Robert Raţiu: Acest referendum trebuie ignorat. Este singura lui „şansă de reuşită” şi singurul fel în care le putem transmite oamenilor politici că aceasta este o nonproblemă. Căsătoria nu este o tradiţie eminamente românească, nu am inventat-o noi

Referendumul pentru modificarea Constituţiei se poate să aibă loc în octombrie, după cum susţin surse din Parlament, citate de marile publicaţii de ştiri din România. Este un proiect al partidului de guvernământ majoritar, PSD, care a anunţat că vrea să urgenteze adoptarea iniţiativei cetăţeneşti, semnată de 3 milioane de români, care prevede menţionarea în Constituţie a faptului că familia este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, şi nu între soţi cum este acum.

Coaliţia pentru Familie este o asociaţie care reuneşte peste 30 de ONG0uri şi care a iniţiat acest proiect şi a reuşit să strângă peste 3 milioane de semnături, semnături care se pare că nu pot fi validate decât într-o mică măsură, după cum afirmau membrii Asociaţiei Accept, ONG care are ca misiune apărarea şi promovarea drepturilor persoanelor LGBT din România, ca drepturi ale omului.

Din păcate, în România încă există oameni şi foarte mulţi la număr care consideră că a avea o altă orientare sexual este o chestiune de alegere personală, nu o modificare la nivel genetic. Încă mai există oameni care consideră că persoanele gay nu au ce căuta printre noi, sunt nişte stigmate ale societăţii şi nu merită să aibă nici un drept. Iar semnăturile Coaliţiei pentru Familie nu reprezintă decât cel mai bun exemplu.

Şi dacă aceste deraieri nu ne conving că nu este necesar un astfel de referendum, ca să nu spun că este o aberaţie, poate ar trebui să ne gândim doar la câţi bani se alocă acestei aberaţii: bugetul pentru organizarea unui asemenea referendum ajunge undeva la 20 de milioane de euro, bani publici.

A fi gay nu este o chestiune de alegere personală, lucru dovedit ştiinţific, aşa cum nu este o ruşine, nu este un subiect tabu, lucruri demonstrate în ţări civilizate ale lumii. Persoanele ce au o altă orientare sexuală nu au trei ochi, nu au bube în cap, nu sunt mai puţin dotate intelectual, nu ne ocupă locul la coadă la ghişeu sau locul de parcare, nu ne deranjează cu absolute nimic. Sunt OAMENI, iar asta ar trebui reţinut.

Începând de azi, life.ro va prezenta în fiecare vineri o serie de interviuri/articole legate de ce înseamnă să fii diferit în această lume diferită în care trăim. Şi suntem mândri că facem asta şi că oameni frumoşi au încredere în noi şi ne pun pe hârtie poveştile lor de viaţă.

Bine că nu mai există celebrul articol 200, despre care vom vorbi într-un alt material dedicat acestei campanii, căci altfel, am fi fost pasibili de închisoare.

Despre referendumul pentru modificarea Constituţiei, despre familia tradiţională şi despre tot felul de astfel de lucruri am povestit azi cu Robert Raţiu, membru al comunităţii LGBT. Cine este Robert? În primul rând îmi este prieten, apoi este unul dintre cei mai inteligenţi oameni pe care i-am cunoscut, cu un simţ estetic extraordinar, foarte bine pregătit în doemniul său şi extrem de creativ. L-am cunoscut acum vreo 15 ani, pe vremea când scria nişte articole savuroase la revista Tabu. Tot atunci am aflat că a terminat Facultatea de Psihologie la Universitatea Bucureşti. După Tabu a continuat ca redactor şef adjunct şi ulterior redactor sef al revistei Beau Monde. Acum este Creative Leader la agenţia 2ActivePR şi sunt convinsă că este extrem de apreciat de către colegii săi. L-am rugat să-mi spună câteva cuvinte despre el, câteva fraze care să mă ajute să-i fac o descriere. Nu a fost nevoie să mai modific nimic: „Mă identific drept activist pentru drepturi egale pentru comunitate şi activist în general pentru diverse cauze ce ţin de accesul la educaţie şi discriminare a grupurilor vulnerabile. Drept urmare sunt membru al Asociaţiei MozaiQ, care îşi propune să dezvolte comunitatea LGBT din România prin solidaritate şi încredere reciprocă, rezultate din activităţile sociale, o prezenţă pe scena culturală alternativă, precum şi o atenţie deosebită acordată diverselor grupuri din comunitate: persoanele rome LGBT, persoanele trans, persoanele HIV+, lucrătorii sexuali, persoanele LGBT aflate într-o situaţie socio-economică precară, persoanele cu abilităţi diferite, precum şi seniorii şi tinerii.”

