Tiberiu Căpudean: „România e o ţară rurală. Iar la ţară, popa e Dumnezeu. Ţăranii votează cu cine zice popa... Biserica îi învaţă pe oameni să urască, deşi Biblia te îndeamnă să-ţi iubeşti duşmanii şi să întorci şi celălalt obraz.”

Pe Tiberiu Căpudean l-am „cunoscut” acum vreo doi ani, dar nu fizic, ci prin intermediul unui interviu. La vremea respectivă mi s-a părut extrem de interesant şi chiar eram invidioasă că poate să-şi pună viaţa pe pauză un an şi să călătorească.

Când am început campania #LoveHasNoGender, asociaţia ACCEPT mi l-a recomandat ca fiind unul dintre membrii marcanţi ai comunităţii LGBT din Bucureşti.

Tiberiu Căpudean şi-a dat seama că este diferit de când se ştie, de când are primele amintiri, însă abia pe la 31 de ani a acceptat şi şi-a asumat că este gay. După 31 de ani în care deşi ştia că nu face nimic greşit, credea că dacă va depune toate eforturile, va reuşi să schimbe ceva la el, să fie şi el „în rând cu lumea”. Pentru că nu vroia să aibă o viaţă complicată.

După o relaţie de mai bine de 5 ani cu iubitul său, Andrew, cetăţean britanic, a decis să se căsătorească cu el chiar în ziua în care mama lui împlinea 60 de ani, şi zilele trecute au aniversat 7 ani de la eveniment. Au putut încheia parteneriatul civil la Ambasada Britanică din Bucureşti, însă ori de câte ori are de completat acte oficiale în România, bifează căsuţa „necăsătorit”. După o viaţă de „fapte bune”, de voluntariat în spitalele şi orfelinate şi de plantat păduri, a ajuns în punctul în care se simte nevoit să emigreze, căci a ajuns la concluzia că în România lucrurile nu se vor schimba suficient de mult în bine în timpul vieţii sale.

Ceea ce am reţinut şi m-a marcat a fost durerea lui legată de faptul că statul român vrea să supună la vot drepturile omului prin referendumul pe care vrea să-l organizeze pentru redefinirea familiei. Şi atunci? După 44 de ani de trăit în România, mai este cazul să spere că va fi mai bine?

#LifeIsTolerance #LifeIsFreedom #LoveHasNoGender #TheRightToLove

Care e CV-ul tău? Unde te-ai născut, cu ce te ocupi?

Sunt bucureştean, cu bunicii din Bucureşti. Sunt crescut pe asfalt.

Am terminat Jurnalismul, am lucrat în publicitate, management, marketing şi comunicare, până acum doi ani când am demisionat şi am plecat prin lume. Am vrut să călătoresc un an, dar au trecut doi… Practic fac ce nu am avut niciodată timp să fac. Nu am avut timp pentru mine. Am fost un carierist uşor workaholic. Regret asta. Acum am reînceput să mă descopăr, m-am reapucat de fotografie şi aşa a apărut N•A•K•E•D.

E un business acesta?

Nu l-am gândit ca pe un business, aşa că nu are nicio componentă comercială. N•A•K•E•D  a apărut dintr-o nevoie a mea. Pur şi simplu am simţit că trebuie să fac ceva mai mult pentru comunitatea LGBTQI+ din care fac parte.

Plecaţi?

Da. La cum merg lucrurile, nu cred că în timpul vieţii mele, lucrurile se vor schimba în bine, indiferent de eforturile pe care le facem şi de toate eforturile pe care le-am făcut timp de 44 de ani. Nu suficient. Am fost implicat social, am făcut voluntariat susţinut, zi de zi, în toţi anii de facultate şi după, am lucrat în Victor Babeş şi în Colentina la secţiile cu copii care trăiesc cu HIV, am lucrat cu grupurile vulnerabile din societatea româneasca. Sunt alături de ARAS (Asociaţia Română Anti SIDA) de 24 de ani, am fost voluntar în timpul facultăţii, iar de 9 ani sunt în Comitetul Director. Sunt în Boardul ACCEPT de 4 ani şi ceva, am lucrat mulţi ani cu copii abandonaţi din România, am lucrat cu minore care au practicat sexul comercial în Thailanda. Am fost la toate protestele anti-corupţie, la toate Roşiile Montane, am crezut că dacă fac lucrurile cum trebuie şi dacă spun atunci când văd că ceva e greşit, oamenii vor înţelege… Am crezut că dacă sunt corect şi muncesc, îi voi influenţa şi pe cei din jurul meu. Nu spun că nu i-am influenţat, însă nu suficient. Nu am observat schimbări majore în societate.

