Mihai Ranete, inițiatorul Caravanei cu Medici și povestea leacului pentru bolnavii de la sat: „Femeia de la țară a fost la medic doar când a născut, iar dacă îi apare o bubă la sân așteaptă să-i treacă”

Mihai Ranete este medic specialist radiolog și imagist la Institutul Clinic Fundeni și inițiatorul Caravanei cu medici. S-a făcut doctor fiind influențat de mama sa, însă, când se gândește azi la admiterea la Medicină, spune că a fost o întâmplare miraculoasă. Familia sa era săracă, nu-și putea permite să-l trimită la meditații la București, iar când au făcut rost de o brumă de bani pentru asta, Mihai a intrat într-un anturaj nefast și i-a cheltuit pe filme, pizza și burgeri prin capitală. Din fericire a intrat printre primii la facultate, iar câțiva ani mai târziu a înțeles care e menirea lui. Chemat într-o acțiune voluntară să consulte pacienții dintr-un sat din Delta Dunării, a privit totul ca pe o vacanță gratuită în afara Bucureștiului și a acceptat. Ajuns în mijlocul pacienților a înțeles de fapt câtă nevoie e de el și de alții ca el și a aflat adevărata motivație pentru care s-a făcut medic. Ajuns rezident, a pus pe picioare inițiativa Caravanei cu medici și de atunci, adică vreo șase ani, alături de colegii lui voluntari, străbate țara în lung și-n lat, oferind o șansă pacienților de la sate ce au acces limitat la doctor.

Așa a aflat cât de needucați din punct de vedere al sănătății sunt oamenii de la sate și câte „bube” se ascund în comunele izolate ale României.

Cum sună povestea Caravanei cu medici, dar mai ales a medicului Mihai Ranete, aflați azi, în câteva minute petrecute citind acest interviu inspirațional.

Cine sunt pacienții tăi?

Pacienții mei sunt cei care au nevoie de un diagnostic imagistic și aici vorbim de radiografie, ecografie, rezonanță magnetică. Particularitatea mea și a colegilor mei de la Fundeni este că noi avem un cabinet de angiografie, adică facem așa numita radiologie intervențională.

De când ești la Fundeni?

De când am intrat în rezidențiat. Eu am avut șansa ca după rezidențiat să se scoată un post la concurs aici. Ca să înțelegi: după examenul de rezidențiat, se susține un examen național și se face o clasificare în funcție de medie, de la 1 la….5000 să spunem. Iar apoi se ocupă posturile existente. Numărul de posturi este foarte mic.

Deși noi ne văităm că nu avem medici…

Noi ne văităm că nu avem medici în provincie, în spitalele mici, în mediul rural. Medici în centrele mari sunt.

Toată lumea vrea să lucreze la oraș. Iar tu ai avut această șansă…

Am avut șansa să se scoată acele posturi și am avut șansa să fiu printre primii. Dar nu credeam că voi face imagistică. Provin dintr-o familie foarte săracă, a trebuit să mă întrețin singur în facultate, așa că am spus că nu e bine să ratez șansa aceasta. Eu credeam că voi face ceva chirurgical, dar iată că viața m-a adus aici. Și am făcut cea mai bună alegere din viața mea pentru că imagistica e una dintre cele mai complexe specializări.

Adică voi puneți diagnosticul?

Da, noi punem diagnosticul. În ziua de azi nu mai există diagnostic clinic, pentru orice problemă e nevoie de o investigație imagistică completă ca să pui un diagnostic.

De ce te-ai făcut doctor?

Mama mea cred că m-a influențat destul de mult. Ea și-a dorit să fie medic, nu a avut șansa asta, a lucrat cumva la psihicul meu și uite că am ascultat-o. În plus, mi-a și plăcut partea de biologie în liceu, îmi plăcea ideea de medic, îmi plăcea aspectul de medic și cu premisele acestea am ales să dau la Medicină.

Dar ai fost prin spitale când erai mic?

