă, apoi profesoară. Viața mea s-a derulat în școală și m-am obișnuit cu toate modificările. Dar un părinte care a terminat școala acum 10-20 de ani și nu a mai avut vreo legătură directă cu ea de atunci este firesc să resimtă aceste frici. Tocmai din acest motiv merg la ședințe și le povestesc despre programă.

Mai este un aspect aici: ești părinte, ai un copil căruia ți-ai dori să-i placă școala, nu te interesează notele, dar știi că va ajunge să dea niște examene unde notele chiar contează. Ce e de făcut? Cum te liniștești cu gândul că acel copil va fi bine când va ajunge la momentul examenului?

Marilena Șerban: Dacă ar fi după mine, nu aș pune note. Nu mă înțelegeți greșit, nu spun că notele sunt lipsite de importanță. Dar în România, nu avem standarde pentru o evaluare echilibrată și obiectivă. În plus, notarea afectează substanțial relația mea cu copiii – oricât de obiectivă încerc să fiu, oricât de mult lucrez cu ei pe partea de autoevaluare. Eu nu aș pune note, ci aș evalua competențe: lectură, redactare, discurs, fiindcă ne interesează progresul copiilor, nu? Din păcate, există încă o ruptură evidentă între noua paradigmă din programa școlară și modul în care se face evaluarea.

Competențele despre care vorbim sunt formate dintr-un triunghi esențial: cunoștințe, deprinderi și atitudini. Când formezi o competență, obligatoriu cunoștințele sunt acoperite, iar aici procesul de memorare este foarte important. Dar nu trebuie să rămânem acolo. Urmează deprinderile și ajungem la atitudini, adică și niște valori. Eu, ca profesor, construind o competență, plec de la informație și așa știu că examenul va fi trecut cu bine, fiindcă la noi examenele, din păcate, înseamnă încă multă informație. Un profesor bun, care lucrează cu competențele și valorile, va avea implicit elevi cu note bune la examen, fiindcă acestea presupun mai degrabă informații, ceea ce putem acoperi destul de ușor.

Mai importat decât atât este să vedem și ce abilități au copiii sau dacă și-au construit un set de valori. Evaluarea profesorului ar trebui să se facă și ea în lumina acestor abilități și valori, doar că așa ceva e complicat de măsurat. Toată lumea se uită doar la notele copiilor și suntem toți introduși în aceeași „oală” a evaluărilor de tip procustian. Dacă notele sunt mari, am fost buni, dacă notele sunt mici, nu am fost buni.

Eu am trăit experiența copiilor pe care i-am preluat în clasa a V-a și i-am dus până în clasa a XII-a, iar acolo am putut vedea ce înseamnă lucrul cu valorile.

Ce înseamnă acestea?

Marilena Șerban: Noi studiem literatura pentru a ne cunoaște pe noi înșine și lumea, în general, ceea ce ne ajută să ne construim un set de valori. Trăim într-o societate haotică, în care ne-am cam pierdut reperele, dar în interiorul nostru știm că acestea există și sunt valabile.

Când acești copii, în clasa a XII-a, în perspectiva unui examen de bacalaureat, veneau sâmbăta, fără note, la  întâlniri în Librăria Humanitas, cu scriitori cum ar fi Mircea Cărtărescu sau Rui Zink, scriitori vii, „pipăibili cu mâna”, am știut că am construit niște valori adevărate, care includ cartea printre ele.

Nu mă evaluează nimeni pentru asta, dar știu că elevii mei au luat note rezonabile și mari, fără meditații, doar cu muncă intensă la clasă și li s-a părut abordabil examenul, adică nu au muncit extraordinar pentru acele note, ci în ritm continuu, din clasa a V-a până în clasa a XII-a.

Și care este secretul dvs.?

Marilena Șerban: Secretul pentru mine este să fiu autentică. Noi, profesorii și părinții, suntem educatori, e bine să fim conștienți că cei mici nu fac neapărat ce le spunem să facă, dar văd ce facem noi.

Nu am ajuns în această profesie din întâmplare și am ales de foarte mult timp să fiu eu însămi în ceea fac. Secretul meu este să pun pe masă pasiunea mea pentru literatură, să vorbesc despre cărți, să merg la întâlniri cu scriitorii, să știu ce se publică, să citesc literatură pentru copii, să am contact cu scriitorii contemporani de literatură pentru copii, să mă bucur de cărți. Iar copiii, văzându-mă pe mine așa, preiau ceva din acest model, din această atitudine.

Materia de limba și literatura română înseamnă mai mult decât atât, e gramatică, e sintaxă, e analiză, e un alt fel de matematică!

Marilena Șerban: Da, dar vă reamintesc: informația este la baza acestei piramide a competenței. Copiii sunt inteligenți și prind foarte repede informația, internetul înlocuiește cu succes profesorul, din acest punct de vedere, dar miza e să nu rămânem acolo. Informația se fixează cu efort, prin exercițiu, printr-o rutină riguroasă care privește munca intelectuală. Ce facem însă mai departe? Cum selectăm informația relevantă, cum legăm informațiile, interdisciplinar, de exemplu, ca să capete relevanță și utilitate?

 Inteligența fără bunătate poate face mult rău, istoria a dovedit-o, de aceea cred în valori și atitudini construite conștient, sistematic, în școală și acasă.

Deci unde e miza dumneavoastră?

Marilena Șerban: Miza mea este în valori, iar acestea se formează nu doar la clasă, cu profesoara de română, ci și alături de părinți, de restul profesorilor din școală, de cei cu care interacționează copiii.

