Otilia Flonta și drumul către succes al primului designer român de genți care a avut corner în Galeriile Lafayette. Cum se naște o geantă cu stil și care este povestea sacrificiului din spatele ei

Acolo unde se scrie moda, la Paris sau la Milano, dacă pronunți numele Otilia Flonta, toată lumea își scoate pălăria în semn de respect. Iar asta pentru că de mai bine de 20 de ani, orădeanca noastră a arătat că arta creației ține în principal de pasiune, dedicare, talent și mai puțin de locul din care provii.

Otilia Flonta spune că a ajuns să facă genți din întâmplare, însă această întâmplare a făcut-o extrem de fericită, chiar dacă pentru ea a fost nevoită să facă unele sacrificii mari.

Tot ea mai spune că marele ei noroc a fost că a învățat, că a fost un copil excepțional în școală și că, mânată de pasiunea pentru artă, a ales să-și investească toți banii și timpul în studiul artei. Astfel și-a cultivat simțul pentru frumos, iar când a fost să-și pună în practică imaginația, s-a ajutat de matematica învățată în școală și a reușit.

A creat un brand de genți pe care într-o bună zi a decis să îl arate lumii întregi și de la prima participare la târgul de la Paris, a primit ofertă pentru un corner în Galeriile Lafayette. De atunci gențile ei au ajuns în cele mai luxoase magazine din lume, în special în Japonia și Hong Kong, unde cunoscătorii erau dispuși să plătească bani frumoși pentru ceva de calitate și super creativ.

De ceva timp și-a deschis primul magazin Otilia Flonta, în zona Calea Victoriei. Visul ei este să aibă magazin în Paris, Milano sau Roma, însă e nevoie ca lumea să se întoarcă la normalul de dinainte de pandemie. Până atunci își dorește puțină liniște și să se bucure de ceea ce e cu adevărat important pe lume: familia ei.

Știu că veniți din Oradea. Mai aveți vreo treabă cu orașul natal?

Până anul trecut, când a murit tata, mergeam doar în vizită. Acum, de o săptămână am mutat-o și pe mama în București, lângă mine, așa că…

Noi suntem trei surori și toate locuim în București de zeci de ani, de când am terminat facultățile, mama rămăsese singură în Oradea și a zis că e deja în vârstă și nu-și mai dorește să trăiască singură acolo.

Tocmai ați deschis magazinul Otilia Flonta în zona Calea Victoriei. De ce abia acum?

Da. Acesta este primul meu magazin. Am avut un brand mare de genți, Anna Rinaldi și acesta, Otilia Flonta este al doilea. Toți anii trecuți m-am ocupat numai cu exportul, mergând la târgurile de la Milano și de la Paris. Acesta a fost business-ul meu și nu mi-am propus niciodată să fac dezvoltare pe zona de magazine. Nu am avut neapărat în plan să deschid un magazin aici, dar, din cauza pandemiei, totul fiind blocat, s-a ivit ocazia eliberării acestui spațiu și așa m-am hotărât. Planul meu era să deschid un magazin în Paris, dar în situația actuală nu s-ar fi putut. Oricum, târgurile de la Milano și Paris nu mai sunt, sau chiar dacă sunt, se întâmplă într-o formulă extrem de restrânsă, o formă care pe mine nu mă avantajează deoarece principala mea piață este Japonia, iar buyerii din Asia nu vina la târguri în Europa în această perioadă.

Oricum e o provocare în plină pandemie, într-o situație atât de incertă să deschideți un magazin… e un act de curaj…

Nu este un act de curaj pentru simplul fapt că eu pot să spun că sunt o persoană cunoscută într-un cerc restrâns, asta deoarece sunt o persoană selectivă. Cei care trebuie să mă cunoască, mă cunosc din tinerețe, eu fiind din 1998 în acest business și prin 2000 aveam cel mai tare brand de genți și lucram cu toate rețelele de magazine din România. În rest, o anumită categorie de așa zise vedete nu mă interesează.

