Remus Nica (ARC Bakery), românul care a trecut înot Dunărea la 21 de ani, a ajuns să lucreze în cele mai bune restaurante din Paris și s-a întors acasă

S-a școlit la Paris, dar s-a întors acasă. Remus Nica este românul pentru care visul libertății l-a făcut să treacă înot Dunărea atunci când avea doar 21 de ani. Întâmplarea l-a făcut să ajungă la Paris și tot ea l-a ținut acolo. A lucrat în cele mai importante restaurante din capitala Franței. Și s-a întors acasă după mai bine de 20 de ani petrecuți acolo. A venit aici pentru câteva luni și a rămas. Acum spune că nu ar mai vrea să plece niciodată.

Așteptându-l pe Remus am înțeles de ce ARC Bakery este acasă pentru el: datorită oamenilor. Ai de ce să revii aici. În timp ce cumperi pâine, oamenii te întreabă ce ai făcut în weekend și ce planuri ai pentru săptămâna aceasta. Sunt clienți fideli pe care toată lumea îi știe. Vorbesc între ei ca și când ar fi o mică comunitate a unui orășel din nordul Franței.

De altfel, Remus recunoaște că succesul în acest business nu are cum să vină dacă nu ai o echipă puternică în spate. Vorbește cu mare bucurie despre oamenii cu care lucrează. Se mândrește cu pâinea pe care o face la ARC Bakery, dar mai ales cu chef-ul care o preparară.

Remus zâmbește mult și vorbește la fel de mult. E sociabil și se simte bucuria din suflet atunci când vorbește despre mâncare. A început școala vieții la Galați, apoi a luat lecții de bun gust la Paris. A fost prin toată lumea pentru a se întoarce, aproape din întâmplare, acasă. Deși specializat în industria serviciilor, pare mai degrabă că are un doctorat în prietenie și comunicare. Vorbește cu toți oaspeții care trec pragul bistro-ului său de la Arcul de Triumf. Viața l-a învățat să se bucure de orice moment

Remus Nica, românul care a trecut Dunărea înot pentru un vis pe care îl știa doar din casetele video pe care le vedea pe ascuns

Avea 21 de ani atunci când a fugit din România. Era luna mai, cu doar șase luni înainte să înceapă Revoluția de la noi. Atunci când puștiul din Galați s-a hotărât să plece în Occident nu știa că urma să vină schimbarea de regim. Dacă ar fi avut vreun semn că lucrurile care aveau să se întâmple peste șase luni ar fi venit, poate nu ar mai fi plecat. Sau cel puțin nu ar mai fi făcut-o așa. Nu s-ar mai chinuit atât de mult.

Acum povestește toate lucrurile prin care a trecut cu zâmbetul pe buze. Atunci, însă, viața nu i-a fost deloc ușoară. Era mai 1989 atunci când și-a făcut curaj să treacă Dunărea înot pe la Eșelnița. Curajul pe care îl ai atunci când nu știi mai nimic despre viață l-a făcut să viseze la libertatea. Nu făcuse școli înalte prin România. Însă școala vieții din Galați l-a făcut repede să înțeleagă că singura lui șansă către o viață mai bună este Occidentul.

Își dorea altceva decât ce văzuse timp de 21 de ani la Galați, orașul în care s-a născut. Visa la un Occident pe care îl știa din singurele lucruri ale capitalismului la care avusese acces – “imagini de prin reviste pe care ni le lipeam pe pereți în camere, țigările pe care le aveam pe ascuns și casetele video pe care le aduceau marinarii de prin afară”.

Nu știa ce îl așteaptă în vest, dar știa că era o lume liberă pentru care merita să lupte. Așa că a trecut înot Dunărea. A ajuns în Iugoslavia acolo unde a fost prins. A făcut pușcărie. A reușit să evadeze și să fugă ilegal în Grecia. Apoi s-a urcat pe un vas, tot ilegal, pentru a ajunge în vest. Cunoscuse în Grecia o gașcă de băieți care îl convinseseră să meargă cu ei în Olanda pentru că acolo aveau ei pe cineva care să îi ajute cu locuri de muncă. Pentru asta trebuiau să ajungă mai întâi în Paris și abia apoi să plece către țara lalelelor.