Nu. Eu vin din Urziceni, un oraș mic și sărac și, din fericire, nu am avut ocazia să am de-a face cu spitalul.

Ce erau părinții tăi?

Când am dat eu la facultate părinții mei erau despărțiți și acum, tot timpul le spun studenților mei că eu nu am habar cum am reușit să intru la facultate. La mine a fost o chestie divină. Bătălia era foarte mare, se făceau meditații la București, iar eu nu aveam nici o șansă să ajung la profesorii buni care meditau, pentru că ai mei nu aveau bani pentru asta. Iar în Urziceni nu existau profesori care să știe să mediteze pentru Medicină.

Mai mult decât atât, țin minte că în ultima perioadă mama și-a dat seama că eu chiar sunt serios și că o să dau la Medicină. Așa că într-o zi mi-a zis: „Hai să facem într-un fel. Îți dau niște bani să te duci și tu să faci câteva meditații la București”. Așa că, împreună cu un coleg care tot la Medicină voia să dea, plecam cu trenul de la Urziceni și veneam la meditație la București. Colegul meu provenea dintr-o familie mai înstărită și părea că are alte priorități, așa că tot drumul, 2 ore în tren, îmi făcea capul mare: „Hai mai bine să mergem noi la un film cu banii ăștia sau să ne luăm pizza”. Așa că am fost de 2-3 ori la meditații, iar apoi nu m-am mai dus. Cheltuiam banii prin București cu el, după ce o sunam pe profesoară și îi spuneam că ne-a prins controlorul fără bilet și ne-a dat jos din tren.

Și mama ta a aflat vreodată?

A aflat citind undeva, eu nu i-am spus niciodată. Dar am intrat printre primii la facultate.

Nu mi-ai spus ce meserie aveau părinții…

Mama era un fel de subinginer zootehnist, lucra la o fermă de porci, iar tata manevra o locomotivă la un siloz.

Mai ai frați?

Da, mai am un frate mai mare care este inginer constructor, dar care nu a profesat niciodată pentru că după ce a terminat facultatea a plecat în Spania.

Și tu de ce nu ai plecat?

Cred că așa s-au aliniat planetele. În primul rând pentru că mi-am dorit să fac Medicina…

Nu, după Medicină…

O dată că mi s-au deschis ușile – repet, am avut șansa să iau postul – aveam un loc bun într-un spital universitar, era exact ceea ce-mi doream eu să fac; iar a doua oară pentru că deja eram implicat încă din facultate în proiecte de voluntariat. Cum am început rezidențiatul, am pus bazele Caravanei cu medici, soția mea este și ea medic la Fundeni, așa că lucrurile erau deja prea legate ca să mai plec.

Ce este soția ta?

Hematolog. Ea face transplant medular.

Dar nu ai vrut să vezi și ce era dincolo de ușa României?

Am avut șansa să văd, familia mea fiind plecată în Spania.  Ca să mă țină în facultate, mama a trebuit să plece și ea în Spania la muncă și a rămas acolo, cu fratele meu.

Consider că mi s-a oferit tot aici și tot timpul spun asta: oricine vrea să facă ceva în România, chiar și pe partea de medicină, poate să facă. În ceea ce mă privește, eu am considerat că România este locul în care eu pot să fac ceva, pot să construiesc ceva. Afară m-aș fi simțit ca toți ceilalți, poate chiar inferior pentru că știu ce înseamnă o barieră de limbă și o imagine de străin. Indiferent de țara în care alegi să mergi, peste tot rămâne aceeași atitudine: întâi ai noștri și apoi ai lor.

Hai să ne îndreptăm către voluntariat? Când ai pus bazele Caravanei cu medici?

Cred că în prima săptămână după ce am devenit rezident.

Așa dintr-o dată?

