Moise Guran: „Am tot încercat să-l ghicesc pe Dragnea şi temerea mea este că eu nu cred că el îşi permite să intre în anul 2019 cu presă independentă în România„

Despre Moise Guran am putea scrie o carte. E în presă de foarte mulţi ani, iar de curând, de fapt de vreo doi ani a lansat „Biziday”, aplicaţia de ştiri care pe mulţi dintre noi ne-a scăpat de povara buletinelor lungi de ştiri. Dar nu pentru aplicaţie îl ştim, îl ştim „de la televizor” cum ar spune mamaie. „E băiatul ăla frumos care vorbeşte tare”, spunea tot ea, dar atât, deoarece mamaie nu înţelegea treaba asta cu economia.

Moise Guran se consideră editorialist pentru că după rolul de informare, el simte că are datoria civică de a-i face pe oameni să înţeleagă anumite lucruri. Dar, poate cel mai important, e un jurnalist liber, iar această libertate nu şi-a pierdut-o niciodată. Spune că şi-a depăşit anumite bariere deontologice atunci când nu a mai putut, când a simţit că răul este prea mare, atunci când a ieşit în stradă şi când i-a îndemnat şi pe alţii să facă la fel, dar sunt convingerile lui, aşa cum fiecare dintre noi avem convingerile noastre. Şi mai spune că şi-ar dori o dezbatere autentică cu Viorica Dăncilă, cu Ministrul de Finanţe şi cu Liviu Dragnea, asta pentru că actualul partid de guvernământ consideră că cea mai bună modalitate de a comunica este de a transmite informaţii, fără să permită adresarea întrebărilor, fără o dezbatere autentică. Iar dezbaterea este cheia democraţiei.

Un interviu pe faţă, foarte pe faţă despre situaţia presei din România în 2018, despre ce înseamnă manipulare, despre propagandă, despre situaţia ţării şi a societăţii civile şi despre pragul de jos spre care pare că ne îndreptăm.

Vă avertizez că este un interviu lung, dar după ce va fi fost parcurs, sunt convinsă că fiecare dintre voi veţi avea sentimentul că aţi mai priceput ceva. Este stilul Moise Guran care explică lucrurile într-o asemenea manieră de pe urma căreia cu toţii avem sentimentul că am mai învăţat ceva. Un alt #PointOfView al campaniei life.ro.

CE VEI CITI IN ACEST ARTICOL

• Perioada jurnalistului Moise Guran angajat la mogulii de presă
• Cum telefonul mobil şi internetul vor ajunge să omoare jurnalele de ştiri de la televizor
• Ce înseamnă fake news şi cum o ştire adevărată poate deveni fake news şi poate avea scopul de a manipula
• În momentul de faţă, ţara noastră a fost preluată, nu ştiu dacă în totalitate, de un grup infracţional, dar de un grup care exercită suveranitatea în nume propriu, contrar articolului 2 din Constituţia României
• Trendul general al lumii şi al presei în anul de graţie 2018
• La Facultatea de Jurnalism din Bucureşti au ajuns să predea oameni care au distrus presa din România

Ai lucrat în două trusturi de presă faimoase pentru faptul că publicau materiale vândute: Evenimentul Zilei şi Antena. Ai avut vreodată sentimentul că te-ai vândut mogulilor?

Am lucrat la „Tineretul liber” pe vremea când îi aparţinea lui George Pădure, am lucrat la „Evenimentul zilei” în perioada în care era coordonat de Ion Cristoiu, am lucrat la „Academia Caţavencu” exact în perioada în care Vântu a intrat ca acţionar minoritar, dar eu eram colaborator, am lucrat la un ziar aparţinând Media Pro sau mogulului Media Pro, Adrian Sârbu, nu mi-e clar nici azi… Asta a însemnat cinci ani de zile în presa scrisă, ucenicia mea în presa scrisă până în 1999 când m-am angajat la Antena 1. Am fost reporter pe justiţie la începuturile mele, dată fiind pregătirea mea – în perioada aceea eram student la Drept – după care m-am specializat pe economie, singur, fără să am o şcoală economică, am citit pus şi simplu, iar apoi am lucrat ca reporter pe economic până în 2005 când s-a lansat Antena 3 şi când am primit emisiunea mea.