Apoi, cred că literatura nu este ruptă de viață, ci face viața mai frumoasă, îi dă sens.

Aceasta este o strategie pe care o folosesc și acum la ,,Little Genius”, unde avem un program de lectură numit ,,Biblioteca vie”, pentru care îi mulțumesc Adinei Rosetti și Asociației Scriitorilor de Literatură pentru Copii ,,De Basm”. Copiii văd scriitori ,,în carne și oase”, care povestesc despre cum scriu, ce dificultăți au, cum se inspiră. Sunt oameni diferiți, cu abordări diferite, cu personalități diferite – diversitatea e o valoare. Au intra deja, în biblioteca noastră vie: Adina Rosetti, Carmen Tiderle, Laura Grünberg, ne vom întâlni și cu alții, până la vară.

Discuția pe care o am adesea cu părinții se derulează în jurul acestui subiect: cum faceți dvs. copiii să citească mai mult și cu plăcere? Le răspund că este o călătorie care începe din primele zile de viață, iar acum o parcurg și eu cu fetița mea și încerc să fiu, ca la școală, autentică. Casa noastră este plină cu cărți, o duc la spectacole de teatru, îi citesc povești, cumpărăm împreună cărți, adică tot ce fac și cu elevii mei.

Experiența mi-a arătat că atunci când valorile sunt bine construite de părinți acasă, ce le spun eu este o limbă cunoscută, pe care o înțeleg bine.

Am citit undeva despre cititorii de cursă lungă văzuți ca niște cai de rasă: au nevoie și de genetică, de îngrijire specială, încep antrenamentele de mici și sunt puțini. Degeaba ne plângem noi că nu citesc copiii, cititorii pasionați sunt puțini, ceea ce e firesc.

Într-un articol al lui G. Călinescu, „De ce nu se citește?” (din 1939!), criticul literar enumeră nu mai puțin de 12 motive, iar primele trei sunt acestea: familia – care nu pune preț pe cariera intelectuală; părinții care vor meserii bine plătite și sunt scandalizați când la școală li se cere elevilor să citească suplimentar, profesorii – care nu citesc suficient. Urmau: manualele, editurile, scriitorii, criticii. Vi se par cunoscute aceste discuții?

Prin urmare, e o problemă complexă, nu există un singur răspuns, iar responsabilitatea se împarte, onest vorbind, între mai mulți.

De altfel, nici cititorii nu sunt egali cu ei înșiși ani la rând. Copiii noștri au și ei etape de dezvoltare: citesc mult când sunt mici și au un model în casă, în adolescență, citesc mai puțin, fiindcă interesele lor sunt orientate către grup și socializare. Nu e de ajuns să le cumpărăm cărți, e nevoie să vadă persoanele de încredere din jurul lor trăind în lumina acestor valori pe care le susțin – fie că e vorba de părinți, de profesori sau de prieteni.

Care este măsura succesului dvs.?

Marilena Șerban: Ca profesoară, măsura succesului este să-i văd pe copii citind cu plăcere, citind dincolo de școală, să mă întâlnesc cu ei la evenimente culturale pe care nu le organizez eu, să ia note bune la examen fără să simtă că acesta este un fel de Muma Pădurii, fără presiune, ci muncind constant, serios și conștientizând că este o etapă firească, o bornă în drumul către învățare.

Iar pentru dvs., ca om?

Marilena Șerban: Eu cred că sunt un om de succes. Nu câștig din scrisul cărților, dar am scris o carte pentru copii, scriu des pentru publicațiile asociației (ANPRO), am scris pentru Dilema veche. Sunt un om de succes pentru că fac ceea ce-mi place. Cred că asta înseamnă succes în viață: să reușești să faci cu plăcere ceea ce faci zi de zi. Dar să știți că asta nu înseamnă că nu întâmpin dificultăți, obstacole, dezamăgiri, că nu muncesc foarte mult, chiar dacă îmi fac meseria cu pasiune.

Există o discuție populară despre fericirea la școală și despre ideea că acolo trebuie să fie copii fericiți de dimineață până seara. Știți ce spunea Cioran? Că fericiți tot timpul sunt nebunii, îndrăgostiții și bețivii (râde). Fericirea este o stare de moment, deci faptul că fac cu pasiune profesia mea nu m-a scutit de eșec, de suferință. Am citit biografii ale sportivilor celebri și nu am găsit vreunul care să spună că nu a avut momente de cumpănă sau de suferință. Horia Tecău povestea că plângea duminica seara, când trebuia să plece în cantonament. Și făcea ce-i plăcea.

Ca părinți, nu îi ajutăm pe copii când ne stabilim fericirea ca valoare supremă. E importantă starea de bine, dar fericirea este o stare de moment – vine, pleacă, revine.

Eu sunt mulțumită că lucrez în preajma copiilor, ei se bucură autentic, și mi se pare că am dovedit o intuiție extraordinară când am ales să merg spre un domeniu care mi se potrivește.

Care este dificultatea ce vi  s-a părut insurmontabilă până acum?

Marilena Șerban: O dificultate pe care am avut-o în ultimii ani este să găsesc echilibrul între viața profesională și cea personală. Cei mai mulți profesori investesc mult timp și multă energie în ceea ce fac la clasă, lucrând nu cu foi sau aparate, ci cu copii – o responsabilitate enormă. De multe ori, familiile noastre resimt și orele multe, și lipsa de energie. Despre asta mai am încă de învățat.