Valentina Secară este fondatoarea primei creșe private din România și a primei grădinițe de limba engleză de la noi, în perioada în care antreprenoriatul în educație era un concept greu de atins.
Vine din Focșani, cu o educație modelată de bunica ei, Anișoara, o femeie muncitoare dintr-un sat vrâncean. Sub influența învățătorului ei, un adevărat domnul Trandafir, Valentina a decis la 10 ani să devină învățătoare. Nu a profesat însă nicio zi, atrasă fiind de visul de a deveni actriță, iar după anii de liceu, când s-a lăsat vrăjită de magia scenei, a picat examenul la actorie, prima sub linie și a primit, de la Olga Tudorache, un sfat pe care nu l-a urmat niciodată: să revină la examen în anul următor. Însă anul următor cucerea lumea, alături de soțul ei, un inginer britanic angajat în industria tutunului.
Urmează să citiți detaliile unei vieți de poveste și câteva lecții așezate de la fondatoarea Acorns România.
Tu lansezi acum o provocare tuturor părinților și vorbești de #eduație_de_la_0_ani. De ce la modul acesta extins?
Educația este extinsă deja și începe, fără îndoială, de la 0 ani. Nu noi suntem pionieri în această zonă. Suntem pionieri, da, în sensul că am deschis prima creșă privată din România, în 2006.
Încă nu este suficient de cunoscut faptul că educația începe înainte de nașterea copilului și continuă mult după nașterea lui. Nu sunt suficiente eforturi în sensul de a sprijini educația unui copil atât de timpurie.
Nu sunt de acord cu tine în această privință. Cursurile de parenting sunt populare, părinții dau atenție destul de importantă dezvoltării copiilor lor. De ce spui că dimpotrivă, nu există acest focus?
Sunt două lucruri diferite: cursul de parenting, adică acel loc unde afli, de obicei, strategii de a gestiona situațiile critice (dacă un copil are tantrum ce faci? Cum treci prin etapa 2-4 ani când copilul intră în perioada lui „nu”). Eu mă refer mai mult la dezvoltarea fizică, emoțională, socială și intelectuală a copilului, adică stimularea lui și toate activitățile care duc la acest lucru.
Cum pui tu asta în practică?
De pildă știm și promovăm un anumit tip de activități care încurajează manualitatea și dezvoltarea abilităților fizice ale copilului. În ultimii doi ani a crescut interesul părinților pentru activitățile senzoriale, cu toate astea însă remarc faptul că majoritatea părinților, să zicem 80% din ei, sunt rezervați la ideea de a participa efectiv la aceste activități senzoriale alături de cei mici, nu sunt dispuși să se murdărească ori nu pricep valoarea implicării lor pentru copil.
De ce ai fi deschis o creșă privată în 2006, lucru care pare acum la limita dintre curajos și inconștient?
Sincer, cam așa a fost. Cred că am avut nevoie de 7-8 ani pentru a promova acest tip de serviciu pentru că noi am deschis în perioada în care bonele erau la mare căutare și ideea de a introduce copilul în colectivitate nu era una apreciată de medici, necunoscută de părinți. Aceștia din urmă veneau cu propriile lor îngrijorări pentru că ei trecuseră printr-o etapă „creșă” care nu le făcuse prea mult bine.
A fost extrem de greu.
Atunci de ce ai făcut-o?
În 2004 am născut ce de-al doilea copil, pe Katlin, moment în care am început să citesc foarte mult și să aflu care sunt beneficiile creșterii copilului și ce anume se dezvoltă în perioada 0-3 ani, care sunt elementele de oportunitate și așa mai departe.
Am văzut că în România nu există o astfel de conștientizare. Așa că am creat noi contextul.
Nu este însă singurul lucru pe care l-am început înainte de a exista ceva pe piață. În 2004 am început grădinița cu predare exclusiv în limba limbă engleză, fără a fi atașată niciunei școli, cu o curricula britanică.
Trecusem prin complicata perioadă a căutării unei grădinițe pentru fiul meu, care avea nevoie de sprijin pe partea de engleză pentru a putea intra mai departe la școala britanică. Nu am găsit. Așa că am creat una.
Am crezut în acest concept. Acesta este motivul pentru care am început. Sunt genul de om care nu începe ceva în care nu crede.
Creșa a necesitat mult mai multe eforturi, pentru că a fost nevoie să educăm piața, de la workshop-uri pentru părinți, unde explicam ce se întâmplă în această perioadă de 0-3 ani, că nu este suficient doar să schimbăm copilul de scutece. Și așa mai departe.
Nu te simți cumva un prooroc în pustiu când vorbești despre lucruri pe care oamenii nu sunt pregătiți să le audă?