Dacă mi-l arătaţi pe Voiculescu de mai mult de 3-4 ori în emisiunea mea, în cinci ani când am făcut emisiunea, eu plătesc pentru fiecare apariţie suplimentară. În perioada respectivă, Voiculescu era preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri care, din când în când, mai făcea o propunere de reformare fiscală, lucruri care nu puteau fi ignorate. Însă, la emisiunea „BizBazar” de la Antena 3, Voiculescu apărea foarte rar şi numai în calitatea asta. Niciodată lăudat, niciodată adulat, sau mai ştiu eu. Presiuni au fost întotdeauna şi peste tot. Mai puţin la Europa FM, dar aici vorbim de o epocă în care eu am devenit un jurnalist matur. Șipresupunând că aş lucra în altă parte, cred că i-ar fi greu cuiva să facă presiuni asupra mea.

Ultimele presiuni pe care le-am avut ca jurnalist au fost la TVR şi asta se întâmpla prin 2013. După asta nu cred că cineva şi-ar mai fi permis să facă presiuni asupra mea.

Ceea ce încerc să spun este că, indiferent că ai 20, 30, 40, 60 de ani ca jurnalist, libertatea e o chestiune pe care ţi-o iei singur. Dacă ţi-o dă cineva, aia nu e libertate.

În aceeaşi ordine de idei, depinde de tine ca jurnalist să fii liber şi să respingi orice fel de presiuni s-ar face asupra ta.

Eu nu-mi amintesc să fi avut presiuni asupra mea în perioada Evenimentul zilei, în 1994-1996, eram reporter de investigaţii pe atunci, făceam anchete despre crimă organizată, dar nu mi-a plăcut domeniul.

Dar îţi aminteşti dacă ai fost pus să faci vreo anchetă direcţionată sau ţi s-a comandat vreun subiect de presă?

Da, de foarte multe ori. Dar, depinde de tine ca jurnalist să stabileşti în ce măsură este în interesul publicului să faci respectivul subiect şi în ce măsură el foloseşte de fapt, unui interes economic sau unui interes politic. În final decizia este a ta ca jurnalist.

Dar ca jurnalist tânăr puteai să-ţi pierzi job-ul dacă refuzai…

Şi ca jurnalist tânăr şi ca jurnalist bătrân, poţi să-ţi pierzi job-ul. Eu am prins în presă două crize economice majore, Cea din 1997-1999 şi cea din 2008 – 2012. De fiecare dată jurnalişti au fost extrem de expuşi, s-au făcut concedieri masive peste tot. În 1999, eu am plecat concediat de la ziarul lui Sârbu în urma unei greve pe care noi angajaţii am făcut-o pentru că nu ne primeam salariile la timp. Nu am fost vreun lider de grevă. Pur şi simplu, am încetat lucrul şi apoi am plecat toţi de acolo, unul câte unul am fost daţi afară.

Încerc să spun că de fiecare dată ai această problemă, te întâlneşti tu cu interesele tale, ratele la bancă să zicem, şi coloana ta vertebrală. De fiecare dată vei avea tu, ca jurnalist, această problemă şi singurul lucru pe care poţi să te bazezi este calitatea ta profesională. Altfel spus, dacă tu eşti sigur că poţi lucra în continuare în această meserie, nu ţi-e teamă că poţi fi dat afară.

Dacă eşti dat afară o să-ţi găseşti de lucru în altă parte. Sigur, asta înseamnă deranj, dar în acelaşi timp dacă altceva decât etica îţi spune ce să faci, atunci deja calitatea ta profesională nu-ţi mai garantează că o să-ţi găseşti de lucru dacă vei fi dat afară. Mai devreme sau mai târziu, cu toţi suntem concediaţi.. Ca jurnalist eşti obligat să trăieşti ca şi cum aceea este ultima zi la publicaţia respectivă. În felul acesta eşti un jurnalist mai bun.

Dar ai avut subiecte care ţi-au fost refuzate?

