Roxana Hulpe, jurnalist de la șase ani. Cum sună povestea vieții cu aer de Gilău, învățăminte preoțești și miros de bucate românești a reporteriței de la știrile Pro TV

Pe Roxana Hulpe prima dată am google-it-o în urmă cu vreo doi ani, după ce am făcut interviu cu iubitul ei, Alex Petricean, fostul concurent de la Masterchef ce a deschis restaurantul Noua din București. Știu că m-a impresionat frumusețea ei, însă nu am avut de unde să aflu mai multe informații despre ea. Când am avut-o în fața ochilor, la o cafea virtuală, pe Skype, m-a surprins pentru a doua oară cu o poveste de viață extrem de frumoasă, curată, fără amănunte ce trebuie să rămână ascunse și fără nici un strop de aroganță de vedetă. Roxana Hulpe a povestit senin, cu o voce încrezătoare, despre familia ei, despre bunici, părinți, despre Alex, dar mai ales despre începuturile ei în presă, la vârsta de șase ani.

Cu Alex trebuia să se căsătorească pe 30 mai, însă nunta s-a anulat din cauza pandemiei. Glumește ea și spune că nu i „s-a arătat”, așa că mai încearcă o dată la final de iulie.

S-a împăcat cu gândul și în toată această perioadă, cu ideile ei și cu infrastructura celor de la Gault&Millau, a reușit să unească zeci de restaurante din București sub o singură umbrelă. Astfel, toată luna aprilie, cadrele medicale de la Spitalul Colentina au primit o masă caldă.

O „mândrețe” de fată cum ar spune ardelenii, născută de ziua copilului și care ieri a împlinit 30 de ani.

Roxana, trebuia să fii mireasă și nu mai ești?

Da 😂 Trebuia să mă căsătoresc pe 30 mai, dar nu mi s-a arătat 😂. Așa că mai încercăm o dată la finalul lui iulie.

Cum vine asta? Cum nu ți s-a arătat? 😂

Eu cu Alex ne-am cunoscut acum doi ani, la o filmare, în bucătărie, evident, după ce el câștigase „Chef-ul anului” la Gault&Millau. Am mers să fac un material, rugată fiind de cineva din redacție pentru că eu nu mă ocup de acest domeniu, eu sunt pe educație și social. În ziua aia s-a întâmplat să fie nevoie de filmare. Inițial am spus că nu merg deoarece apăruse ceva pe educație. Însă șeful meu a zis: „Hai măi, du-te, că o să fie drăguț, uite băiatul acesta a câștigat un premiu, e pentru prima dată când Gault&Millau vine în România, du-te și tu”. Am mers și în momentul în care am intrat în restaurant am știut că el e.

Cum ai știut că el e, ți-a făcut cu ochiul?

Nu 😀. Am intrat în restaurant și el era cumva în partea dreaptă a restaurantului. Măi, avea niște ochi! Efectiv m-am blocat. Cred că simți ceva la un moment dat când vezi pe cineva și chiar ești pe aceeași lungime de undă. A fost pentru prima dată când am postat pe Facebook o fotografie cu un băiat de la filmare. Am ajuns în redacție și toată lumea a zis: „Nu se poate! S-a terminat cu Roxana!”. Se vedea cu ochiul liber. La filmare a fost un cadru de doi, ceea ce nu se întâmplă de obicei la noi la știri. Operatorul a simțit cumva că e o chimie foarte bună între oameni, așa că a luat un cadru de doi.

Cum ați ajuns să ieșiți împreună?

După filmare, eu am plecat în deplasare la Constanța pentru că venea 1 mai, am stat o lună la mare și am tot vorbit. Mi-a cerut link-ul cu știrea respectivă…

Acesta a fost pretextul…

Exact! M-am întors în București, a văzut că am postat că am revenit la Pro și într-o seară târziu, pe la 1, m-a întrebat pe WhatsApp: „Ce faci?”. Eram în pijama pe balcon și a urmat o întâlnire în parcul Floreasca, în pijama. Am stat până la cinci dimineața și am vorbit despre toată viața noastră. Eu eram foarte curioasă să aflu cum a lăsat el un MBA în marketing ca să facă bucătărie și el voia să afle cum am ajuns eu de la Gilău la București. S-a legat o discuție super interesantă și uite!

