Cosmin Drăghici, învățătorul ce a transformat o mână de copii dintr-un sat izolat de câmpie în multipli campioni naționali la oină

Rareori mi se întâmplă să simt atâta bucurie și admirație pentru un om așa cum am simțit pentru Cosmin Drăghici, învățătorul din Giurgița ce își dedică timpul, efortul și chiar și banii de buzunar unei pasiuni ce-i face fericiți pe copii.

Povestea începe să se scrie încă din copilăria lui Cosmin Drăghici, fiu de profesori într-un sat din Mehedinți. Tatăl, profesor de sport, i-a insuflat dragostea pentru oină, iar atunci când Cosmin Drăghici a ajuns la catedră, și-a amintit de ceea ce-l făcea atât de fericit în copilărie. A adunat copiii pe lângă el și a făcut o echipă de oină.

Anii au trecut, copiii au crescut, au venit alții, catedrele s-au schimbat și în 2015 a ajuns la Giurgița, un sat foarte izolat, la 50 de kilometri de Craiova, cu o comunitate destul de vulnerabilă, cu serioase probleme legate de abandonul școlar și dezvoltarea socio-emoțională a copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate.

Cosmin Drăghici a ales ca pe lângă învățător, să rămână zilnic câteva ore în plus și să-i învețe pe copii oină. Echipa lui e azi multiplă campioană națională și a reușit astfel să aducă prima medalie de aur la o olimpiadă națională pentru școala din Giurgița. O poveste pe care personal am savurat-o la maxim și pe care probabil că o voi povesti la nesfârșit, oferind-o drept exemplu oricui are urechi să o asculte.

Și nu e doar atât: Cosmin Drăghici participă azi alături de ceilalți profesori ai școlii, copii și părinți la o campanie inedită organizată de Narada: vor să strângă fonduri ca să rezolve urgențele legate de infrastructură din școala lor. Dacă v-a impresionat povestea acestor oameni și în special a lui Cosmin Drăghici, haideți să le dăm o mână de ajutor. Cu o donație de numai 5 euro pe lună, putem face ca elevii din Giurgița să capete încredere că pot visa oricât de mult și pot avea viitorul pe care îl merită.

Aș începe întrebându-vă ce vârstă aveți?

Am 42 de ani 😊

Ați jucat oină în copilărie?

Da. Tatăl meu a fost profesor de sport, într-un sat din județul Mehedinți. El ne-a învățat pe toți oină și am jucat în clasele de gimnaziu. Tot atunci am participat și la câteva competiții naționale și am prins mare drag de sportul acesta. O perioadă nu am mai avut contact cu el până ce am intrat în învățământ. Atunci, amintindu-mi cât de drag mi-a fost în copilărie, am zis să le arăt și copiilor cum se practică. Norocul meu a fost că a prins foarte bine.

De când am intrat în învățământ am predat în mai multe sate din județul Dolj și oriunde am ajuns, pe lângă meseria mea de învățător, i-am învățat pe copii să joace oină.

Cosmin Drăghici a ales ca pe lângă învățător, să rămână zilnic câteva ore în plus și să-i învețe pe copii oină. Echipa lui e azi campioană națională

Vă întrebam ce vârstă aveți pentru că mă gândeam că suntem generații apropiate. Eu, în școală, am învățat că oina este sport național, dar nu-mi aduc aminte să fi jucat vreodată la ora de educație fizică. Și cred că sunt mulți care nu știu cum se joacă… Mi se pare că e un sport național doar cu numele, pentru că pare că a trecut în uitare…

Din păcate, nu sunteți o excepție. Sunt multe persoane care știu doar că e sport național, care nu știu regulile jocului. Prin școală se mai făcea aruncarea mingii de oină, adică a arunca mingea la o anumită distanță, dar asta nu are nicio legătură cu sportul în sine și cu regulile de joc.

