O româncă de succes la Paris. „Din ce motiv nu fac eu din pasiunea mea o meserie?”. Atunci când a crezut că tot ce a construit se dărâmă ca un castel de cărți de joc, Ruxandra Șerban și-a găsit echilibrul în ceea ce iubește cel mai mult: scena și filmul europene

Ruxandra Șerban are un CV de prezentare foarte stufos, dar mai ales foarte variat. E actriță, antreprenor, producător de film, știe marketing și comunicare, se descurcă excelent în management și face față cu brio oricărei provocări de business. Și locuiește în Paris.

Mai impresionant decât orice este că s-a pregătit pentru ceva, a ales să facă altceva mai toată viața, în speță a condus o agenție de publicitate și, când părea că tot ce a construit se dărâmă ca un castel de cărți de joc, a găsit echilibrul necesar să nu se mai uite în urmă și să primească spre viitor, scoțând la lumină pasiunea sa de-o viață: scena. Ruxandra Șerban a ales să-și asculte inima și s-a urcat pe scenă. A simțit că înflorește. Apoi încă o dată și încă o dată și într-o bună zi s-a întrebat: „Din ce motiv nu fac eu din pasiunea mea o meserie?”. Azi are o casă de producție pentru filme est europene și nenumărate proiecte pe care le lucrează cu Radu Mihăileanu.

Zilele trecute s-a lansat sub semnătura casei sale de producție filmul „Încă două lozuri”. Haideți să o urmărim că mai e ceva 😊

Ruxandra, mi-a atras atenția un titlu din ziar ce te asocia cu Emily in Paris…

Totul vine de la o coincidență 😊. Noi ne-am mutat acum trei ani undeva pe lângă Panteon, dorindu-ne o școală mai bună pentru copil.

Seara când am terminat cu mutatul, am vrut să ne uităm la un film și partenerul meu de viață mi-a spus că i-au povestit colegii despre un nou serial, „Emily in Paris”. Uitându-ne noi la film, aveam impresia că ne e foarte familiar decorul. La un moment dat am crezut că unul dintre noi delirează că era fix apartamentul nostru, fix scara blocului nostru 😊.

Ruxandra Șerban: „Din ce motiv nu fac eu din pasiunea mea o meserie?”

Adică s-a filmat la voi pe scară?

Primul și al doilea sezon s-au filmat la noi în bloc. Acum două săptămâni ne-am mutat din blocul ăla pentru că nu mai suportam, efectiv. Veneau foarte mulți oameni să se pozeze în fața blocului și ni se părea incredibil cum un asemenea serial a putut să creeze așa un fenomen. Ieșeam din bloc și ne trezeam cu câte o doamnă din America latină, din Japonia, din China, care ne cădea în brațe că-i venea să se costumeze ca Emily și să se fotografieze acolo.

Vin mai mulți oameni să-și facă fotografii în fața blocului decât la Panteon, care e la 2 minute. Nu înțeleg ce s-a întâmplat.

Aș vrea să ne întoarcem puțin în copilăria ta și să-mi povestești puțin mai mult despre traseul tău. Unde ești născută?

Sunt născută în București, într-o familie de ingineri. Tata este inginer și mama este proiectant, amândoi au lucrat în fabrică la Turbomecanica și în 1991 s-au trezit șomeri 😊.

Sora mea și cu mine am făcut balet la Operă, cu Elena Dacian, cu Magdalena Rovinescu, nume din astea grele 😊, motiv pentru care mi-am dorit să devin balerină.

Pentru ingineri și poate și pentru abilitățile mele de atunci, nu s-a văzut ca fiind cariera potrivită pentru mine 😊.

La vremea respectivă, cariera potrivită era să fii fie medic, fie avocat. Am făcut o groază de meditații la fizică, dar asta cu medicina nu mi s-a potrivit deloc. Am ales în schimb ASE și am făcut studii economice în limbi străine. Au fost 35 de locuri și vreo 400 de candidați.

În anul II am plecat la Strasbourg, prin Institutul Cultural Francez și acolo am terminat facultatea.

Citește și: Alexandru Papadopol și povestea unei „stele norocoase”. De la visul din copilărie, la rolul de viitor avocat și până la serialele anilor 2000 și scena teatrului de azi

În ce an?

În 1997 am intrat la ASE și în 1998 am plecat la Strasbourg.