Câți ani ai?

Împlinesc 30 de ani pe 1 iunie. Și am o glumă apropo de ziua mea: în urmă cu doi ani, când s-a dat legea cu zi liberă de 1 iunie pentru toată lumea, le-am zis românilor că le dau liber de ziua mea. Iar acum se deschid terasele pe 1 iunie, alt dar din partea mea 😀. Ceva ofer mereu de ziua mea.

De când lucrezi în Pro?

De cinci ani.

Și cum ai ajuns acolo?

Eram la TVR Cluj și Loredana Danciu, producătorul Pro TV Cluj cumva m-a plăcut după ce m-a văzut pe teren că mă descurc foarte bine. M-am trezit într-o zi cu un telefon din partea ei și m-a întrebat: „Ce faci?”. I-am zis că lucrez, că sunt la o filmare într-o comună de lângă Cluj. Ea mi-a zis că e urgent și că trebuie să vin să ne vedem. I-am spus că termin filmarea și vin, am ajuns apoi în oraș, dar nu mi-a mai răspuns la telefon timp de două săptămâni. După două săptămâni am sunat-o și am întrebat-o ce s-a întâmplat. Ea mi-a răspuns cu altă întrebare: „Auzi, tu vrei la Pro?”. Eu cu ea nu vorbisem niciodată, mă știa doar de pe teren, așa că i-am răspuns că nu s-a pus problema și că nu știu dacă vreau, nu m-am gândit. Ei aveau nevoie de un reporter pentru emisiunea „La Măruță”, pe social. M-a sunat producătorul emisiunii de la București și a doua zi am plecat spre sediul din Pache Protopopescu.

Cu trenul?

Nu, cu avionul. Țin minte că toate economiile mele, 1000 de lei, i-am dat pe biletul de avion dus-întors. M-am îmbrăcat frumos și m-am dus foarte emoționată, am intrat în sediul Pro TV, am stat de vorbă cu producătorul, mi-a adresat enorm de multe întrebări, mi-au spus că au nevoie de reporter pe social, mi-au cerut pe loc niște idei de subiecte și la final le-am spus: „Sper să vă găsiți omul pe care îl căutați!”. Eram ferm convinsă că nu mă vor lua. Producătoarea mi-a zis atunci: „Cum așa? Ești parte din echipă!”.

Și ai mai folosit biletul de întors la Cluj?

Da. Stai să-ți povestesc! Lângă Pro Tv e o bisericuță la care eu merg și acum și după interviu am mers acolo, m-am rugat și i-am mulțumit lui Dumnezeu, apoi am stat singură la un restaurant să aștept ora 7 seara, când aveam zborul.

Producătoarea mi-a spus că trebuie să încep a doua zi, eu i-am zis că nu pot pentru că am promis că merg trei luni la TVR Chișinău și am rugat-o să mă aștepte până atunci. Am mers la Chișinău, am stat trei luni, m-am întors într-o seară târziu, pe la ora 23.00, iar la 1 noaptea am plecat cu mama spre București, cu mașina încărcată de lucruri. Am ajuns dimineața, nu aveam cazare, nu aveam chirie, nu aveam nimic, am avut noroc să găsim un agent și până la urmă am închiriat un apartament cu gândaci în care am rămas jumătate de an.

Dar cum ai ajuns în presă? Tu ai terminat jurnalism?