De curând, cred că sunt vreo 10 ani de când Federația Română de Oină a fost preluată de un președinte mai implicat și hotărât să schimbe lucrurile, astfel că am început să promovăm mai bine acest sport și a ajuns la cât mai multă lume. Au început să se transmită și meciuri pe anumite canale naționale de televiziune, bineînțeles nu în prime time pentru că încă nu s-a ajuns acolo, însă sunt în țară câteva sute de centre – în special în mediul rural – unde se practică. Acest sport este ținut în viață de o mână de pasionați. Când ne întâlnim unii cu alții parcă suntem din aceeași familie pentru că ne e tare drag acest sport. Noi credem că e un sport spectaculos și tocmai de aceea suntem încurajați să promovăm oina. Când mi-am dus niște prieteni să vadă copiii jucând, toți au fost impresionați și s-au simțit foarte bine.

Cum a ajuns acest sport să fie național?

În 1898, Spiru Haret, ministrul educației s-a hotărât să introducă în școală un sport românesc. Erau foarte multe variante ale oinei care se practicau peste tot în țară sub diferite denumiri. El a adunat câțiva apropiați, au stabilit regulile principale și au introdus oina în toate școlile din țară. La începutul secolului trecut erau competiții la care participau foarte multe echipe și așa a căpătat titulatura de sport național. Oina a avut perioade de dezvoltare foarte mare, în special până în primul Război Mondial. După aceea a fost o perioadă de stagnare, iar în comunism a fost foarte intens practicat. După 1990 a fost un declin teribil, mai rămăseseră maxim 20 de echipe în toată țara, însă noi sperăm că din anii 2000 a început să-și revină.

Mă gândesc că în 1990 era perioada de aur a naționalei de fotbal și toți copiii voiau să devină fotbaliști, ca Gica Hagi…

Fotbalul a fost un sport cunoscut de foarte multă vreme, cred că mai degrabă din cauză că statul nu mai investea în promovarea oinei. Eu am practicat oina la începutul anilor 1990 și încă mai erau obiceiuri de dinainte de căderea comunismului. Erau competiții finanțate de stat, cele mai bune școli erau invitate în tabere plătite la mare, iar apoi nu s-a mai investit deloc în acest sport și probabil de aceea a picat în uitare.

Dar oina nu se mai joacă în nicio altă parte a lumii?

Este un sport inventat de noi. Nu se mai joacă nicăieri și tocmai de aceea Spiru Haret a vrut să aleagă un sport care se joacă doar în zona noastră. Sunt multe sporturi asemănătoare și de aceea există și federații internaționale de sporturi cu minge mică și baston, dar regulile sunt diferite.

M-aș întoarce puțin la povestea dumneavoastră. Locuiți în Giurgița?

Nu, fac naveta în fiecare zi de la Craiova, merg zilnic cu microbuzul 50 de kilometri dus, 50 de kilometri întors.

Să nu mă certați că de ce nu vin în Craiova, că mă ceartă suficient soția 😊 La începuturile mele, când am ajuns în Giurgița, ideea era să vin mai aproape de oraș, să-mi exersez meseria de învățător. Ajungând acolo și găsind locul acela unde mă simt ca acasă, nu am vrut să plec. Soția îmi aduce mereu aminte că am promis că vin în oraș, dar nu pot să plec de acolo 😊

Înțeleg că vă trageți din Mehedinți…

Da.

Mama ce profesie avea?

Mama a fost învățătoare și tata profesor de educație fizică, amândoi la școala la care am învățat eu.

De ce ați ales să vă faceți învățător și nu profesor de educație fizică? Aveați două exemple în casă…

Aveam două exemple, așa e, dar până la urmă am ales după ce am făcut liceul pedagogic. În clasa a VIII-a, puțini sunt copiii care știu ce-și doresc în viață. Ai mei m-au îndrumat spre liceul pedagogic, considerând că voi avea o meserie după ce termin liceul. Lucrul bun a fost că mie mi-a și plăcut teribil de tare și după pedagogic am ales să fac Litere. Am o înclinație și către partea de literatură, am și scris câteva povești despre oină, pentru a le oferi copiilor și a învăța sportul din aceste cărți ilustrate pentru ei.

După facultate, m-am întors tot la învățământul primar.

Cred că v-ați luat ceva bullying… Cine din generația noastră se mai făcea învățător? Erau doar învățătoare… 😊

Eram 3-4 băieți în liceu, dar ne înțelegeam perfect între colegi și chiar și acum suntem foarte apropiați unii de alții. În liceu nu am avut nicio problemă, ba, dimpotrivă, mă simțeam foarte bine. Poate după liceu se mai mira lumea că sunt învățător. Aș fi putut la un moment dat să fiu profesor de limba română, dar mi-e drag de cei mici, mă simt foarte bine cu ei și am răbdarea necesară să lucrez cu ei.