O atitudine foarte sănătoasă…

Da. Întotdeauna am spus că cel mai important lucru pentru un designer este portofoliul, nu cine ți-a purtat geanta, ce „vedetă” de la noi. Portofoliul reprezintă clienții pe care îi ai, iar portofoliul meu este format din peste 100 de clienți de pe toată planeta, începând cu Japonia, Hong Kong, China, Rusia, Germania, Franța, Italia, SUA, Spania, Brazilia și terminând cu Emiratele Arabe Unite. Și cel mai important lucru este că am lucrat cu 46 de firme din Japonia, iar ca să lucrezi cu japonezii înseamnă că ești perfect. Japonezii cumpără design și oricui spun că am lucrat cu 46 de firme din Japonia, spun totul despre mine. Ca să lucrezi cu japonezii trebuie să fii extrem de serios: dacă spui că livrezi la data de, la data de trebuie să livrezi și la standardul de calitate pe care l-ai avut în târg. Asta spune despre mine că sunt un om serios și că muncesc foarte mult. Și poate de aceea nu mă veți vedea la evenimente mondene pentru că nici un designer de succes nu le frecventează, din principalul motiv că nu are timp.

Citește și: Patricia Vincent, românca necunoscută în țara ei, numită cel mai bun designer de rochii de mireasă din Austria. De la o copilărie stigmatizată de neacceptare și frustrare, la povestea rochiilor cusute într-un mic atelier romantic din Viena

Când v-ați dat seama de talentul acesta al dumneavoastră?

Eu sunt și profesor de design și am văzut o mulțime de oameni. Toți vor să aibă succes și toți mă întreabă cum de am talent. Primul lucru pe care îl explic este că tot ceea ce faci și te inspiră înseamnă tot ceea ce ai trăit și ai făcut în viață până atunci. La școală am învățat tot timpul bine și am fost de zece la majoritatea materiilor. Faptul că am fost excepțională la matematică m-a ajutat enorm. Nu am făcut nicio școală de artă și nu am avut nicio pregătire în domeniu, însă de la vârsta de 10 ani și până la 20 de ani, toți banii i-am dat pe cărți. Când primeam 10 lei ca să-mi iau o prăjitură, îi dădeam pe o carte și în felul acesta am adunat sute de cărți pe care le-am și citit. Prima dată când am fost la muzeul de artă aveam 8 ani. Ai noștri au investit în noi de mici, ne-au dus la toate muzeele, ne-au dus peste tot. La 13 ani mi-am făcut abonament la biblioteca de artă și m-am dus și am studiat singură toate curentele din artă și la 14 ani mă interesa ce vrea să spună Georges Braque despre cubism și studiam de una singură. Acestea erau preocupările mele.

În domeniul genților am ajuns dintr-o întâmplare: cineva mi-a propus să facem un business, după care s-a retras și am rămas cu business-ul acesta. M-a ajutat faptul că am știut matematică și astfel la prima geantă, când i-am dat cuiva să facă un tipar, mi-am dat seama că a făcut o proiectare proastă, tiparul însemnând geometrie în spațiu transpusă în plan. Iar latura artistică este ceva de care dacă ești atras, se cultivă în timp. Evident că toate muzeele văzute m-au ajutat în procesul meu de creație și în tot ceea ce fac. Simțul acesta artistic ori îl ai, ori nu-l ai, iar dacă îl ai, îl cultivi, îl dezvolți toată ziua lucrând cu frumosul. Și când am fost prima dată la Paris, nu m-am dus la shopping, m-am dus la muzee, când am venit cu clasa la București, toți au fost la TIBCO, eu i-am spus dirigintei că vreau să merg la muzeul de artă.

De curând am fost la muzeul MOMA cu o prietenă de-ale mele, care a rămas uimită că știam cel puțin 90% dintre operele expuse. I-am spus: „Stai liniștită, le știu de când eram copil”.

Elevilor mei tot timpul le explic că e foarte greu să-ți mai faci o cultură după ce treci de o vârstă, asta pentru că muncești și nu mai ai timp să citești. Eu care mi-am cheltuit toți banii pe cărți în adolescență, recunosc că am avut ani de zile apoi când nu am mai avut timp să citesc o carte. Ajunsesem așa că cea mai mare dorință a mea era să dorm, o dorință stupidă, dar vitală. Ajungeam la 1 noaptea acasă, mă trezeam dimineață să ajung la ora 7 în producție și evident că nu aveam timp nici să dorm șase ore pe noapte, darămite să mai citesc.