Cred că au fost perioade în care m-am simțit așa, dar nu m-am speriat niciodată.
Cred că așa am fost educată, într-o cultură a lui „te lupți pentru ceva în care crezi”, în care determinarea are un rol esențial, nu renunți, chiar dacă îți este greu și în care afli tot timpul lucruri care să îți susțină ideea inițială.
Am sentimentul că tu vorbești de o educație și o copilărie în comunism. Și parcă nu așa se punea problema în acea perioadă. Ce îmi spui, de fapt?
Eu am crescut în comunism, este adevărat, dar am avut parte și de o educație la sat, în vacanțe, la bunica mea, Anișoara, omul care m-a crescut și în primii ani de viață.
Bunica era un om foarte puternic și a fost un model pentru toate nepoatele ei. Era o femeie foarte caldă, prezentă și dornică de a ajuta. A muncit toată viața până în ultima clipă, până la 89 de ani, și-a pregătit grădina și avea o casă curată, impecabilă, cu totul spălat și călcat la dungă. Iubea copiii foarte mult și încerca să ofere lecții de viață și povești pentru fiecare dintre noi și avea timp pentru toată lumea.
Noi eram implicate în tot ce făcea, și la muncile câmpului și acasă, de la o vârstă foarte mică. Dar ne convingea că totul este foarte plăcut, de fapt. Mergeam vara la strâns fân și paie de grâu, ne trezeam de la 4.30 dimineața, vreo 4-5 fete, toate nepoatele ei, ajungeam la câmp, încărcam carul, ne întorceam acasă și puneam fânul în pod, apoi puteam dormi. Dar toată treaba asta era cu râs și veselie.
Ea m-a format și m-a inspirat. Ea m-a învățat să văd partea frumoasă a lucrurilor atunci când e greu. Și cu asta am rămas și acum.
Tu ești cadru didactic. Ai profesat în sistemul de învățământ de stat?
Am făcut practică însă nu m-am regăsit deloc în cancelarie și în felul în care era atunci. Era o rigiditate în ce găsisem acolo, ce nu se potrivea deloc cu ideile alternative și nonconformiste de predare pe care le aveam eu deja atunci.
Am ieșit din sistem. Și nu mai voiam să fac educație.
Atunci, de ce ai încercat să intri într-un liceu pedagogic?
Toată lumea mi-a spus că sunt extrem de bună în interacțiunea cu cei mici. Eu am fost sora mai mare care și-a crescut frații, verișorii și așa mai departe.
Apoi am fost influențată de învățătorul meu, Petre Dumitru, un domn foarte tânăr și foarte blajin, care și-a început cariera cu noi. Acum se află în Belgia și lucrează la Consiliul Europei. Atipic, dar un om extrem de bine pregătit și cu multe abilități pe partea socială.
Așa că în jurul vârstei de 10 ani am decis să devin cadru didactic.
În timpul liceului însă am fost atrasă de actorie. Și am jucat câțiva ani la Teatrul din Focșani, cu actorii de acolo și cu alți invitați.
Ce roluri ai avut?
Primul rol a fost Croitorașul cel viteaz. Apoi am jucat în Comedia dell Arte, Cehov, Natalia Stepanovna și am vrut să dau la actorie. Am ajuns în București, m-am pregătit și am fost numărul 6 din cele 5 locuri. Atunci Olga Tudorache mi-a spus să nu renunț și să revin anul următor la examen.
Însă în vara aceea lucrurile s-au schimbat pentru mine, când l-am cunoscut pe tatăl copiilor mei, care lucra în industria tutunului și primea joburi prin toată lumea. Așa am început să călătoresc, iar actoria a rămas doar un vis de liceană.
Liam, fiul meu, s-a născut la foarte scurt timp iar lucrurile au avut un alt parcurs.
Și apoi s-a născut această afacere în educație? Poți să-l numești business sau nu?
Antreprenorii în educație știu că ce facem noi nu este business. Ar fi așa dar cu niște costuri uriașe pentru părinți sau pentru vreun Mecena dispus să acopere niște cheltuieli semnificative.
Sigur, nici eu nu știam aceste lucruri la început. Antrepriza mea a început din dorința de a genera venituri pentru familia mea, astfel încât tatăl copiilor să poată renunța la job-ul care îl purta în continuare prin toată lumea și să ni se alăture.
Ce s-a întâmplat mai departe de la planul inițial?
Am început grădinița în 2004, cu banii din economiile noastre. Demersul a întâmpinat tot felul de piedici și provocări, fiindcă de la început eu am vrut să păstrez standardele pe care le-am promovat și nu am vrut să fac niciun compromis. Înscrierile au venit mai greu, era perioada în care existau deja foarte multe grădinițe, se deschideau unele și în garaj, și la parterul blocului, aveau oferte diverse, de la aikido, la balet și origami în același interval de timp, iar părinții erau tentați de a beneficia de cât mai multe lucruri.