Acum ce clasă aveți?

Acum am clasa a IV-a, iar de la anul voi lua clasa pregătitoare 😊

Mi se pare ceva extraordinar să faci naveta 50 de kilometri dus și întors, să stai cu copii atât de mici și după aceea să începi antrenamentele de oină….

Dar nu după ore fac antrenamente. Ajung mai devreme dimineața și în fiecare zi am antrenament la oină, la care participă zilnic cel puțin zece copii. Noi începem orele la 8.30, dar eu plec din Craiova mai devreme ca să ajung să fac antrenament cu copiii. Primăvara si toamna ne antrenăm afară, iarna ne antrenăm în sala de sport. După orele de la clasă, mai rămân să mai jucăm câteva meciuri ca să ne pregătim de competiții.

Și vă mirați de ce vă ceartă soția?! 😊

😊 Nu mă mir, dar sper să mă înțeleagă și să pot rămâne acolo o perioadă mai lungă.

Aveți copii?

Da, am o fetiță de 7 ani.

Care mă gândesc că merge la școală în Craiova…

Da. Să știți că soția a făcut multe glume pe seama asta că ar trebui să o iau cu mine la Giurgița 😊. Dar e prea grea naveta pentru un copil.

Ce rezultate ați obținut cu copiii?

Acum, din fericire, rezultatele sunt extraordinare. Nici nu-mi imaginam că vom ajunge aici.  Există două tipuri de competiții: competiții școlare, celebrele olimpiade unde am obținut locul III pe țară anul acesta, iar anul trecut am fost campioni naționali. A fost prima medalie de aur la o olimpiadă obținută de școala din Giurgița.

Mai sunt competițiile organizate de Federația Română de Oină, campionatele de juniori pe diferite categorii de vârstă. Pentru asta a trebuit să înființez un club sportiv, Hoina Craiova. I-am dat denumirea de Craiova pentru că eu sunt din Craiova, deși toată lumea știe că în momentul de față copiii sunt doar din Giurgița. Bine, când am înființat clubul, am avut copii legitimați din toate localitățile în care am predat. Copiii cu care lucrez azi sunt multipli campioni naționali, de vreo 2-3 ani, copiii din Giurgița sunt cea mai bună echipă de juniori din țară.

Dar mai sunt și altele, nu? 😊

😊Da, mai sunt și altele și sunt echipe foarte bune în țară.

De câți ani sunteți la Giurgița?

De 8 ani.

Și înainte unde ați fost?

Prima dată în învățământ am fost un an la Botoșești Paia, un sat foarte frumos, dar izolat. Făceam naveta cu un microbuz pe care mai mult îl împingeam noi pe dealuri că nu reușea să urce, iarna stăteam cu păturile acoperiți ca să nu înghețăm de frig 😊 Eram o mână de profesori tineri și entuziaști, însă din cauza navetei, a trebuit să plec de acolo. Acolo am și început oina cu copiii, pe un teren improvizat pe un deal deasupra școlii. Și acum mă mai contactează copiii de acolo. Apoi am fost în mai multe locuri, numai la țară. La un moment dat era un post în oraș, însă nu am reușit să-l prind, motiv pentru care am fost foarte dezamăgit, însă acum, când mă uit în urmă, sunt foarte fericit pentru că așa am ajuns la Giurgița.

Citește și: Anda Icleanu: Elevii mei „îmi doresc să învețe cum să se susțină reciproc, să accepte înfrângerile cu aceeași demnitate cu care îmbrățișează câștigurile, îmi doresc să învețe că visele se pot îndeplini”. De ce a ales un cuplu de profesori din Timișoara să se mute la țară și cum au ajuns să-și construiască singuri casa în care stau acum

Ați putea să-mi descrieți puțin comunitatea din Giurgița? Cum sunt oamenii?

E o comunitate vulnerabilă și spun asta pentru că observ că mulți copii de la școală au părinții plecați în străinătate, lucru care îi afectează foarte tare pe cei mici.