Da. Nu că mi-au fost refuzate. Pot să-mi amintesc şi la un moment dat poate o să le şi scriu. Mi s-a întâmplat să fac o anchetă cu Loredana Chimoiu de la Craiova, îmi amintesc bine de asta pentru că subiectul ăsta a avut ceva deosebit. În general când apucam să dăm ceva pe post, dacă ştiam că nu avem voie, aranjam cu redactorul şef. Redactorul şef de atunci era Vlad Petreanu, un jurnalist cu etică şi coloană vertebrală. În calitatea lui de redactor şef el trebuia să ia în cap toţi pumnii în locul nostru. Ăsta e job-ul unui redactor şef adevărat, al unui director de ştiri şi al unui jurnalist, să ţină spatele reporterilor. Vlad a fost foarte bun la chestiunea asta, până ce, în mod firesc, a fost şi el concediat. Îmi amintesc că am făcut prima anchetă despre Banca Internaţională a Religiilor şi implicarea lui Dinel Staicu în fraudarea aia. A fost o anchetă pe care am făcut-o eu de la Bucureşti şi cu corespondentul Antena 1 de la Craiova, Loredana Chimoiu şi pentru că era un material prea lung pentru Observatorul de atunci, l-am împărţit în două părţi. Prima parte a intrat, a doua nu a mai intrat. Ca jurnalist zic eu, mi-am făcut treaba. Mai departe e decizia redacţiei dacă dă sau nu materialul.

Dar e frustrant…

Sigur, e foarte frustrant şi dacă aduni prea multe frustrări, te duci în altă parte.

Când şi cum a apărut nevoia conceptului Biziday?

Vorbim de emisiune sau de aplicaţie?

De aplicaţia de ştiri

Aplicaţia de ştiri s-a născut dintr-o idee de prin 2015. Eu nu am fost niciodată un prieten al telefoanelor mobile inteligente. De fapt, prin 2014 eram ultimul din echipa pe care o coordonam, (colegii mei erau şi angajaţii mei) care încă avea telefon cu butoane, un Nokia C5 pe care îl regret şi astăzi. Colegii mei deja aveau iPhone4. Ei râdeau tot timpul de mine, mai ales când aveau nevoie să sune de pe telefonul meu pentru a le răspunde unul sau altul la telefon. Aveau mereu o problemă să sune de pe telefonul meu pentru că ei deja se dezobişnuiseră să folosească telefoanele cu butoane. În momentul în care mi-am dat seama că acesta este un fenomen de masă şi în momentul în care mi-am dat seama că televiziunea de ştiri va muri pentru că o altă generaţie va veni într-o altă paradigmă de comunicare şi de informare, am început să lucrăm la acest concept. A durat ceva. Colegii mei fac glume cu mine că în 2014 mi-am luat smartphone şi în 2015 am început să lucrez la o aplicaţie pentru smartphone. Acesta este adevărul. În momentul în care am început să-l înţeleg, pentru că nu înţelegeam conceptul de aplicaţie – noi suntem generaţia desktop, faţă de generaţia copiilor noştri care sunt generaţia mobile – am început să lucrăm în anticiparea unei generaţii care acum este fragedă, dar care va deveni într-un deceniu generaţia activă şi dominantă în ţara noastră şi la nivel mondial. Acesta pare să fie cursul. Prin 2008, ţin minte, lucram în televiziune, am înţeles că internetul într-o formă sau alta va omorî televiziunea de ştiri, nu de entertainment. Dar nu înţelegeam cum un site de ştiri poate să înlocuiască un jurnal de ştiri. Am tot aşteptat să vedem ce se întâmplă, dar nu s-a întâmplat, internetul nu a omorât televiziunea. Însă, după ce a venit mobile-ul, atunci am înţeles că oamenii nu mai au nevoie să se uite la jurnalele de ştiri dacă primesc informaţiile în timp real. Televiziunea de ştiri încă mai are rolul ei, acela de a face dezbatere, dar e o chestiune de timp până ce şi acela se va dilua pentru că acum am înţeles cum telefoanele mobile vor prelua inclusiv rolul de a purta mai departe idei şi de dezbateri, iar televiziunile probabil că vor deveni apanajul aplicaţiilor, şi nu invers cum sunt acum.

Cine face selecţia ştirilor?