Nu, eu am terminat facultatea de Litere, secția română-engleză și Geografie-Turism. În presă am știut cumva că voi ajunge încă de mică. Tata e preot într-o comună de lângă Cluj și în fiecare seară obișnuia să facă Vecernia – slujba de seară. După Vecernie începea jurnalul de știri la Pro TV. Eu eram mică, aveam vreo șase ani și mama îmi dădea pasa: ea era în casă, se uita la televizor și eu eram în curte, lângă biserică și făceam pe Cătălin Radu Tănase. Nu voiam să fiu Esca, voiam să fiu Tănase. Și mama spunea: „Roxana Hulpe este în curtea bisericii de la Gilău și vine cu mai multe informații despre Vecernie”. Apoi venea rândul meu: „Bună seara, Ruxandra Hulpe, mama, sunt aici lângă biserică și în seara aceasta au fost cinci credincioși”. Asta făceam în fiecare seară.

După aceea am uitat de partea aceasta de jurnalism. Mi-am dorit foarte mult actoria, tata mă ducea, săracul, de mână, de prin clasa I până prin clasa a X-a, la cursuri de teatru, de dans și așa mai departe, dar nu prea s-a legat de mine. Apoi am vrut medicina, m-am apucat în clasa a XI-a de învățat, însă am renunțat repede pentru că a intervenit mama și a zis: „Sunt cam mulți ani de facultate”. Tot în clasa a XI-a aveau nevoie de un om la Antena 1 Cluj, la stația locală, aveau nevoie de cineva care să prezinte matinalul de la 6 dimineața la 10.

Dar tu erai un copil…

Da, eram un copil care nu se putea trezi la ora 7. Am ajuns acolo dar după BAC. Am stat 1 an la Antena 1 Cluj, a fost groaznic să mă trezesc la 3 dimineața, după care am plecat la stația locală Transilvania Look. Am fost reporter pe social și pe eveniment, apoi am fost la TVR un an și jumătate, după care am ajuns la Pro.

Și mergeai la accidente, incendii, crime și tâlhării?

Da. În prima noapte la Transilvania Look, m-au sunat imediat ce am ajuns acasă după o zi muncită și mi-au zis: „Trebuie să te duci la un accident spre Huedin”. Am mers cu operatorul, am găsit o coadă de câțiva kilometri, am lăsat mașina și am plecat pe jos spre locul accidentului. Eu eram obișnuită să văd oameni morți la înmormântări că tata mă lua adesea cu el la înmormântări și la nunți. Eu am trăit cumva între nunți și înmormântări. Dar nu văzusem niciodată pe cineva care și-a pierdut viața în momentul acela. După ce am alergat cu operatorul, am ajuns la fața locului unde era un autocar care intrase într-o mașină mortuară. Era mortul într-un sicriu, dar și șoferul mașinii și sicriul dezmembrat era în față peste șofer. Nu o să uit niciodată imaginea aceea. În momentul acela nu am mai putut să spun nici un cuvânt, m-am blocat, dar noroc cu operatorul care avea experiență, văzuse multe în viața lui și care a preluat el știrea. Așa am început munca de teren.

Și ajunseseși să intri în morgă fără probleme, nu?

Da. 😀 Te obișnuiești la un moment dat.

Când ai ajuns la Știrile Pro TV?

Înainte de Colectiv. Eu am stat o vreme la Măruță, pe social, timp în care am bătut toată țara, în lung și în lat. Nu credeam niciodată că o să ajung în toate cătunele din Craiova sau din Moldova, de exemplu. Pe mine mă trimiteau pentru că niciodată nu ziceam „nu”. La orice oră mă sunau și îmi spuneau că trebuie să merg undeva, eu mă duceam. Operatorii erau îngroziți când aflau că merg cu Roxana Hulpe pentru că știau că nu se mai întorceau o săptămână.

Eu însă mi-am dorit foarte mult la știri și mergeam o dată pe săptămână la Gabriela Popescu să-i bat la ușă: „Bună ziua, Gabriela! Sunt Roxana Hulpe, vreau și eu la știri, te rog!”. „Nu se poate, nu se poate!”, răspundea ea. A două săptămână mă duceam iar. Am dus-o așa vreo două luni și într-o zi eram la Pitești și m-a sunat să vin urgent în biroul ei. Nu ai idee cum am venit din Pitești, cu ce viteză. Mi-a spus că are nevoie de mine și îmi dă o șansă. Și azi e fericită.

