Părintele Visarion Alexa, despre post: „Am auzit şi formularea că trebuie să posteşti cu ochii, cu mintea, cu limba, cu trupul. Dar postul acesta spiritual nu se încheie niciodată”

Postul Paştelui, postul Crăciunului, postul Sfintei Marii, parcă tot anul este un post. Nu, nu este aşa, însă, credinţa creştin ortodoxă spune ca în acele săptămâni de post să ne îndreptăm atenţia către Dumnezeu, să renunţăm la produsele alimentare de origine animală, să fim mai buni, mai milostivi. M-am întrebat mereu, ce înţelege generaţia tânără din aceste lucruri, oare mai merg ei la biserică, se mai închină ei la Dumnezeu, mai ţin ei post? Cum poate accepta un tânăr, în 2018, că e post şi trebuie să te abţii de la anumite lucruri lumeşti. Nu prea poate, drept dovadă şi studiile ce s-au făcut referitoare la faptul că aceştia sunt tot mai puţin religioşi.

Şi cu toate acestea, suntem în post, în săptămâna mare. Am cunoscut femei mai în vârstă care ţineau tot postul mare, dar care păreau extrem de haine la suflet. Acesta este post?

Ce înseamnă să ţii post? E suficient doar să te abţii de la carne, ouă, lapte şi alte produse derivate? Există un post spiritual? Ţine lumea post, nu ţine? Iată întrebări la care ne-a răspuns părintele Visarion Alexa, preot al bisericii creştin ortodoxe.

Ce înseamnă noţiunea de post? Noi românii o traduce mai mult prin postul alimentar. La ce ar trebui să ţinem post?

În principal, noţiunea de post în lumea creştină, dar în mod special în cea ortodoxă, înseamnă abţinerea de la o mâncare foarte variată şi în special de origine animală. Postirea presupune consumul hranei vegetale, iar programul acesta alimentar este puternic împletit cu un program mai serios de rugăciune şi de îndreptare a atenţiei spre Dumnezeu. În afara postului suntem foarte scufundaţi în grijile lumeşti. În timpul postului încercăm să ne scuturăm puţin de aceste griji şi să dăruim mai mult timp de petrecere cu Dumnezeu cu care cred că vom petrece foarte mult timp după moartea noastră. Aşa că începem încă de aici, de pe Pământ, să petrecem timp cu el pentru că avem nevoie de o cunoaştere, de o obişnuinţă cu el.

Aţi spus de faptul că postul trebuie îmbinat şi cu alte lucruri. Am auzit şi formularea că trebuie să posteşti cu ochii, cu mintea, cu limba, cu trupul. Dar postul acesta spiritual nu se încheie niciodată, nici măcar după ce se încheie postul Paştelui. Nu poţi să zici că după ce se încheie postul dai dezlegare la înjurături sau la ceartă.

Nu putem vorbi de un post spiritual pentru că acesta nu se încheie niciodată.

Dar postul de alcool sau cel trupesc? Preoţii mai bătrâni spun că postul cu adevărat este acela în care nici nu mai punem gura pe alcool sau nu ne mai împreunăm trupeşte cu soţul sau soţia…

În privinţa lucrurilor pe care le facem de obicei, sigur, am spus că timpul postului este un un timp al lui Dumnezeu. De aceea, ne tragem puţin din preocupările lumeşti şi încercăm să ne dedicăm mai mult lui Dumnezeu. Asta presupune şi aspectele despre care aţi vorbit. Nu înseamnă o renunţare totală la aceste preocupări care ne ţin mai mult legaţi de lume. Înseamnă doar o schimbare mai serioasă a atenţiei faţă de Dumnezeu. Nu e vorba de ce spun preoţii mai bătrâni, ci de ce spune biserica şi cum a rânduit postirea.

Postirea se referă la o anumită decenţă alimentară: mâncăm mai multă hrană vegetală şi mai puţin decât de obicei, urmând ca economiile pe care le facem de aici (mâncând mai puţin şi doar alimente de origine vegetală), din acest surplus să facem mai multă milostenie. Aşa ne-a învăţat Mântuitorul, să fim milostivi. În timpul postului această preocupare poate să crească şi putem împărţi acest surplus cu oameni care au nevoie de hrană, de haine, de atenţia noastră.

Nu aş pune accent pe un mod deosebit de lucruri particulare, nu ai voie să bei, nu ai voie să te apropii de soţie sau de soţ. Accentul nu cade foarte firesc. Aveam un părinte mai bătrân cu care mai vorbeam şi care îmi spunea: „Ai grijă că şi ursul şi şarpele postesc. Nu mănâncă decât produse vegetale, dar amândoi, prin muşcătură pot omorî”. Aşa e şi omul care posteşte, dar care nu schimbă nimic în viaţa lui. Postul e un prilej de schimbare a vieţii.