Cine e de serviciu. Eu în momentul acesta nu mai lucrez mult la aplicaţie. De fapt, în perioada de vară trebuie să le mai ţin locul din când în când, pentru că e perioada concediilor. Am lucrat, am recrutat 5 tineri cu media de vârstă la 25 de ani, dar asta pentru că e unul singur care are peste 30 de ani, i-am luat de pe băncile facultăţii şi au trecut printr-o perioadă de training de 2 ani de zile. Îţi trebuie o experienţă în această meserie să înţelegi relevanţa unei ştiri. Iar noi ne-am propus să facem două lucruri: 1. Să verificăm ştirile şi 2. să ne asigurăm că sunt puse într-un context care nu le transformă în fake news. O ştire adevărată, într-un anume context, poate deveni fake news, poate fi folosită ca fake news. Fake news nu înseamnă neapărat ştire falsă, înseamnă şi ştire care manipulează. De aceea primul meu job a fost să-i învăţ să verifice ştirile şi să se asigure că acestea sunt puse într-un context corect.

Al doilea job a fost să îi învăţ cât de importate sunt ştirile. Aplicaţia Biziday şi-a propus să extragă din bombardamentul informaţional de pe internet, ceea ce este cu adevărat important. Oamenii nu vor să citească mai mult de 3-4-5 ştiri pe zi. Dacă te uiţi la un jurnal complet de ştiri, gândeşte-te câte ştiri ai reţinut? De fapt, reţii 3-4 ştiri, restul trec pe lângă tine şi s-ar putea ca dacă te mai întâlneşti cu informaţia respectivă, să-ţi sune cunoscut. Atunci, noi trebuie să asigurăm oamenilor cele mai relevante ştiri pentru noi ca naţiune, pentru lumea în care trăim şi pentru fiecare dintre noi. De aceea, dincolo de decizia editorială, lucrează şi un algoritm care profilează utilizatorul în funcţie de comportamentul lui şi îi aduce, ia decizii în ceea ce priveşte importanţa unei ştiri. Decizia de a dat o ştire, de a trimite o notificare către o anumită categorie, este luată de oameni, de jurnalişti profesionişti.

Crezi că sunt eficiente campaniile împotriva brandurilor care apar pe posturile vândute?

Nu. Aceasta este o dezbatere ratată în societatea românească. Ea se poartă de câţiva ani, dar se poartă pe la colţuri, pe la diferite şuete. Eu am vorbit întotdeauna foarte deschis în privinţa asta, dar de fiecare dată contextul a fost altfel. Am atras atenţia la una dintre galele industriei de publicitate că finanţează kitch-ul şi o naţiune foarte uşor de manipulat. În acelaşi timp eu ştiam că marii publicitari nu se uită foarte mult la ceea ce produc. Mai târziu, când România a scăpat hăţurile, iar lupta politică a devenit o luptă pentru democraţie şi pentru păstrarea unui stat de drept, nu o luptă între partide, atunci, sigur că în opinia publică s-au creat nişte valuri şi au pus nişte presiuni foarte mari asupra unora dintre mărci să finanţeze mai puţin cele două posturi de televiziune ale PSD-ului. Atunci ei s-au retras pentru o perioadă scurtă de timp. De ce? Că în spate e un adevărat mecanism birocratic care porneşte de la advertiseri şi ajunge la agenţiile de media buying şi oameni de vânzări care din asta trăiesc şi care îşi vor apăra în continuare bucăţica indiferent de scopul social malign pe care banii respectivi îl slujesc. Noi va trebui la un moment dat în societate să avem o astfel de dezbatere, dar nu cred că suntem aproape de ea, mă tem că suntem foarte departe de ea. Cred că această dezbatere ar putea fi declanşată odată cu o reformă constituţională  mai largă  ce ar cuprinde inclusiv reformarea sau chiar desfiinţarea CNA-ului.

CNA-ul este un organism puternic politizat care astăzi, mai mult ca oricând, protejează nişte televiziuni ce şi-au făcut un mod de a fi din a răspândi ura şi din a ataca oameni fără motiv, şi fără nici un fel de susţinere. Este un mod extrem de necivilizat de a înţelege democraţia. 

Noi în momentul ăsta avem o frână de dialog pe partea de democraţie în societatea noastră. PSD-ul a înţeles că poate să comunice mult mai eficient dacă comunică fără a fi întrebat. De aceea, toate comunicările publice se fac pe nişte televiziuni care nu pun întrebări pur şi simplu. Nu o întreabă pe doamna Dăncilă: „Doamna Dăncilă este minunat că au crescut pensiile, foarte bine. Este senzaţional că a scăzut deficitul fondului de pensii, dau un exemplu. Dar ce faceţi cu deficitul bugetului de stat unde gaura s-a lărgit cu cât s-a micşorat în partea cealaltă?”