Eşti tradiţionalist sau nonconformist?

Nu că unul ar fi mai bun decât cealalt. Cred ca sunt nonconformist, însă nu ştiu dacă există o legătură între termenii ăştia şi felul în care sunt vehiculaţi acum.

Ce ţi se pare că înseamnă termenul acesta „familia tradiţională”?

Înseamnă ce înseamnă. Mă interesează mai mult cine decide ce este tradiţional sau nu şi mă întreb dacă, necunoscându-ne de fapt tradiţiile şi istoria, nevorbind despre nişte întâmplări din trecutul nostru, putem să stabilim care sunt aceste tradiţii. Altfel, ajungem să ne întrebăm dacă rasismul, antisemitismul, xenofobia, homofobia sunt, de fapt, tradiţionale – pentru că aşa începe să pară.

Am mai zis asta şi o să mai zic: comunitatea LGBT nu a venit din Europa după 1989, ea era aici şi a fost aici de când lumea, de la Traian şi Decebal, dacă vrem să glumim despre asta.

O altă întrebare legată de tradiţie ar fi de ce simţim atât de pregnant nevoia să ne definim tradiţiile? Este nevoie să le redefinim? Tradiţia, oare, nu înseamnă ca şi aceste cutume să se mai schimbe din când în când, să evolueze, să vedem ce a rămas în urmă şi de ce trebuie să ne îngrijim pe viitor?

Trebuie să ne gândim dacă noi, ca popor, suntem în acest pericol de a ne pierde identitatea şi care este identitatea noastră, dacă nu există alte lucruri prin care ne putem defini, unele mai puţin retrograde? Dar bag de seamă că modernitatea nu este în tradiţia noastră, deşi ne place să enumerăm la câte lucruri am tot fost primii peste ani.

În 1989 (dacă nu mă înşel) Danemarca legaliza căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Noi ne luptam la Revoluţie… Poate pentru că suntem mai tradiţionali?

Cred că este vorba despre un set diferit de probleme sau de agende diferite. Danemarca a legiferat pentru prima dată parteneriatul civil în 1989 şi a fost prima lege de acest fel promulgată în lume. Olanda a acordat un drept similar în 1998. Din 2001, căsătoria este deshisă persoanelor de acelaşi sex din Olanda, iar din 2012 şi în Danemarca.

Istoria acestor ţări este destul de diferită de a noastră. Dacă în anii 1990, în Olanda sau Danemarca era pe agenda publică acest subiect, noi aveam complet alte probleme, nu pentru că la noi nu exista o minoritate LGBT grav încercată de regimul Comunist şi de Securitate. În Romania, în anii 90, comunitatea LGBT înca era condamnată la închisoare în virtutea articolului 200.

Mariana Cetiner, o fostă handbalistă, a fost ultima condamnată în baza articolului 200, în 1996, la trei ani de închisoare pentru lesbianism. Femeia a fost ultima persoană care a făcut închisoare în România pentru astfel de fapte. La presiunea organizaţiilor internaţionale, Mariana Cetiner a fost eliberată prin decret prezidenţial în 1998, de către Emil Constantinescu.