Și era simplu să pleci atunci la studii în altă țară? Că eu îmi amintesc altceva…

A fost o chestie incredibilă pur și simplu. În mod normal, o parte dintre colegii mei au plecat prin ASE la Orleans, cu ERASMUS. Nu știu cum, mama a aflat că trebuia să mergi la Institutul Cultural Francez, să dai un examen și să-ți alegi niște facultăți și dacă aveai noroc intrai, dacă nu, nu. Eu fiind la secția de franceză, m-a înscris mama la examen, pentru că eu nu-mi doream să plec. Eu eram mulțumită că am intrat la facultate în România și aveam treaba mea cu trupa mea de fete cu care cântam muzică rock la Electrecord. Eram mai încântată de proiectul ăsta decât de facultate.

Stând la coadă la Institutul Cultural Francez am aflat că trebuia să și învățăm, eu fiind total nepregătită. Culmea e că am fost acceptată și așa m-am trezit la Strasbourg, unde, în primul an mi s-a părut ceva cumplit, nu mi-a plăcut deloc. Eram singură, nu cunoșteam pe nimeni, eram responsabilă de tot ce făceam și oamenii mi se păreau foarte reci.

Dar pe soră-ta au parașutat-o undeva? 😊

Irina a făcut liceul de coregrafie pentru că părinții mei au văzut că eu am suferit foarte mult. Era prima la absolut toate olimpiadele, nu numai de balet, ci și cele școlare, așa că a luat și cea mai mare notă din liceu la bacalaureat. La 16 ani a luat-o Maurice Bejart să danseze în lacul Lebedelor. Apoi a dat un examen la Școala Operei din Paris, a intrat, însă și-a dat seama că nu era visul ei să devină balerină și exact în momentul în care trebuia să culeagă roadele, a avut un accident și nu a mai putut să continue. Era oricum complexată că este o simplă balerină în condițiile în care eu eram studentă. Pe de altă parte, mie mi se părea că e fantastic ce face ea.

După ce a terminat cu baletul, a făcut facultatea de Drept la Sorbona și acum are cabinetul ei la Paris și Nisa.

Parcursul meu a fost ca după terminarea studiilor să mă întorc în România, am deschis o agenție de publicitate pe care am dus-o în top 13 agenții din România. În același timp făceam cursuri de actorie și susțineam mai multe producții de filme românești. Mergeam la cursurile școlii lui Dragoș Bucur, Papadopol și Dorina Boguță și au făcut ei un film în regia lui Iulia Rugină, care se numea Love Building. Astfel că toți clienții agenției mele au susținut filmul și sunt pe generic 😊.

Vrând, nevrând 😊

Exact! 😊 Dacă omul are o pasiune, hai să-l ajutăm.

Al doilea film a fost „Două lozuri” și la fel, toți clienții agenției, toți furnizorii au devenit parteneri ai filmului. „Două lozuri” a fost filmul românesc cu cel mai mare număr de bilete vândute în cinematografe după Revoluție.

Asta înseamnă că în 2016 erai încă în România, încă posesoare de agenție 😊

Da. Aveam 70 de colaboratori în agenție, eram agenția exclusivă a lui Domo, care avea 200 de magazine, aveam mult de lucru.

Deși simțeam că inima mea e altundeva, nu aveam curaj să fac pasul ăsta 100% spre partea artistică. Eram o persoană cu două pălării.

Adică îți plăcea artistă, dar voiai să știi totuși că ai și ce să mănânci 😊

Exact! Asta cu arta spuneam că e un hobby, iar partea cu agenția era munca. În 2016 simțeam că nu reușesc să cresc agenția, că orice făceam nu reușeam să lucrez cu numărul 1 în România și am decis că trebuie să plec în altă țară pentru a putea crește business-ul. Am ales Franța având în vedere că mulți clienți erau de acolo. Toate bune și frumoase până când a venit pandemia.

Adică ai plecat cu business-ul?

Da. Dar, în același timp, am început o colaborare cu Un Teatru care dintr-o întâmplare m-au luat să joc într-un spectacol – am repetat un an de zile, însă premiera nu a mai avut loc din cauza lockdown-ului. Țin minte că în perioada aia toate lucrurile o luau razna, ba începeau, ba se opreau și simțeam că dacă nu fac ceva, înnebunesc. În felul ăsta am făcut cunoștință cu meditația.