 Nu există în societatea noastră în momentul de faţă o dezbatere democratică. Există o simulare, sunt nişte mesaje transmise fără piedică, iar acestea sunt sursele de ştiri. Ei vorbesc fără să fie întrebaţi, iar în partea cealaltă comentează de bine sau de rău, fără să se întâlnească într-un dialog competitiv, într-un dialog în contradictoriu. Ori asta este esenţa democraţiei, dezbaterea este esenţa democraţiei.

Dar un jurnalist bine pregătit cum ar putea discuta, cum ar putea avea o dezbatere cu Viorica Dăncilă?

Eu aş vrea să am o astfel de dezbatere şi cu Ministru de finanţe şi cu Viorica Dăncilă şi cu domnul Dragnea care au un program economic cu care ne scot ochii de vreo 2-3 ani…

Dar după linie ce ar ieşi?

Nişte datorii foarte mari. Sunt nişte datorii foarte mari despre care ei nu vor să vorbească.

În momentul de faţă, ţara noastră a fost preluată, nu ştiu dacă în totalitate, de un grup infracţional, dar de un grup care exercită suveranitatea în nume propriu, contrar articolului 2 din Constituţia României, în sensul în care legiferează în interesul membrilor acestui grup. Acest lucru este interzis în mod explicit de Constituţia României.

Şi acest grup foloseşte toate mijloacele, inclusiv taxele şi impozitele noastre, pentru a anestezia o parte a cetăţenilor acestei ţări, în sensul în care ei nu trebuie să fie împiedicaţi să-şi atingă aceste scopuri. De aceea spun că nu mai suntem în faza în care asistăm ca jurnalişti la o luptă politică între partidul ăla şi partidul ăla şi să constatăm că ăla zice mai bine, că ăla nu are dreptate. Aici e vorba de un atentat la nişte fundamente democratice grave. Nu mai există democraţie în momentul de faţă.

Şi crezi că ar trebui să ne implicăm?

Fiecare îşi ia decizia asta pentru el. Ne implicăm, da, vorbim cu oamenii. Trecem nişte graniţe etice, dacă asta mă întrebi.

Da, asta te întreb…

Eu am trecut nişte graniţe etice în mod evident şi în mod asumat pentru că mi s-a părut că de la un punct în colo lucrurile au devenit mult prea rele. De neacceptat. Întoarcerea Europei libere…. Asta arată că am ajuns într-o fundătură îngrozitoare cu democraţia. Europa liberă a fost în România atâta timp cât nu a existat presă independentă. Acum există presă independentă, numai că ea se subţiază în fiecare zi.

Am o mare temere: am tot încercat să îl ghicesc pe acest Dragnea şi să-i ghicesc mişcările şi de fiecare dată am scris despre ce cred eu că urmează să facă şi de prea multe ori l-am nimerit. Iar temerea mea este că eu nu cred că el îşi permite să intre în anul 2019 cu presă independentă în România. De aceea cred că întoarcerea Europei libere în România se va face într-un moment critic: la sfârşitul anului 2018 când probabil mai toate instituţiile de presă independentă vor fi fost fie marginalizate şi reduse din punct de vedere al impactului mediatic, fie pur şi simplu preluate.

Unde se termină rolul de informare al unui jurnalist și începe cel de formator de opinie? Tu cât eşti din fiecare?

Eu nu cred că mai sunt jurnalist de câţiva ani. Eu fac o distincţie clară între editorial şi informare. M-am străduit din răsputeri şi mă străduiesc în continuare să fiu util societăţii prin punere în context: e un tip de informare asta. Iei o informaţie de la reporteri şi mai departe construieşti în jurul ei ca să îi ajuţi pe oameni să înţeleagă care este relevanţa acestei informaţii. Iar asta trebuie să o faci într-un mod etic şi cu bună credinţă. Cred că la atât se reduce rolul meu de jurnalist în ultimii ani. În rest, eu sunt editorialist.

Nu ştiu ce înseamnă formator de opinie, nu cred că sunt formator de opinie şi îţi spun şi de ce: dintotdeauna mi-am provocat şi telespectatorii şi ascultătorii, am încercat să-i forţez să gândească.  Le-am spus ceea ce nu voiau să audă. Şi atunci ce fel de opinie le-am format eu? Şi-au format singuri opiniile.