Eu veneam cu o grădiniță în care se vorbea doar în engleză, cu educație în alimentație, cu un anumit standard cu număr de educatori/număr de copii și nu am vrut să renunț la nimic din toate astea. Dar numărul de înscrieri nu a fost suficient în primii ani așa cum ne imaginam noi, astfel încât a fost o provocare să reorganizăm și să re-bugetăm totul.
Sunt recunoscătoare că în viața mea au venit oameni care m-au ajutat în acest sens, iar după 2007-2008 afacerea noastră a crescut exponențial, încât ne-am dublat numărul de copii.
Cu ce te mândrești acum?
Cu faptul că am rămas în picioare, fiindcă au fost tot felul de momente complicate până aici. De pildă, am deschis grădinița când eram însărcinată în 8 luni și m-am întors la lucru la 10 zile după ce am născut. Iar la cel de-al treilea copil m-am întors la muncă la o săptămână după naștere.
În 2004 eram mamă a doi copii, tânăr antreprenor, nu existau multe informații, mentori, accesul la internet era încă redus, totul era concentrat pe supraviețuire, nu pe etică. Ei bine, aceea a fost o perioadă foarte dificilă, cu doi copii, la o diferență de 7 ani unul de celălalt. Gestionam singură și viața de acasă, găteam, spălam singură. Deci, cu totul a fost o perioadă foarte dificilă.
Apoi a apărut cel de-al treilea copil, Annie, pentru care m-am bucurat foarte mult, chiar dacă nu l-am planificat, mai ales că trecusem prin atâtea încercări în business. Dar ea a fost foarte hotărîtă, mai ales că medicii mi-au spus că era imposibil biologic pentru mine să am al treilea copil. Dar uite că Annie, care are 7 ani acum, a vrut să îi contrazică! Aș zice că tocmai din acest motiv i-am pus acest nume, de supraviețuitoare. Pe bunica o chema Anișoara, pe bunica lui Annie din Anglia o chema Ann, iar pe mama o cheamă tot Anișoara. Așa că am concluzionat că este un nume foarte puternic pentru femei extrem de determinate.
De ce nu locuiți în Anglia acum?
Am fost întrebată de multe ori acest lucru. Mie nu mi-a plăcut Anglia, nu mi-a plăcut clima și nu m-am regăsit între oamenii de acolo. Nu mi-a plăcut rigiditatea și nu am vrut să trăiesc acolo.
În 2003, când Liam urma să intre la școală, iar eu m-am oprit din călătorii, am avut o discuție cu tatăl copiilor și am decis să rămânem în România, unde aveam prieteni și familie și mă simțeam cel mai bine aici. De ce nu s-a schimbat nimic de atunci? Sincer, mă simt bine în România, chiar dacă sunt foarte multe provocări aici. Dar nici viața în altă parte nu este de poveste, chiar dacă pare așa. Să trăiești ca expat în altă țară este o provocare în sine și nu este deloc plăcut.
Noi am trăit ca expați în Germania, Italia, Rusia sau Polonia, dar nu aș zice că este o viață de vis. Oamenii ajută, sunt prietenoși dar nu ai parte de conectarea și înțelegerea pe care o primești acolo unde îți sunt rădăcinile.
Ești mamă singură pentru cei trei copii ai tăi. Ce înseamnă asta și care-ți sunt provocările?
Eu sunt mamă singură pentru doi dintre ei. Liam este în Anglia, are 21 de ani și este deja în armată. Când a plecat din România avea 17 ani. Iar eu am fetele cu mine acum.
Provocările au venit la început de la mentalitate: să fii o mamă divorțată, oricare ar fi motivul, nu este văzut cu ochi buni, fie cu o etichetă de victimă, fie ca una de om incapabil să susțină nevoile soțului sau ale familiei.
Deci ori frivolă, ori victimă. Când primeai aceste etichete?
Sunt doi ani de atunci. Dar atunci când tu te împaci cu acest statut nu te mai influențează atât de mult aceste etichete.
Dincolo de etichete rămâne provocarea cea mai importantă a acestui statut: să faci de una singură aceleași lucruri pe care altădată le împărțeai cu soțul, în același interval de timp. Aș zice că divorțul asta m-a învățat, o organizare extrem de riguroasă și pentru acasă, și pentru grădiniță. Ori asta este ceva ce nu am crezut vreodată că voi face. Dar așa reușesc să ies cu fetele la teatru, muzee sau să îmi fac timp pentru mine, cu o agendă foarte bine stabilită.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