Avem nevoie de aceste date pentru a putea înţelege cum s-au întâmplat lucrurile la noi, pentru că asta influenţează şi felul în care reacţionează minoritatea LGBT şi felul în care reacţionează societatea şi clasa politică la recunoaşterea pe care o cerem. De peste 10 ani, cetatenii LGBT nu au mai beneficiat de nicio reglementare din partea statului.

În familia tradiţională, formată de un bărbat şi o femeie, au fost mii de cazuri de violenţă domestică, abuzuri emoţionale, etc. Asta înseamnă să fim tradiţionali?

Păi nu asta, sper. Tradiţia are legătură cu un trecut idealizat, cu o perioadă la care ne raportăm că era ”aşa cum trebuie”.

Oamenii au nevoie de aceste certitudini, de aceste momente la care să se raporteze. E clar că prea mult progres ne poate face să simţim că ne fuge pământul de sub picioare, că ne pierdem identitatea şi că progresul în sine nu poate să fie trăsătura noastră de caracter, pentru că e prea mult necunoscut acolo.

Eu aş prefera să ne raportam cât mai pragmatic la aceasta discuţie cu privire la drepturile LGBT, şi anume: cui fac efectiv rău drepturile egale pentru cetăţenii plătitori de taxe? Pe cine ţin treaz,  în afară de cei de la Coaliţia pentru Familie (sau ce a mai ramas din ea), drepturile minorităţilor sexuale? Şi ar mai trebui să ne întrebăm de ce ne pierdem atât de mult timp gândindu-ne la actele sexuale consensuale dintre doi adulţi.

Dar pe cine deranjează comunitatea LGBT?

Asta este o întrebare minunată. Cred că necunoscutul este cel care deranjează, lipsa unor persoane vizibile, prezente în viaţa publică, implicate în viaţa politică, la televizor sau în viaţa socială. Persoane asumate care pot duce mai departe mesajul comunităţii. Ce este cu adevărat remarcabil în toată povestea asta este că fiecare membru al comunităţii LGBT, alături de aliaţii lor, pot face ceva. Fiecare dintre noi poate produce o schimbare a mentalităţii în grupurile în care iese, lucrează, pentru că dacă este asumat, dacă îşi asumă identitatea, deja reprezintă informal comunitatea. În felul acesta, comunitatea capătă o faţă umană care înlocuieşte un acronim format din consoane neprietenoase. Până la urmă, despre asta este vorba: despre o viaţă asumată. Despre un dialog pe aceste teme. Atunci când membrii comunităţii vor deveni vizibili, vor primi recunoaşterea şi drepturile care li se cuvin.

Avem nevoie de un referendum pentru asta?

Avem nevoie de referendum, aşa cum avem nevoie de schimbarea legilor noi în justiţie.

În altă ordine de idei, acest demers este doar începutul regândirii multor aspecte din prisma aceasta a tradiţiei. Vorbim despre dreptul femeilor la avort, educaţia sexuală în şcoli – un alt subiect aprig dezbătut.

Coaliţia pentru Familie a publicat încă de acum doi ani o listă cu 50 de puncte de interes. Câteva dintre acestea ar putea să fie subiectul unor noi referendumuri, atât cât să ne ţină ocupaţi pentru următorii 10 ani.

În România încă mai sunt foarte mulţi care cred că a fi gay e o chestiune de alegere personală. Ei sunt tradiţionaliştii?

Ei sunt oameni neinformaţi sau prost informaţi. Ei sunt cei pe care oamenii de la CpF îi folosesc drept masă de manevră. Cum sunt cei care cred ştirea falsă despre interzicerea cuvintelor Mamă şi Tată în Canada! Este foarte amuzant cum putem să credem tot ce vedem scris. Ştirea este, în sine, una falsă, şi s-a demonstrat deja că aşa ceva nu s-a întâmplat.