Consideri că acei jurnalişti, iconuri ale presei post revoluţionare au coloana strâmbă pentru că aşa gândesc ei, sunt comunişti? Sau pentru că au interese financiare în spate? (Roşca Stănescu, Radu Tudor, Bogdan Chiriac).  Sunt oameni care mai demult mureau cu PSD-ul de gât, iar apoi…

De fiecare dată, începusem să-ţi spun, după fiecare criză economică, societatea reacţionează într-un mod diferit, distorsionat faţă de valorile de dinainte. Aşa s-a întâmplat de fiecare dată şi nu numai în România. Eu am trăit două crize economice majore care au afectat de fiecare dată presa din România. După criza din 1997 – 1999, presa s-a tabloidizat şi aşa s-a salvat financiar, iar semnalul a fost dat de ProTv.  După criza din 2008 – 2012, presa s-a politizat, în sensul în care o bună parte a televiziunilor, mai ales, au fost salvate prin contracte publice. Nişte contracte publice foarte urâte.

Ca să-ţi răspund foarte general la întrebare, fiecare are dreptul să aibă opinii, iar în momentul în care este evident că îşi contrazice propriile credinţe, atunci pot exista doar două explicaţii: oamenii îmbătrânesc urât, nu ştiu să îmbătrânească, ajung bătrâni şi lacomi, ajung bătrâni şi speriaţi de ei înşişi şi de neputinţa lor. Mai departe, fiecare are oglindă acasă şi fiecare se suportă mai uşor sau mai greu atunci când se uită în ea. Ăsta e tot comentariul pe care vreau să-l fac la întrebarea ta.

Până în 2000, cam toate publicaţiile cu tiraj mare mergeau cam în aceeaşi linie democratică. Se ştia că unii erau plătiţi pentru anumite anchete, dar linia era totuşi una spre democraţie. Azi, cu mici excepţii, presa susţine aproape în totalitate PSD. Cum s-a ajuns aici?

S-a schimbat trendul. Anii 1990 au fost nişte ani foarte lungi, nişte ani dominaţi de Ion Iliescu şi de un regim care părea să nu se mai termine. Acum îi văd cu alţi ochi, aveam 20 şi ceva de ani când m-am angajat în presă şi mi se părea infernal. Dar în anii 1990, societatea românească voia în Europa şi în NATO. Asta era o chestie de consens naţional. Trendul democratic era în creştere atunci. El a atins un apogeu, am intrat în Europa, am intrat în NATO, după care ne-a lovit o criză din care nu am mai înţeles de ce am intrat în Europa, de ce am intrat în NATO, ce dracu e aia democraţie. Democraţie înseamnă să ajungă la puşcărie cei care au furat? Asta înseamnă democraţie? Iar trendul s-a schimbat, nu numai pentru că s-au întâmplat în România nişte lucruri.

Trendul general al lumii s-a schimbat: cu o Rusie în expansiune, cu America condusă de un nebun ce se crede geniu.  Deci, trendul general al omenirii este în regres. Spre deosebire de anii 1990, când democraţia era mult mai precară decât este acum în România, din punct de vedere al interacţiunii cu autorităţile, acum noi venim de sus şi ne ducem în jos. Şi nu există limită de jos. Întotdeauna se poate şi mai rău. Cred că ţara asta nu a mai  fost într-un astfel de trend din perioada 1945-1947.

Cât de mult rău poate face o presă ne liberă?

Presa nu poate fi decât liberă, altfel nu mai e presă, e propagandă. Poate avea nişte aparenţe de presă sau de informare, dar în momentul în care jurnalistul nu e liber să relateze un eveniment sau să-l comenteze aşa cum crede el, indiferent că i se pare lui că Dăncilă are părul ca un pavian sau că doamna Dăncilă este un geniu care a găsit soluţii pentru economia românească, câtă vreme aceste opinii nu sunt libere, nu mai vorbim de presă, vorbim de mijloace de propagandă şi atât.

Ţi se pare că există asemănări dintre presa din timpul lui Ceauşescu şi cea de acum?