Însă pasiunea pentru artă nu v-a părăsit niciodată…

Într-adevăr. Și azi am o mulțime de prieteni artiști, am acasă o colecție de tablouri și dacă aș avea mai mulți bani, tot artă aș cumpăra cu ei. În tinerețe scopul meu a fost să muncesc, să strâng bani pe care să-i cheltuiesc călătorind prin lume. Nu mi-am propus niciodată să am lucruri materiale. Niciodată nu mi-am dorit să dezvolt o firmă mare cu sute de angajați și rețele de magazine. Principiul meu de viață a fost foarte simplu: „Câți bani am nevoie să câștig ca să fac tot ceea ce-mi doresc? Atât. Ok”. În primii 10-15 ani de business munceam nouă luni pe an și trei luni eram în vacanță. Am vizitat foarte multe locuri de pe planetă, mă duceam în fiecare iarnă la schi, iar vara la windsurf.. .am avut o viață fantastică. Nu am fost niciodată un om de afaceri cu proiecte mari de dezvoltare în cap, nu sunt și nici nu-mi doresc să fiu…

Sunteți mai degrabă artistă…

Eu nu sunt o artistă, sunt un om cu picioarele foarte pe pământ, sunt un foarte bun manager, un foarte bun organizator, am calități de lider de la grădiniță, ca să zic așa 😀. Dar nu m-a pasionat o afacere mare, am vrut mai degrabă un confort psihic.

Și viața dumneavoastră? Că încă am rămas blocată la cele 3 luni pe an de vacanță…

La un moment dat m-am apucat de exporturi. După 10 ani de business rețelele de magazinele din România începeau să plătească din ce în ce mai prost. Magazinele de la noi făceau contracte cu furnizori din afară, pe care îi plăteau cu un avans de 30% și restul sumei o plăteau la livrare sau la un termen de. Pe mine însă voiau să mă plătească pe măsura vânzării, totul devenise o consignație, eram ca un fel de bancă: băgam banii în producție, plăteam toate costurile și nu știam când o să încasez sau ce retururi o să am. Așa că, într-o zi am zis stop joc. Nu am mai livrat nimic pe piața internă, aveam o sumă de bani considerabilă pusă de-o parte și m-am apucat de treabă. Eu nu am început nici un business cu bani puțini, am început cu bani de-o casă, pe care tot eu i-am câștigat muncind. Inițial am lucrat în vânzări și câștigam foarte bine din comisioane, așa că am pus banii de-o parte și nu m-am apucat să fac azi trei genți și mâine mai vedem noi. A fost o decizie asumată: îmi iau o casă sau fac un business. Am ales business. Iar când am început exporturile, la fel, am avut bani mulți strânși.

M-am dus prima dată la târgul de la Milano, am investit atunci 45 de mii de euro doar în colecție.

Când se întâmpla lucrul acesta?

Cred că acum vreo 12 ani. Dar m-am prezentat impecabil pentru că știam foarte bine ce pot și niciodată nu m-am simțit inferioară unui italian sau altcuiva care lucrează în modă. Am muncit non stop, dar am rezistat pentru că mi-a plăcut. Chiar vorbeam zilele trecute cu unul dintre cei mai de succes designeri de la noi și ne puneam problema că ne-am petrecut zece ani din viață ea învățând să facă o rochie, eu să fac o geantă. Pentru că asta faci dacă vrei să ai succes și să o faci al naibii de bine. Noi nu am stat în birou, noi am stat toată viața în producție ca să putem înțelege tot procesul.

Citește și: Adrian Oianu, designerul care a plecat din România ca să înveţe mai mult şi a descoperit astfel frumuseţea portului şi identităţii naţionale

Am rămas la primul târg de la Milano, unde ați investit numai în colecție 45 de mii de euro…

Noi în modă trăim cu ani de zile înainte, cu două trei colecții în față. Am achiziționat materiale de la târgul de materiale, am făcut prototipuri, mostre, etc și m-am dus la Milano impecabil, știind că eu acolo trebuie să vând. Și am vândut. La primul târg de la Milano am luat 20 de clienți chiar dacă mulți îmi spuneau că trebuie să merg de mai multe ori la un târg, să mă vadă clienții că sunt acolo înainte de a încheia vreun contract. Și nu a venit nimeni niciodată să mă întrebe dacă sunt din România sau din altă țară, sau a câta oară sunt prezentă la târg.

Asta înseamnă un mare succes. Revin cu întrebarea: Și atunci de ce s-au oprit vacanțele de trei luni pe an?

Vacanțele s-au oprit pentru că în momentul în care intri în acest circuit internațional nu mai ai când să-ți iei vacanță. În luna februarie e târgul de materiale, durează două luni până le primești. În aprilie te apuci de colecție, o termini în iunie și primul târg era în iulie. Apoi în august-septembrie era târgul de la Milano și ultimul era târgul de la Paris. Veneam cu comenzile acasă, le confirmam, trimiteam facturile proforme și în octombrie deja știam ce am de făcut în producție. În decembrie lucram și în 15 ianuarie japonezii deja aveau colecțiile în magazin. Partea cea mai tare este că în ianuarie, când e vârful de livrări, trebuia să faci iar colecție nouă. Și așa trecea fiecare an, fără să mai am timp de vacanțe și, mai mult decât atât, cu aceste termene strânse, ani de zile aveam liber 2 zile de Crăciun și una de anul nou, iar în rest eram tot timpul în producție, cu toți muncitorii.