Nu. Lucrurile au început în anul al IV-lea de facultate. Aveam o prietenă foarte bună care era implicată în Societatea studenților, față de care eu eram puțin distant. Eu nu făcusem voluntariat, eu îmi vedeam de obiectivele mele, să învăț, să nu cumva să ajung la locurile cu taxă pentru că nu mi-aș fi permis să plătesc și, pe lângă asta, încercam să-mi văd de viață. La un moment dat a venit colega asta și m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu ei în Deltă, 4 zile, să consultăm oamenii de acolo. Mi-a zis că drumul și masa sunt gratuite, iar eu mi-am imaginat că pot să am o vacanță în deltă gratis. Eu am văzut-o ca pe o oportunitate de a ieși din București. Nu a fost în Deltă, a fost într-o comună din apropiere și așa am făcut prima caravană. Acolo am văzut ce înseamnă să faci și altceva în afară de rutina zilnică a unui student la Medicină.

Adică ce ați făcut?

Am consultat pacienții din sat, eu făceam partea de EKG deși nu-mi explicase nimeni niciodată cum se face un EKG. În patru zile eram deja profesionist. Vorbeam cu pacienții, mă simțeam chiar important, simțeam că aceasta este motivația pentru care eu am dat la Medicină.

Bineînțeles că m-am îndrăgostit de idee, mi-am dat seama cât e de important să vezi și altceva, mi-am dat seama cât a fost de important pentru oamenii aceia că am mers la ei și am vorbit cu ei – deși mare lucru nu le-am făcut, nu i-am ajutat prea mult.

La țară oamenii cred în medic ca în Dumnezeu…

Exact despre asta e vorba. Am simțit că ideea caravanei e ceva care mă împlinește. Așa mi s-a deschis apetitul pentru voluntariat. Ulterior am continuat alături de colega aceasta a mea, am preluat chiar organizarea proiectului și mi-am dat seama că e nevoie de mai mult.

Ne-am strâns cinci oameni, colegi din facultate cu care am lucrat și am pus bazele unei asociații.

Mai sunteți aceiași cinci membri fondatori?

Nu. Din păcate trei au plecat afară și am rămas doi. La momentul acela ne-am pus toți la o masă, ne-am gândit la un nume, a ieșit Caravana cu medici și apoi am încercat să ne organizăm.

Prima noastră caravană a fost una cu probleme, a fost cumva piatra de hotar. Noi nu știam și nu înțelegeam ce înseamnă organizarea unui astfel de eveniment local. Noi aveam impresia că o idee ca asta va fi primită cu brațele deschise de absolut toată lumea și vor ajunge să întindă covorul roșu și să ne aștepte cu pâine și sare numai ca să venim la ei în sat. Ne-am dat seama că realitatea din teren e total diferită.

Unde v-ați dus prima dată?

Într-un sat din județul Buzău, un sat foarte izolat care ne-a fost recomandat de niște voluntari. Am fost și ne-am întâlnit cu viceprimarul, iar omul a fost foarte ok: „veniți voi aici și faceți analize pentru 200 de persoane?”. Obținuserăm colaborarea cu cei de la Synevo și veneam cu un pachet foarte larg de analize. Viceprimarul era foarte entuziasmat și a spus „da, gata, facem”. Cu o săptămână înainte am primit telefon de la primar. Eu deja eram foarte mândru că m-a sunat până și primarul. Eram de gardă când m-a sunat și mi-a stricat toate ploile: „Nu vii aici pentru că nu vreau eu!”. Putea să spună orice, putea să mă înjure de mamă, putea să-mi spună că e satul în carantină, orice, dar nu să-mi spună că nu vin pentru că nu vrea el. Asta în condițiile în care îi explicasem că facem asta voluntar, că aducem o mulțime de specialiști și că în felul acesta chiar răspundem unei nevoi. Apoi mi-am dat seama că viceprimarul a considerat caravana noastră o opțiune de a-și face el reclamă. Urmau alegerile și era ca și cum Dumnezeu îi pusese mâna în cap. A organizat totul, a chemat 200 de oameni, nu i-a spus nimic primarului și deja balanța se înclinase în favoarea viceprimarului, din punct de vedere al opțiunilor de vot. Primarul când a aflat, a crezut că noi suntem mână în mână cu viceprimarul și că vrem să-l săpăm. Greșeala lui a fost că a vorbit foarte urât și mi-a zis că pe el nu-l interesează oamenii și că eu nu sunt în echipa care trebuie.