Nu, nu există nici un fel de asemănare. Dar nu sunt eu cel mai calificat să spun asta. Mărturisesc că studiez perioada comunistă, înainte de asta am studiat presa interbelică care semăna mai degrabă cu presa de acum, iar în perioada comunistă se ajunsese la o supra saturaţie propagandistică. Îmi amintesc ziua în care Steaua a câştigat finala Ligii Campionilor, iar tata era abonat la ziarul Sportul. Ştirea despre Steaua care câştigase Liga Campionilor era pe o coloană mică în dreapta, iar tot ziarul Sportul era cu nu ştiu ce vizită a lui Ceauşescu. Astea sunt nişte imbecilităţi. Cred că nici nu mai interesa pe cineva de ce făceau asta, cred că nici nu-şi mai atingeau scopul. Nu cred că suntem în momentul acesta acolo. Este posibil să ajungem, dar lucrurile nu se schimbă peste noapte, ele evoluează sau involuează într-o perioadă de timp. Pot să spun că în ultimii doi ani peisajul mediatic din România s-a schimbat semnificativ şi că în continuare e extrem de efervescent. Schimbările se produc, chiar dacă de multe ori, la suprafaţă, apa pare lină.

Ai putea face o listă a răului pentru presa din România?

Nu.

Dar una a celor care încearcă schimbarea? O presă de bine?

Nu. Pot să spun aşa. Din punctul meu de vedere orice om cu bun simţ poate să-şi dea seama că atunci când un jurnalist care cândva a susţinut ceva şi acum susţine altceva, o face pentru bani, are un preţ material personal şi când, că mai sunt şi astfel de cazuri, oamenii respectivi ajung la un soi de patologie, adică se îmbolnăvesc la cap şi nu-şi mai dau seama ce fac.

Ce părere ai despre noua generaţie de jurnalişti? Mai ies jurnalişti din Facultatea de Jurnalism?

Aici am o experienţă mult mai vastă decât ţi-ai imaginat pentru că merg în fiecare an prin Universităţi, nu numai la Bucureşti, ci şi la Cluj, şi la Timişoara, şi la Iaşi. Am avut şi surprize plăcute şi surprize neplăcute. Pot să spun că e o problemă cu Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti. De ce? Acolo există un conflict evident între profesorii din respectiva facultate. Acolo au ajuns să predea oameni care au distrus presa din România, oameni care nu mai fac presă, ci propagandă şi acei oameni sunt profesori acolo şi predau jurnalismul. Puştii care ies de acolo au nişte modele profesionale îngrozitoare. La Cluj vei avea nişte surprize extraordinare. Acolo se înţelege altfel libertatea, nu doar că sunt foarte bine pregătiţi.

Esenţial este modelul profesional. Dacă pleci din facultate cu gândul că trebuie să fii vedetă şi să te recunoască vânzătoarea căreia îi ceri salam, eşti pierdut. Asta cu celebritatea e o povară foarte greu de dus. Apoi începi să trăieşti pentru asta. Tu nu eşti jurnalist pentru tine, ca să fii tu mare şi tare, eşti jurnalist pentru ceilalţi, eşti în serviciul lor, trebuie să le aduci informaţii şi să-i faci să priceapă ceea ce se întâmplă.

Nu vreau să fiu nedrept, sunt puşti foarte mişto care ieş din şcoala de jurnalism de la Bucureşti, dar în momentul acesta îmi vine să-i aplaud mai mult pe cei din ţară.

Seara pui capul liniştit pe pernă?

Da. Mă gândesc la lucruri când pun capul pe pernă (râde), dar nu am ce să-mi reproşez.

Te consideri liber?

Da, întotdeauna m-am considerat liber. Din cauza asta am fost şi destul de incomod. Din cauza asta am pierdut… La un moment dat mi-am luat soarta în mâini şi am zis: „eu nu mai vrea să am nici un patron”. Mi-am angajat colegii şi conduc o mică echipă de 8 ani. Dar unii au zis: „vezi că eşti într-un conflict etic. Cum poţi fi şi patron? Trebuie să te ocupi de finanţare, să faci rost de contract…”. Lucrurile nu sunt aşa. În momentul în care ştii să îi înveţi pe oameni libertatea… Eu pe colegii mei i-am învăţat să se certe cu mine atunci când cred că au dreptate. Nu a fost niciodată nimeni concediat pentru asta. Libertatea se învaţă, dar libertatea ţi-o iei singur. Trebuie să-ţi asumi toate riscurile: chiar şi riscul de a fi concediat te face mai liber.