Biserica rânduieşte o metodologie a zilelor de post. E o şi o astfel de rânduială practică. Mănânci doar produse vegetale, în lumea monahică se face abţinere de la untdelemn şi de la vin, în lumea mirenească, laică, restricţia alimentară nu este atât de drastică în privinţa uleiului. Dezlegarea la vin este dată sâmbăta şi duminica, dar un pahar, o cantitate modestă. Omului nu îi sunt restricţionate toate ale lumii, trebuie doar să punem o oarecare măsură ca să nu ne întoarcem iar la preocupările pe care le aveam înainte de a începe postul.

Dar nu e păcat dacă bei un pahar de vin sau te apropii de soţie… o dată…?

Nu se pune problema în felul acesta. E păcat, nu e păcat. Aşa reiese totul că suntem sub o jurisdicţie judiciară. Contează foarte mult conjunctura în care se întâmplă lucrurile acestea. Un om care este orientat în timpul postului foarte mult spre Dumnezeu, se roagă, vine la biserică, vorbeşte cu preotul la spovedanie şi se împărtăşeşte, nu o să pună problema dacă e păcat sau nu.

E o poveste foarte frumoasă care spune că în timpul postului, unul dintre călugări, robit de pofta de a mânca un ou, a încercat să coacă un ou la lumânare ca să nu-l vadă colegii de mănăstire. În momentul acela, stareţul a intrat în chilie şi l-a găsit prăjind oul la lumânare. Atunci stareţul îi spune: „Frate, dar pe asta, să coci un ou la lumânare, chiar nu am mai văzut-o”. Iar călugărul răspune: „Părinte, nu eu, dracul m-a învăţat”. Şi din sobă se aude: „Părinte stareţ nu-l credeţi că pe asta cu oul copt la lumânare, e prima dată când o văd”. Adică, uneori, lucrurile stau doar în puterea noastră şi facem multe derogări, pe principiul e păcat, nu e păcat. Nu, dacă ai inima îndreptată către Dumnezeu, este ca atunci când te afli în faţa unui om pe care îl iubeşti foarte mult: nu-ţi permiţi să-l trădezi. Aşa e şi cu Dumnezeu. Dacă totuşi ai intrat în legătura aceasta directă cu el, nu-ţi mai pui problema: e păcat, nu e păcat? Dacă te-a chemat spre el o perioadă, păi ţine-te de perioada asta, că de aceea se numeşte postul asceză, sau înfrânare. Asceză înseamnă „exerciţiu” în limba greacă, faci exerciţii cu tine.

Se mai spune la ţară că dacă nu fac aşa sau fac aşa, mă bate Dumnezeu. Ce înseamnă „mă bate Dumnezeu”? Dumnezeu nu e bun şi milostiv?

Sigur că este bun şi milostiv pentru că de aceea rugăciunea principală a creştinismului, rugăciune pe care ne-a predat-o însuşi Mântuitorul, se numeşte „Tatăl nostru”. Dacă noi pornim de la acest gând, că Dumnezeu e un tată, nu punem problema că ne bate. Un tată bun şi un tată firesc nu-şi denaturează relaţia cu copilul său. Bătaia nu este ruptă din rai, e o formulă foarte greşită care nu reprezintă realitatea spirituală.

Dumnezeu nu bate, însă în momentul în care omul dă semne că vrea să devină autonom şi să trăiască aşa, Dumnezeu îi respectă dorinţa şi se retrage, asta face. Atunci, sigur că pe locul unde Dumnezeu se retrage, intră multe alte personaje în viaţa omului. Intră această făptură întunecată numită demon şi intră lumea, lumea care încearcă să pună stăpânire pe om şi fiecare încearcă să-ţi spună cum să faci, cum să nu faci, fiecare încearcă să se insinueze în viaţa ta. Şi atunci e nevoie să stăm într-o oarecare dependenţă de Dumnezeu, pentru că el este tatăl nostru. El ne-a creat, el ne-a dat această minunată casă, universul în care trăim. Dacă un tată aşa bun are grijă de noi, de ce să-ţi doreşti autonomia?

Mă gândeam aşa la o paralelă: O balenă mânâncă o tonă de mâncare pe zi. Gândiţi-vă câte mamifere există şi cine le dă de mâncare? Un Dumnezeu bun care are grijă de atâtea făpturi nu poate să bată. Doar se retrage. Şi când se retrage, apare dezechilibrul, viaţa noastră se dezechilibrează. 

Nu putem vorbi de bătaia lui Dumnezeu. Spunem „Tatăl nostru care ne eşti în ceruri”, nu spunem „Şi nu ne bate pe noi”. Nu a făcut niciodată lucrul acesta, nu e un tată patologic şi denaturat.

Şi nici nu ne pedepseşte?

Nu pedepseşte, repet, se retrage. Nu se retrage de tot, că ar însemna să rămâi în cenuşă, în praf. Te lasă puţin singur şi apare dezechilibrul major. E ca şi cum o mamă care are un copil de alăptat, îl părăseşte vreo 3 zile pentru că acesta îşi doreşte să rămână singur. E un lucru greu de presupus ceea ce spun, dar comparaţia este similară.