Mircea Nistor, mentorul echipei de elevi ce vor reprezenta România la concursul de robotică din Mexic: „Cum să stai comod când sunt atâtea de îndreptat? Cum nu pot să le îndrept singur, cresc o mică „armată" de copii care să îndrepte lumea”

Între 15-18 august, o echipă românească de robotică va reprezenta România la una dintre cele mai prestigioase competiţii de robotică din lume – FIRST Global Competition din Mexic 2018. Competiţia se va desfăşura la Arena Ciudad de Mexico, iar tema propusă de organizatori o reprezintă “Energy Impact”. Participanţii vor explora impactul pe care îl au diversele surse de energie, precum şi felul în care acestea pot deveni mai sustenabile. De la combustibilii fosili utilizaţi în mod obişnuit, la resursele ecologice, cum ar fi energia solară şi cea eoliană, energia este un subiect inepuizabil ce trebuie analizat din toate perspectivele.

România va fi reprezentată de echipa RobotX Hunedoara, echipă formată din şase elevi pasionaţi de tehnologie ce au fost îndrumaţi de mentorul lor, Mircea Nistor. Echipa României va concura cu alte 175 de ţări din întreaga lumea, însă, numai simplul fapt că elevii noştri ajung acolo, este probabil o dovadă de mândrie naţională. Cum este posibil ca în zilele noastre când promovabilitatea la examenele de capacitate sau bacalaureat este extrem de scăzută, ca unii dintre elevii noştri să se ridice la asemenea performanţe? Este posibil şi este de admirat.

Despre asta, despre pasiuni, despre sistemul de învăţământ din România şi despre atelierul de robotică şi concursuri, am povestit în interviul de azi cu Mircea Nistor, cel care i-a ghidat pe aceşti elevi şi le-a dezvăluit toate secretele sale.

De când sunteţi profesor şi cum aţi ales să deveniţi dascăl?

Din 1984. Din pasiunea de a-i ajuta pe copii să înţeleagă cum funcţionează lumea în care trăiesc. Mi-am dorit să fiu dascăl încă de când eram în liceu.

Ce anume predaţi?

Fizica.

Ce reprezintă copiii din clasă pentru dumneavoastră?

VIITORUL! Al nostru, al TUTUROR.

A fi profesor este o pasiune pentru dumneavoastră?

Da!

Ce alte pasiuni aveţi?

Ştiinţa şi tehnologia.

Cine a avut ideea de atelierului de sambata de la Colegiul de informatica Traian Lalescu?

Acum mai bine de douăzeci de ani am vrut să fac un mic experiment didactic: ce s-ar întâmpla dacă ar fi înlăturate toate constrângerile sistemului şcolar (prezenţă obligatorie, orar fix, programă şcolară impusă, note, teste, grupare după vârstă…)? Ar mai veni copiii la şcoală să înveţe, de data aceasta cu adevărat liber? Şi încă sâmbăta şi în vacanţe? Surpriză: sunt copii care nu numai că vin, dar chiar învaţă de-adevăratelea şi devin pasionaţi de ceea ce pot face!

Iniţial v-a fost greu să-i convingeţi pe elevi să vină sâmbăta la şcoală pentru acest atelier?

Deloc.

Care au fost primele rezultate de care v-aţi bucurat?

Primele confirmări le-am avut în urma sesiunilor de comunicări ştiinţifice, la care luau şi iau în continuare, practic, toate premiile.

Cu ce proiecte mergeţi la competiţia de robotică din Mexic?

Ne dorim ca, prin performanţa noastră, să atragem priviri admirative către România.

Vă consideraţi un inovator?

Da. Mereu sunt nemulţumit de câte ceva şi încerc să remediez. 

De ce faceţi asta? Nu ar fi mai comod să vă petreceţi sâmbetele acasă, în familie?

Cum să stai comod când sunt atâtea de îndreptat? Cum nu pot să le îndrept singur, cresc o mică „armată” de copii care să îndrepte lumea, însutit mai puternici decât mine.

Când ne gândim la sistemul de educaţie românesc, apar două situaţii extrem de contradictorii: pe de o parte elevii geniali, premiaţi la olimpiade şi concursuri internaţionale şi pe de alta parte, procentul extrem de mare de elevi care nu reuşesc să ia examenul de bacalaureat. De ce credeţi că se întâmplă asta?

Curba lui Gauss peste care se suprapune un sistem şcolar împotriva firii: un sistem care încearcă să uniformizeze, când DIVERSITATEA este cheia!

Cum aţi caracteriza dumneavoastră sistemul românesc de educaţie?

Înţepenit în trecut, incapabil să descătuşeze uriaşul potenţial al copiilor.

Ce putem face pentru a avea rezultate mai bune? Sau, mai bine spus, în cârca cui ar trebui pusă responsabilitatea (a statului, a elevilor sau a profesorilor)?

Aici ar fi mai multe de spus. Ca să sintetizez, mă voi folosi de o comparaţie plastică. Sistemul şcolar actual este asemenea unei cantine (sărace) – primeşti ce ţi se dă, cât ţi se dă şi când ţi se dă. Nu te întreabă nimeni dacă atunci îţi este foame, dacă îţi place sau dacă, Doamne fereşte, suferi de vreo alergie. Sistemul şcolar la care visez este asemenea bufetului suedez: ţi se oferă o diversitate uluitoare, din care alegi ce, cât şi când să iei. Dar bufetul suedez este scump şi nimeni nu se înghesuie deocamdată să plătească nota…