Însă plecările acestea la târguri erau tot un fel de turism, doar că vedeam doar târgul, aeroportul și hotelul.

Și filosofia dumneavoastră de a face atâția bani pentru a trăi viața pe care v-o doriți?

S-a dus. Banii pe care trebuie să-i faci ca să exiști în acest circuit erau enorm de mulți. Ajungeam cu costuri de 100 de mii de euro pe an, asta doar ca să investesc în colecții, campanii și participarea la târguri. Eu sunt o firmă mică care trebuia să producă 10 mii de euro pe lună doar ca să fiu în sistem. Al naibii de greu. Așa că mi-am anulat toate vacanțele, însă două luni pe an mă plimbam la Milano și la Paris 😀

Țin minte primul târg la Milano când am spus că după ce se termină evenimentul mai rămân o zi să mă plimb. Așa că am luat un hotel în centru, lângă Dom. Mai fusesem la Milano de multe ori, dar am vrut să stau o zi în plus. După ce s-au terminat cele patru zile de târg, ne-am mutat în centru. Toată viața mea am dormit șase ore pe noapte, nu dorm niciodată după-amiaza și nu am făcut-o nici când eram copil. Seara am căzut lată, m-am trezit la 6 dimineața din reflex, am coborât la micul dejun, am mâncat ceva, am băut ceva, după care m-am aruncat în pat. M-am mai trezit la ora 4 după-amiază și asta a fost vizita mea la Milano. 😀

Apoi a urmat târgul de la Paris unde nu numai clienții, ci și expozanții mă felicitau pentru colecție, iar atunci când cei din breaslă te apreciază, cei care știu despre ce e vorba, e maxim. Văzându-mi colecția, niște italieni mi-au spus că locul meu e la Premiere Class, un târg exclusivist de la Paris. Eu nu am avut cu cine să mă sfătuiesc, nu știam pe cine să întreb, așa că am prins din zbor toate informațiile. Și chiar dacă mai erau designeri de la noi care mergeau la târguri, fiecare eram pe un segment diferit, gențile mele costând în magazine de la 300 de euro cel mai mic preț, până la 7-800 de euro.

Am făcut eforturi financiare mari să particip la Premiere Class, mi-am făcut un mobilier superb pentru al cărui transport am plătit 1000 de euro, asta ca să nu mai vorbesc de costurile de producție. Am luat și de acolo 20 de clienți și la prima participare buyerii Lafayette Berlin au făcut o comandă de genți și mi-au făcut corner la ei în magazin.

Și astfel următorii 10 ani mi i-am petrecut în aceste târguri.

Cum v-ați descurcat cu familia în tot acest timp?

Oribil. Sunt o familistă convinsă. Pentru mine cel mai important lucru în viață este familia. Eu provin dintr-o familie cu trei copii, iar tatăl meu ne-a educat încercând să ne insufle că cel mai important lucru în viață este familia. Când eram mici ne mai și certam și băteam între noi, dar când intra tata pe ușă eram cele mai bune prietene. Suntem de vârste apropiate și azi suntem de nedespărțit. De când ne știm, orice eveniment, oricât de minor, se întâmplă în familie, toată familia e acolo moț. Familia îți dă echilibru, siguranță, te sprijină necondiționat orice ai face și asta e cel mai important lucru.

Și cum a fost acasă în toată perioada asta în care dumneavoastră nu aveați timp nici să dormiți?

M-am despărțit de tatăl copilului meu exact când am început exporturile de genți, însă suntem într-o relație foarte bună, nu ne-am certat niciodată pe nimic. De obicei oamenii se ceartă pe bani, noi nu am avut motiv pentru că fiecare a fost cu business-ul lui, casa lui, mașina lui, așa că nu am avut de ce să ne certăm și am rămas într-o relație foarte bună. În plus, m-a ajutat foarte mult. Dacă îi spuneam că plec la Paris, sau la Milano, el era acolo să aibă grijă de copil. La fel și surorile mele m-au sprijinit cu tot ce am avut nevoie.

La un moment dat am ajuns la o epuizare atât de severă, iar șocul l-am avut când copilul meu mă întreba dacă sunt ok. Atunci m-am trezit și am spus că este inadmisibil ca fiu-meu să-și facă griji din cauza mea, în loc să mă ocup eu de el. Prietenii se întrebau când o să crăp pentru că aveam două luni pe an în care dormeam câte trei ore pe noapte.