Pe fondul acesta în care îmi puneam multe întrebări, a venit Alin Panc la mine și m-a întrebat: „Ruxandra, nu vrei să mă ajuți că vreau să fac un film, o parodie despre daci și romani”. „Ba da, hai că te ajut, dar… eu vreau să joc”, am răspuns eu. Mi-a luat vreo două săptămâni să-i spun care era intenția mea. Am filmat „Secretul lui Zorillo”, între timp au mai venit și alte proiecte de film și astfel am avut timp să mă gândesc: „Dar din ce motiv nu aș face din pasiunea mea o activitate?”.

Sunt platformele astea de video streaming care oricum bat cărțile din nou și e o oportunitate pentru filmele românești să fie pe afiș cu alte filme americane și europene, așa că „hai să creez un start-up de producție de filme est europene pentru piața mondială”.

Ruxandra Șerban locuiește la Paris și are o casă de producție pentru filme est europene și nenumărate proiecte pe care le lucrează cu Radu Mihăileanu

Ce vârstă aveai când ai luat decizia asta? Mie mi se pare incredibil ca după ce te-ai pregătit pentru ceva, ai făcut toată viața altceva, pui capăt și pornești într-un cu totul alt domeniu…

Agenția am deschis-o în 2004, după 16 ani a venit pandemia, iar start-up-ul l-am creat anul trecut. Dar între 2020 și 2022, am jucat în multe filme – sau mie mi se pare că am jucat în multe.

Aveam 42 de ani în 2020.

Impresionant! După atâta timp să te uiți cum totul se închide și să o iei de la capăt…

Mie nu mi s-a părut că se închide, ci mai degrabă că se deschid noi orizonturi. Înainte aveam două vieți: munca și pasiunile. Am reușit să le aduc împreună și pot să-ți spun că adun energie maximă atunci când joc deoarece parcă vreau să recuperez toți anii ăștia în care am stat departe de scenă.

Și mai e ceva: anul ăsta am făcut o mărire de capital și faptul că azi am 16 parteneri care au încredere în mine sau faptul că lucrez cu Radu Mihăileanu, îmi aduce enorm de multă satisfacție.

Ce vârste au copiii tăi?

Am doi băieți de 14 și 16 ani.

Cum te-ai simțit tu în Franța, când s-a închis totul, în pandemie, într-o țară străină, cu doi copii de crescut?

Când am plecat în Franța, business-ul creștea de la un an la altul cu 30%. Când am văzut că lucrurile o iau razna, am simțit efectiv că-mi fuge pământul de sub picioare. Nu reușeam să accept ideea că aș fi într-o situație de eșec. „Ce fac? Înnebunesc? Sau găsesc altceva?”.

Întâlneam antreprenori la fel de fel de evenimente, care povesteau despre faptul că au trăit un eșec în viața lor și vorbeau despre cum e bine să lași lucrurile să se așeze când nu le mai poți controla, să lași pur și simplu universul să se ocupe. Mi se părea că oamenii ăia bat câmpii, însă și la mine a funcționat.

Cum merge compania ta de producție acum?

Cu Vent D’Est am investit în două filme, „Dragoste pe muchie de cuțit” cu Alin Panc, Carmen Tănase și Vărul Săndel și în „Încă două lozuri”, care e de curând în cinematografe. Mă așteptam să fie mai bine primite filmele astea, dar asta nu înseamnă că mă demotivez. Am produs un film care îi aparține în totalitate lui Vent D’Est și care se numește „20 20”, o comedie neagră despre pandemie în care am spus că dacă toți au descoperit fie un vaccin, fie alte terapii, românii au venit cu un tratament ce presupune să faci haz de necaz și pe care urmează să-l lansăm în cinema pe 15 sau 16 martie, anul viitor. Între timp suntem în discuții pentru mai multe proiecte, producții sau co-producții.

Citește și: Radu Mihăileanu: „Nu ştiu dacă realizaţi, cinematografia românească este considerată peste tot în lume una dintre primele 3-4 forţe cinematografice din punct de vedere artistic”

Mai ai vreun gând să te întorci în țară? Sau rămâi ca Emily în Paris?

Nu știu dacă voi rămâne sau nu definitiv aici pentru că pentru mine nu există noțiunea asta de „definitiv”. Următorii ani știu că o să rămân în Franța pentru că-mi dă curaj și mă inspiră, dar mai departe nu exclud posibilitatea de a reveni acasă sau de a trăi în altă țară.