Și ce ai făcut?

Din adrenalină, am răspuns așa: „Ok. Nu venim, dar să știți că eu am foarte mulți prieteni în presă, s-a făcut o publicitate foarte mare pe acest eveniment, iar când X (am dat un nume foarte sonor din presă, nici nu mai știu pe care) mă va întreba de ce nu am mai mers, eu voi răspunde: pentru că nu vrea domnul primar deoarece spune că nu sunt în echipa care trebuie”.

Cacealma, nu?

Evident. Nu cunoșteam pe nimeni din presă. Primarul s-a blocat când a auzit asta și a dat-o la întors. A fost un coleg la el și i-a explicat că noi nu avem nici o treabă cu politicul, nu-l cunoaștem pe viceprimar și nu vrem decât să pornim acest proiect de voluntariat. Noi chiar făcuserăm publicitate prin Fundeni, vorbiserăm cu niște mari conferențiari de aici care au acceptat să vină cu noi.

Câți v-ați dus?

Ne-am dus vreo 40 de medici, era ceva wow. Cum ar fi fost să mă duc apoi la acei medici să le spun că nu mai mergem , după ce unul dintre ei ne făcuse rost și de autocar și punea o grămadă de echipamente la dispoziție.

Până la urmă omul a înțeles că nu mai poate să dea înapoi pentru că ar fi fost periculos pentru ambele părți.

A pierdut alegerile?

Cred că da. Nu m-am mai întâlnit cu el. Acela a fost un mare impact pe care eu l-am avut cu realitatea. Nu credeam că există așa ceva.

Caravana a ieșit foarte bine: am descoperit multe cazuri de hepatită nediagnosticate, niște probleme chirurgicale la copii, am consultat, am pus diagnostice, a fost super. A fost o încercare foarte grea ce ne-a învățat cum să gestionăm lucrurile. Pe lângă faptul că trebuie să știm cum să vorbim cu autoritățile locale, trebuie să știm cum să trecem peste mentalitatea medicului de familie. Serviciile noastre vin complementar peste cele ale medicului de familie; asta a fost și ideea, ca noi să mergem cu ceva ce el nu poate să facă. Mulți dintre medicii de familie au înțeles, alții însă: „Veniți voi de la București să-mi demonstrați că voi știți medicină, sunteți mai buni ca mine și vreți să-mi arătați gunoiul de sub preș”. Au fost destui din aceștia care se duceau la primar și insistau să nu ne primească. Așa că trebuia să ducem muncă de lămurire cu medicul de familie ca să înțeleagă de ce venim. Colaborarea cu medicul de familie este foarte importantă într-o astfel de caravană pentru că el știe tabloul general și ne poate ghida. Lucrurile s-au îmbunătățit și azi sunt mulți medici de familie care ne sună și ne cheamă să venim și în satele lor.

Câți ani sunt de la prima caravană?

Intrăm în al șaselea an.

În câte sate ați fost?

Chiar nu mai știu. Peste 70.

Care e frecvența cu care vă duceți?

Acum, având în vedere că avem filiale în mai multe orașe, avem și în Iași, Cluj și urmează Brașov și Timișoara, frecvența va crește. Anul trecut am făcut 25 de caravane, iar asta înseamnă o frecvență de 2-3 pe lună.

Cu ce specialități mergeți?