Până la urmă am zis într-o zi că nu vreau să mor și o să o las mai încet. Mi-am dat seama că deși aveam eu foarte mulți clienți din târguri, fiind pe un segment de piață exclusivist, nu vindeam volume mari și nu vindeam suficient ca să merite toată munca, tot efortul acesta.

Am încercat să merg la un târg în America, în ideea că acolo sunt rețele mai mari de magazine și voi primi comenzi mai mari. Însă americanii sunt cei mai neserioși clienți de pe planetă. Dar dacă nu încerci aceste experiențe, nu ai de unde să știi cum funcționează treaba. Așa am ajuns chiar și la un târg Japonia, însă buyerii de acolo nu erau pe segmentul meu de piață, așa că am vizitat Tokyo, mi-am văzut gențile în magazinele de lux din centru și am constatat că știam toate adresele din oraș, numai de la câte facturi am făcut de-a lungul timpului 😀.

Ce a însemnat pandemia pentru afacerea dumneavoastră? Că înțeleg că aceste târguri nu mai sunt…

Puțin înainte de pandemie, cu aproximativ un an, luasem deja decizia de a mă relaxa, odată că mi-am dat seama că nu vreau să crăp, a doua oară pentru că fiul meu era deja în ultimul an de liceu și am vrut să stau mai mult cu el. Așa că m-am relaxat puțin și mă simt mult mai bine.

Ați renunțat la târguri?

Nu am renunțat. Am fost la târg la Paris acum un an 😀. Chestia asta e ca la jocurile de noroc. Nu am jucat niciodată jocuri de noroc, dar pare că problema se pune dacă ești sau nu jucător și în ce ligă vrei să joci. În România vând la prețuri mai mici comparativ cu cele la care sunt vândute gențile mele de către clienții mei din străinătate. Dau un exemplu: am făcut un pop-up store la Paris, unde vindeam gențile cu prețuri între 300 și 700 de euro, iar aici pot să le vând maxim cu jumătate de preț.

După ce am făcut toate circuitele acestea de târguri, am analizat situația și am decis că trebuie să fac un alt gen de business, un business care să-mi asigure o viață mai bună. Și atunci am realizat că cel mai bine pentru mine ar fi să fac magazin în străinătate, în Paris, Milano, Roma și să vând produsele direct în magazinele mele. Produsele mele sunt prea scumpe pentru piața de la noi, motiv pentru care eu nu pot să le vând la prețul corect în magazinul pe care l-am deschis aici.

La târguri nu am renunțat, motiv pentru care am fost anul trecut la Paris, însă nu era nimeni: eram doar câțiva expozanți și câțiva vizitatori francezi. A fost mișto pentru că am fost cu fiul meu și am văzut muzeele din Paris.

Fiul dumneavoastră înțeleg că a intrat la facultate?

Da. El e un copil excepțional, a învățat întotdeauna foarte bine, e la una dintre facultățile de top, iar după primul, în funcție de medie, se clasează în primii 10% din facultate. Învață bine și gândirea lui e că trebuie să învețe mult acești cinci ani de zile ca apoi să-l angajeze cineva pe un salariu mare, decât să nu învețe acum și apoi să aibă nevoie de ani de zile pentru a ajunge la un nivel superior.

Părinții dumneavoastră ce meserie aveau?

Tata era șef în agricultură, răspundea de mai multe ferme, iar mama era contabilă.

Dar când erați mică, mă gândesc că ați avut un vis…

Eu am avut multe pasiuni în copilărie. De exemplu eram pasionată de astronomie și eram pasionată de concursuri. Orice concurs era, de la cel de sport, până la cel de cultură generală, eu mă duceam și reprezentam școala. Țin minte că eram în clasa a XII-a și era un concurs organizat de Biblioteca Județeană, cu tema viața și opera lui Bach. Nu pot să spun că eram mare pasionată de muzică, însă concursul mi s-a părut o mare provocare, așă că am participat și l-am câștigat.

Cea mai mare dorință a mea din copilărie era să zbor în cosmos. Și încă mai visez să zbor😀

Și acum care e visul?

Visul meu e să fiu liniștită. Dar când vor reîncepe târgurile, o să merg din nou pentru că îmi place competiția și îmi place să joc. Iar dacă nu joc, nu pot să mai fiu acolo. Asemenea sportivilor, dacă nu mă antrenez, nu fac performanță.