Așa că s-a dat jos de pe vasul de croazieră la granița dintre Italia și Franța. A ajuns la Paris, unde oamenii pe care îi cunoscuse în Grecia l-au părăsit, nu înainte de a-i fura banii cu care fugise din România. Era singur la Paris, deși nu își propusese niciodată să ajungă în Franța.

A ajuns la Paris și, deși trebuia să fie doar o oprire în drumul către Olanda, a rămas aici. Iar viața l-a premiat cu o stea Michelin.

Singur în orașul luminilor a înțeles repede că trebuie să muncească pentru a reuși aici. Și ce putea să facă un puști de 21 de ani care nu avea deloc experiență – “nu știam să fac nimic, nu știam franceză decât merci, bonjour, bonsoir, în schimb eram prietenos și îmi plăcea să vorbesc cu oamenii, așa că m-am gândit că singur lucru pe care pot să-l fac este să lucrez în restaurant”.

Prima dată a lucrat pentru un chinez. Dimineața căra fructe și legume. Iar după aceea se ducea la restaurantul chinezului și făcea orice i se cerea. Nu știa franceză. Iar chinezul nu vorbea engleză. “Dar atunci când trebuie să te înțelegi cu cineva, o faci”. De altfel, atunci când l-am întrebat cât timp i-a luat să se adapteze în Franța, mi-a răspuns scurt “nu există așa ceva, dacă trebuie te adaptezi imediat acolo unde ești”.

A stat două luni și a lucrat la chinezul din Paris, iar viața l-a recompensat. A cunoscut-o pe prima sa soție cu care are doi copii – Anais și Hugo. Ei i-a spus că ar vrea să înceapă să lucreze în restaurant. Iar ea a luat ziarul și a început să îi însemneze toate job-urile disponibile din acest domeniu. A început să ia restaurantele la rând. Știa, însă, că nu putea să lucreze decât “într-un loc frumos, undeva unde să mă simt bine”.

Așa a ajuns la Plaza Athenee. Aici director era un german care plecase și el de acasă. Și aceasta a fost șansa lui. Tipul știa că “un tânăr emigrant care nu avea nicio plasă de siguranță, avea să lucreze de mii de ori mai mult decât un francez care stătea cu părinții”. Și l-a angajat ca ajutor de ospătar.

N-a ars etape. A mers încet, dar sigur, muncind din greu pentru a crește în ierarhia complicată a locurilor de lux pariziene. Tocmai pentru a reuși să obțină posturi mai bine, s-a dus și la școală. Șeful său neamț l-a sfătuit să facă o școală post liceală de management de hoteluri și restaurante. Așa că doi ani a învățat multă teorie care l-a ajutat foarte mult.

A ajuns șef de sală la Plaza Athenee și de acolo, lucrurile au mers foarte ușor. A devenit director la Fouquet, unul dintre cele mai exclusiviste restaurante din Paris. Și niciodată nu a mai fost nevoit să își caute de lucru – “îmi ofereau joburi, în Paris Chef-ul are o putere imensă, el decide aproape totul în restaurantul său, așa că oamenii vin după el”. Așa a ajuns să lucreze într-un restaurant pentru care a contribuit la obținerea unei stele Michelin. O spune cu foarte mare mândrie pentru că în Franța “stelele Michelin se obținut mult mai greu decât oriunde în lume, aici oamenii au o cultură incredibilă a mâncării, iar o astfel de distincție se obține foarte greu și aduce cu sine o mare responsabilitate pentru că oamenii sunt mult mai pretențioși atunci când îți trec pragul”.

Pe vremea când lucra la Fouquets își imagina că viitorul lui este acolo la Paris unde o să aibă vreo 5 restaurante. Nu se gândea nicicum că o să se întoarcă acasă. Așa că, a încercat să își pună planul în aplicare. Primul restaurant l-a deschis în inima Parisului. Acolo a pus toata știința lui învățata în restaurantele de lux. Și a reușit imposibilul: să îi cucerească pe gourmanzii sofisticați francezi în țara lor. Dar visul parizian nu avea să fie destinația finală a aventurii sale.