Aici lucrurile s-au schimbat. La început mergeam cu o varietate largă de specialități, de la pediatrie, până la cele de adulți: cardiologie, medicină internă, reumatologie, neurologie, imagistică, tot. Încet, încet, ne-am dat seama că e foarte dificil să organizezi o chestie de genul acesta pentru că nu aveam loc pentru toate specialitățile. Erau sate în care cea mai mare clădire era școala care avea două camere. Nu aveam unde să cazăm medicii, nu aveam unde să consultăm. Așa că, uitându-ne la rezultate, am făcut trei tipuri de caravane: Caravana de medicină internă și cardiologie și țintim patologia cardio-vasculară (cea mai frecventă), diabetul, obezitatea, facem analize de sânge, etc. A doua caravană este cea de pediatrie + stomatologie pediatrică. Ultima caravană este centrată pe sănătatea femeii. Mergem și vedem femeile de la sate, facem consult la sân și le oferim voucher pentru mamografie și facem consult ginecologic și recoltăm Babeș Papa Nicolau.

Cât de sănătoase sunt femeile de la țară?

Aș putea spune că sunt sănătoase. Fizic. Din fericire noi ne naștem sănătoși de la Dumnezeu. Majoritatea copiilor pe care noi îi întâlnim în caravanele noastre sunt sănătoși, dar au probleme care țin de educație. Le cad dinții pentru că nu s-au spălat niciodată pe dinți, au probleme de dezvoltare pentru că ei nu au știut să mănânce corect sau nu au avut ce să mănânce. Foarte puțini sunt cei care au probleme de sănătate. La fel și cu femeile: găsim cancere – cancere de sân monstruoase – care pur și simplu au invadat tegumentul, pentru că femeile nici măcar nu conștientizează că e o problemă. Femeia respectivă a considerat că are o bubă, o zgaibă și a lăsat-o acolo în speranța că o să treacă. Din punct de vedere fizic nu e mare diferență între rural și urban, dar din punct de vedere al mentalității și al educației pentru sănătate, diferența e ca de la cer la pământ.

Ce să-i cer eu femeii de la țară să-și facă o mamografie anual, după vârsta de 40 de ani sau să-și recolteze un Babeș Papa Nicolau – eventual în mediul lichid că e mai sensibil – când femeia aia a fost la doctor doar când a născut, dacă a fost, sau când a căzut la pământ și a fost dusă cu Ambulanța… Cam asta e situația.

Și bărbații de la țară?

Peste 50% din ei sunt hipertensivi. Ei nu înțeleg ce înseamnă hipertensiunea, ce înseamnă un nivel al colesterolului și hipergliceridelor foarte ridicat, nu înțeleg că nu au voie să mai mănânce grăsimi… Tu le explici că trebuie să țină regim, iar ei răspund: „Ce regim? Ăsta e porc crescut de mine, ce poate fi mai sănătos?”.

Le dăm medicamente de tensiune și ei spun: „Ce medicamente mi-ai dat că eu mă simt mai rău ca înainte?”. Și e adevărat pentru că, la început, luând medicamente de tensiune, te vei simți mai rău ca înainte, dar astfel reduci un risc mare de infarct sau AVC.

Noi nu avem o mentalitate preventivă, noi tratăm când apare problema.  Noi nu înțelegem – și nu mă refer aici la oamenii de la țară, ci la noi toți, ca sistem – cât de important este să investim în prevenție. Deja am pierdut 30 de ani în acest sens și e foarte nasol pentru că eu văd cât de greu e să tratezi un cancer hepatic la Fundeni, față de situația în care omul respectiv și-ar fi făcut niște analize de sânge, ar fi detectat virusul B și ar fi luat niște tratamente locale.

Vă mai întoarceți în satele în care ați fost?

De foarte puține ori ne-am întors pentru că am ales să mergem în cât mai multe locuri. Ne-am gândit că rolul nostru este de a merge și a detecta problemele, ulterior revenind și sarcina omului de a se căuta. Nu poți să le faci pe toate. Credem că pentru moment, pentru mediul rural din România, de mai mare ajutor este să ajungem în cât mai multe comunități și să detectăm problemele de acolo.