Altfel, faptul că au lucrat prin străinătate înseamnă și că au adus ceva bănuți acasă. Oamenii se descurcă bine, nu pot să spun că sunt familii sărace, însă trăiesc izolat, că așa e geografia locului. Avem o comunitate numeroasă de romi care sunt integrați perfect, fără probleme. La echipa de oină am și copii romi și români și ne descurcăm foarte bine.

Este o comunitate foarte primitoare și de aceea m-am și adaptat foarte repede pentru că m-au acceptat imediat.

Îmi aduc aminte că atunci când am fost la primar și i-am spus că vreau să fac oină cu copiii, mi-a spus că atâta vreme cât vreau să-i implic într-o activitate ce îi face fericiți, el mă susține. La fel a fost și cu directorul școlii. De atunci s-au mai schimbat directorii, dar toți cei care au venit, la fel și colegii, m-au susținut.

Marele câștig al copiilor este că văd țara. Acum vreo 5 ani, când am fost prima dată la mare cu ei, niciunul dintre ei nu fusese vreodată la mare. Copiii sunt înnebuniți acum.

La început cum a fost când ați vorbit de oină?

Foarte greu. Nu știau despre ce este vorba, se întrebau dacă vor reuși să învețe, nu vedeau nicio perspectivă… După ce au văzut că merg la competiții, câștigă, se întorc cu medalii…

Trebuie să vă spun că în echipă am mai rar copii cu rezultate școlare bune, adesea am copii cu rezultate școlare mai puțin bune, care obișnuiau să fie stingheri la școală. Faptul că au reușit prin oină să arate că sunt buni la ceva, le-a dat încredere și statutul lor s-a schimbat. De asta încurajez și vorbesc adesea cu colegii mei să găsim modalități să-i implicăm pe copii în diverse activități pentru că doar așa își pot atinge potențialul. E bine ca într-o școală să fie diverse activități.

Cosmin Drăghici: „E o comunitate vulnerabilă și spun asta pentru că observ că mulți copii de la școală au părinții plecați în străinătate, lucru care îi afectează foarte tare pe cei mici”

De unde găsiți bani pentru deplasări, competiții și cantonamente?

Acum este mult mai simplu pentru că primăria din Giurgița, văzând că fac activități cu copiii și ei sunt fericiți, ne susține anual cu o anumită sumă pe care o putem folosi la deplasări. Mai fac rost de formularele acelea completate de prieteni cu 3,5% din impozitul pe venit și din când în când reușim să mai semnăm și câte un contract de sponsorizare. Acesta din urmă se întâmplă foarte rar pentru că e greu să găsești persoana care înțelege activitatea noastră și donează din suflet. Majoritatea companiilor mari la care am fost, întrebau ce vizibilitate avem, dacă ne transmite cineva pe televiziunile naționale 😊

Și până să vă susțină primăria de unde aveați bani?

La începuturile mele nu eram căsătorit și îmi mai scăpau din buzunar anumite sume 😊. Apoi din acei 3,5% 😊. Am încercat să găsesc competițiile potrivite unde consideram că elevii pe care îi aveam au cele mai multe șanse de a obține un rezultat și le alegeam.

Ce spun părinții din sat?

Sunt foarte încântați acum, copiii au rezultate, e toată lumea fericită. La început mergeam la părinți acasă, le explicam ce vreau să fac, unde vreau să mă duc cu copiii, cine sunt eu – că mulți nu mă cunoșteau. Acum majoritatea părinților cred că-și doresc să-și lase copiii cu mine la oină.

Îți recomandăm și: Dar din dar se face rai. Povestea profesorilor din Sascut care au pus mai presus de orice educația și binele copiilor. La schimb, Narada i-a premiat cu o școală renovată în care nu mai plouă și nu mai bate vântul

Să zicem că mâine apare posibilitatea să vă mutați în Craiova… 😊

De ce mă provocați? 😊. Eu consider că bucuria pe care o obțin de la Giurgița e uneori mai mare decât ceea ce ofer eu comunității. E mai degrabă un gest egoist acesta de a nu pleca din sat.

Citește și: Flori Grozavu, învățătoarea „grozavă” din Călărași care a reușit să ajute peste 600 de copii și profesori dintr-o comunitate defavorizată, fără ca măcar să-i cunoască