S-a întors în București pentru câteva luni și a rămas de tot. Viața l-a făcut să se întoarcă acasă și să nu-și mai dorească să plece niciodată.

S-a întors în România atunci când câțiva prieteni l-au rugat să îi ajute să deschidă un restaurant. A venit în București cu gândul că o să rămână câteva luni, dar viața avea alte planuri cu el. S-a despărțit de soția sa și a rămas mai mult timp aici. Tot ce a învățat în Franța, a vrut să pună în practică acasă. S-a întors de acolo, în micul Paris. Și a început cu o afacere despre care nu știa atât de multe lucruri: un bar-club în ruinele din centrul vechi.

Iar lucrurile au mers foarte bine. Vintage este și acum un nume pe care îl știu toți cei care ieșeau în oraș. Și asta pentru că Remus știe să facă un lucru foarte bine: să se împrietenească cu oamenii. În Vintage, s-a așezat alături de clienții săi pe care în foarte scurt timp și i-a transformat în prieteni dragi. Deși nu știa ce înseamnă o afacere de acest gen, “serviciile sunt tot servicii, iar asta învățasem foarte bine să fac în cei peste 20 de ani cât am stat în Franța”.

Dar mereu a fost atras înapoi de mirosul pâinii franțuzești, “poate că nu mai sunt francezii cei mai buni la mâncare, dar când vine vorba de brutărie, patiserie sau cofetărie, nu îi întrece nimeni”. Așa că a vrut să aducă gustul dimineților sale pariziene și la noi. A început o afacere cu pâine franțuzeasca pentru clientelă românească. Afacere nu a dospit suficient, dar “atunci când intri într-o afacere trebuie să știi și că este posibil să nu fie una de succes”. Așa că a închis-o.

Astăzi îl găsim pe Șoseaua Kiseleff, lângă Arcul de Triumf. Aici este ARC Bakery, exact în incinta Comitetului Olimpic și Sportiv Român. L-am întrebat de ce aici și mi-a răspuns sincer “mi-a plăcut foarte mult locul, poate atunci când intri nu îți dai seama, dar cu cele două terase imense pe care le avem, suprafața este foarte mare. În plus  ne  ajută foarte mult pentru că aici avem și  bucătăria. E adevărat că noi punem ca indiciu Comitetului Olimpic și Sportiv Român, dar lumea nu prea știe unde este, cred că mai degrabă au aflat de el căutând ARC Bakery. Și e mare păcat, la cât de mulți sportivi medaliați la Olimpiade are România”. Aici gătesc. Folosesc făină franțuzească de cea mai bună calitate. Iar maiaul în care pun și mere miroase foarte bine.

Dacă ajungi la ARC Bakery trebuie să încerci croissantul cu migdale. Remus spune că nu găsești așa ceva în România și nu aș vrea să se laude singur – e demențial, trebuie să-l gustați. Eu vă recomand și croissantul cu fistic care este minunat. Iar acum de sărbători, trebuie încercați și cozonacii de la ARC Bakery.

Înainte de a plecat, am mai avut o curiozitate. Remus, ce are Bucureștiul și nu are Parisul?

Iar la întrebarea asta, am primit un răspuns foarte sincer “nevoi”. Iar aceste nevoi înseamnă oportunități pentru cei care vor să muncească. E de acord că infrastructura ne omoară. Iar România, în pitorescul ei, ține tot timpul să le (re)amintească celor ce vor să o schimbe că mai este foarte mult până departe. Dar aici “e mai ușor să faci lucruri decât în afară”. Îi place viața de acasă, deși simte și el că românul n-are rigurozitatea, educația și experiența francezului. Dar îi plac oamenii de aici care “zâmbesc mai mult, sunt mai prietenoși, iubesc mai mult viața”.

Remus a rămas acasă și spune răspicat că “nu aș mai plecat de aici” și tot el continuă râzând “poate doar la bătrânețe în vreo țară unde este cald”. Încearcă să facă aici lucrurile pe care le-a învățat printre străini. Gesticulează mult, vorbește la fel de mult și e mereu în negocieri pentru a-și face un viitor mai bun. Remus încearcă în fiecare zi să schimbe puțin din România lui. Și își trăiește cu zâmbetul pe buze întoarcerea acasă în micul Paris.