Aşa e şi cu alegerea de a fi gay. Celor care propăvăduiesc acest gen de informaţii le convine ideea, pentru că asta le susţine narativul conform caruia, după legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, o să ne transformăm toţi în homosexuali, lesbiene şi persoane transgender, o să scadă natalitatea şi o să se ducă totul de râpă.

Nu vorbim despre sărăcie, despre lipsa de protecţie acordată tinerelor mame & cupluri, despre situaţia învăţământului, a sistemului de sănătate. Ori toate acestea sunt motive pentru rata scăzută a natalităţii de la noi.

Te–ai gândit să pleci din ţară, să te muţi într-un loc unde nu se votează astfel de aberaţii prin referendum?

Recunosc că este foarte greu pentru mine să îmi desfăşor rutina zilnică pe fondul acestei discuţii, pentru că, în esenţă, este o discuţie despre viaţa mea, despre ce pot sau nu pot face eu, despre cum o ţară întreagă este chemată să îşi dea cu părerea despre mine şi viaţa mea.

 Mă rog, poate nu ar trebui să mă bag atât în seamă. Dar, de exemplu, eram în Uber, de dimineaţă, şi la un post de radio generalist se vota în direct pentru referendum. A câştigat cu 6 la 4 familia tradiţională. În timpul ăşta am auzit o grămandă de oameni spunând un NU răspicat şi motivându-şi în fel şi chip alegerea. De fapt, toată perioada asta a fost una grea pentru comunitatea LGBT. Brusc, viaţa lor a devenit un subiect de conversaţie naţional, incidenţa atacurilor homofobe a crescut – şi, probabil, o să mai crească – iar asta schimbă complet lucrurile.

Eu sunt unul dintre cei fericiţi care poate trăi „out and proud”, fără grija zilei de mâine, fără să mă tem că aş putea să rămân fără job din cauza orientării mele. Însă, în momentul în care ura este legiferată, în momentul în care toate partidele politice se bat pe cei 3 milioane de presupuşi semnatari ai demersului iniţiat de CpF – PSD, PNL, PMP, ALDE, o parte din USR, – începi să numeri zilele pe care le mai poţi petrece aici şi te întrebi de ce nu ai plecat deja. Mă uit în jurul meu, în metrou, şi mâ întreb câţi dintre oamenii din jurul meu ar vota PENTRU iniţiativa CpF, câţi ar refuza să fie vecinii mei din acest motiv, câţi mi-ar face rău etc.

Crezi că avem vreo şansă să ajungem măcar la degetul mic o ţară precum Olanda? Când şi cum ar fi posibil?

Eu nu aş vrea să fim Olanda sau Danemarca, nu cred că acesta este drumul pe care ar trebui să ni-l dorim, pentru că este calea sigură către eşec. Noi ar trebui să ne dorim să fim ca noi, nu ca altcineva – uite, poate sunt şi eu tradiţionalist. Eu mi-aş dori ca românii să îşi dorească să fie cea mai bună variantă a lor, în fiecare zi, nu doar când vine vorba despre toleranţă.

Eu nu îmi doresc drepturi pentru minoritatea LGBT, în detrimentul altor categorii vulnerabile. Nu îmi doresc să avem parteriat civil şi, în acelaşi timp, să restrângem dreptul la căsătorie pentru toţi sau să numim familie doar un cuplu format dintr-un bărbat şi o femeie, excluzând familia monoparentală, familia extinsă sau familiile formate din bunici şi nepoţi.

Nu aş vrea să blamăm categoriile vulnerabile, să organizăm referendumuri pentru dialoguri inexistente şi probleme inventate. Din pacate, totul este politică.

Acest referendum trebuie ignorat. Este singura lui „şansă de reuşită” şi singurul fel în care le putem transmite oamenilor politici că aceasta este o nonproblemă. Căsătoria nu este o traditie eminamente românească, nu am inventat-o noi, poporul român. Hai să ne gândim la adevăratele cauze ale problemelor pe care le ridică Coaliţia pentru familie.