Avea nevoie de tine pe o știre sau avea un post liber?

Avea un post liber. Oricum îi plăcea de mine pentru că eu am mai furnizat materiale la știri. Am fost la cutremurul din Italia, unde am făcut o serie de reportaje pentru Măruță, dar au intrat și la știri. La un moment dat era clar că asta va fi direcția, doar că trebuie să-i demonstrezi Gabrielei că vrei la știri.

Hai să ne întoarcem puțin în copilăria ta. Mai ai frați?

Am un frate mai mare cu 8 ani decât mine, îl cheamă Mihai, a terminat teologia, nu s-a preoțit, dar a rămas la Cluj. Are o fetiță care seamănă cu mine, e minunată.

Mama ta ce meserie are?

Mama e profesor de religie și directorul școlii din Gilău.

Dar voi stăteați în Gilău sau în Cluj?

Tatăl meu este dintr-un cătun de la granița Cluj cu Bistrița, care se numește Copru. Azi mai sunt vreo 10 familii acolo, toți au aproape 90 de ani, printre ei și bunicul. E un sat extraordinar de frumos unde însă nu ai apă, nu e șosea, se ajunge foarte greu și nu ai semnal la telefon. Mama e de la 3 kilometri de Copru. Ei s-au căsătorit, apoi s-au mutat într-un sat din apropiere unde tata era preot, după care s-au mutat la București. Nu era facultate de teologie la Cluj pe vremea aceea și tata a făcut facultatea la București. Un an a stat singur, mama cu Mihai au rămas la Cluj, după care au venit după el și au stat 10 ani aici. Mama spune și azi că dacă rămâneau în București lucrurile stăteau altfel, am fi fost împreună acum.

Mie îmi vine să plâng când vorbesc de ai mei. Apropo de asta, să vezi cât de legați sunt. Când stăteau la București erau foarte sărăcuți, locuiau undeva pe lângă Patriarhie într-o casă veche și când mama cu Mihai veneau cu trenul de la Cluj, pentru că o duceau greu și nu aveau de mâncare, aduceau cu ei găini vii. Bunica le punea într-un sac multe găini pe care să le taie la București. Și mama povestea că de fiecare dată era o problemă cu controlorul.

După 10 ani de București tata a primit parohie la Gilău. Aveau de ales: să rămână în București sau să se întoarcă în Ardeal. Au ales Ardealul pentru că bunicul era foarte în vârstă și tata mai avea un frate cu scleroză multiplă care avea nevoie de ajutorul lui. Tata a avut șase frați și au murit toți.

De ce?

Și tata și bunicii au fost destul de încercați de viață. Bunica Rafila – pe mine mă cheamă ca pe ea – a murit când tata avea 9 ani. Bunicul s-a recăsătorit cu Elena, bunica de azi care e minunată și ne-a crescut pe toți. Au murit…știi tu…ca la țară: două fete au căzut din căruță când veneau de la fân, apoi Matei, un alt frate, a murit de o boală gravă la vârsta de 4 ani. Bunicul meu mi se pare că e un erou. Să-ți pierzi șase copii și soția, să prinzi și un război, să nu fii internat niciodată în viața ta și să fii lucid la peste 90 de ani, asta înseamnă să fii erou.

Toată copilăria ta s-a petrecut la Gilău, nu?

Da. Dar în fiecare vară eram la Copru, la bunici. La Gilău am făcut și grădinița, și gimnaziul, iar liceul și facultatea le-am făcut la Cluj.

Cât de des te duci acasă?

În condiții normale încerc să merg o dată la două luni și să stau câte o săptămână. În primul an mergeam aproape la două săptămâni.

Când le-ai zis că te măriți ce au zis?

A fost complicat, nu le-a venit să creadă. Pentru ei eu am rămas Roxănelu’, așa cum îmi zice și azi tata. El a avut foarte mare grijă de mine, el mă ducea la grădiniță, el m-a dus la școală în prima zi, el m-a dus în prima zi din clasa a VIII-a și tot el m-a dus și în prima zi de liceu. Sunt niște momente care pentru mine au contat mult și nu o să uit niciodată. Mi-a dat încredere tot timpul. El mă ducea dimineața la grădiniță și mă schimba de 10 ori ba pentru că nu-mi plăcea rochița, ba pentru că pantoful era nu știu cum, ba pentru că stătea diferit volanul de la rochiță. Săracul nu comenta, mă schimba de fiecare dată.

Când le-am zis că mă mărit s-au bucurat, dar a venit imediat întrebarea: „Ești sigură?”. Eu știu că sunt foarte schimbătoare, că așa mi-e zodia.

Noi voiam să facem nunta încă de anul trecut pentru că Alex m-a cerut după mai puțin de jumătate de an. Mi-a dat inelul prin noiembrie și voiam să facem nunta în vara lui 2019, însă nu am găsit loc unde ne doream noi, la marginea unei păduri, lângă Cluj, așa că am mutat totul pentru 30 mai anul acesta. Și iată că nu a fost să fie.

Ai mei s-au bucurat foarte mult pentru că au găsit în Alex omul acela foarte liniștit care pe mine mă calmează mult, el e cu picioarele pe pământ, eu nu sunt așa.

Bunicul ce a zis când i-ai zis că e bucătar?

„În sfârșit copchila mea mănânci!”. Știi cum e, de fiecare dată când te duci la bunici, ești prea slabă. El e foarte fericit. Singura problemă pe care o are bunicul este că Alex are părul lung. De fiecare dată când mergeam la Copru mă lua bunicul la piept și îmi spunea: „Auzi, dar spune-i să-și taie părul ăsta că altfel e băiat frumos” 😂

Toți părinții vor pentru fetele lor să aibă un iubit medic, inginer, avocat, să fie un bărbat înstărit, însă ai mei niciodată nu mi-au dat astfel de sfaturi.

Când am anunțat-o pe mama că am un prieten, după mulți ani, i-am zis că-l cheamă Alex, e mai mare ca mine cu doi ani și „din păcate” e bucătar. 😂. Reacția ei a fost: „Ce bine, nu mai trebuie să trimit pachete la București”.

Și așa e? „În sfârșit mănânci”?

Mănânc foarte mult, Alex gătește mult acasă, dar mama ne trimite în continuare pachete că iubim șnițelele și sarmalele de la Gilău.

Știu că ești implicată mult în restaurantul Noua…

Eu nu aveam nici o treabă cu ospitalitatea și cu HORECA până să-l întâlnesc pe Alex. Mergeam în restaurant de bucurie, dar nu să am parte de vreo experiență altfel, nu știam. Treptat a început să mă atragă lumea asta și îmi place foarte mult. La Noua eu mă ocup de partea de front of house, de întâmpinarea oaspeților, spun povestea restaurantului și cred că asta îl ajută foarte mult și pe Alex. Mai și servesc, dar foarte rar și învăț în fiecare zi ce înseamnă ospitalitatea. Dar nu gătesc.

Ați mâncat mult în perioada de izolare?

Da, foarte mult. Și mai avem o glumă a noastră, eu cu Alex: până la criză ne făcuserăm o colecție de vinuri foarte speciale pe care Alex le primea de la diferite crame și cred că se adunaseră peste 20 de sticle. Nu a mai rămas nimic!

Și când la final de iulie speri să ți se arate?

Pe 25 iulie, tot acolo. Am avut noroc că s-au certat mirii care rezervaseră pentru data aceea, așa că noi profităm de asta și sper să ne iasă.