Dar cum ai ajuns la concluzia că nu se mai poate?

Mă uit la cum au involuat lucrurile în ultimii doi ani. Pentru mine e îngrozitor, realmente. Şi îmi dau seama că prietenii mei şi cu mine suntem irelevanţi. Iar eu nu mai doresc să trăiesc înconjurat de o majoritate copleşitoare care îşi doreşte cu totul altceva decât îmi doresc eu şi care are cu totul alte valori decât am eu. Şi nu mă refer la prietenii mei gay sau lesbiene. Mă refer şi la toţi prietenii mei heterosexuali.

La ACCEPT avem studii şi realitatea este că 6 din 10 români nu-şi doresc să aibă un coleg gay, nici la şcoală, nici la job. 6 din 10 români nu-şi doresc să aibă un vecin gay. Asta înseamnă mai mult decât 1 din 2. Înţelegi cum mă simt?

Unde o să vă duceţi?

În Madrid.

A! Nu în Marea Britanie? 

Nu, nu mă atrage clima.  Nu pot să fac abstracţie de ea şi eu nu pot să trăiesc fără soare. Ar fi mult mai simplu, mai ales pentru Andrew care în afară de engleză şi româna pe care o rupe după 13 ani, nu vorbeşte altă limbă. Eu sunt sunt vorbitor fluent de franceză, engleză şi spaniolă şi mă descurc. Andrew a dat un concurs la Ambasada Marii Britanii din Madrid şi l-a câştigat săptămâna trecută.

Deci aveţi un job asigurat…

Da. Eu cred că sunt mai angajabil decât el pentru că vorbesc limba, iar el are 56 de ani, ceea ce nu ajută prea mult acolo.

Îmi este foarte greu să mă gândesc la cum va fi viaţa mea acolo, pentru că niciodată nu am vrut să plec. Acum 12-13 ani, când prietenii lui Andrew au aflat că are un iubit român au zis „Ah, ăsta e din ăla care vrea să ajungă în UK şi te foloseşte ca să-şi ia viza”. Nu a fost niciodată cazul. Eu am fost unul din acei încăpăţânaţi care la 23 de ani când mi s-a pus pe masă un contract internaţional am spus „Nu, eu vreau să stau aici, pentru că fac parte din generaţia care poate să schimbe lucrurile în România. Am o educaţie, am o experienţă…”

Andrew a stat în România tot timpul?

Da, tot timpul. Locuim împreună de mai bine de 12 ani în apartamentul meu din Floreasca.

Cum v-aţi cunoscut?

Pe net. Nu erau aplicaţii, era un site de dating. Ne-am scris mult şi apoi am ieşit la o cafea. El era deja în Bucureşti.

Hai să vorbim despre tine! La ce vârstă ai început să-ţi dai seama că e ceva diferit la tine?

De când pot să-mi aduc aminte. De la cel puţin 5 ani.

Şi, procesul de recunoaştere / asumare îţi aminteşti cum a început şi cât de lung a fost?

A fost foarte greu. Nu am avut acasă discuţii pe tema asta. Nu exista ostilitate, pentru că nu existau discuţii. Dar din ce auzeam la şcoală, în faţa blocului credeam că e ceva greşit, ceva rău. Eu ştiam că atunci când merg la plajă prefer să mă uit la băieţi, nu la fete şi am zis „Ok, asta ştiu doar eu. Sunt altfel, dar cred că pot să mă schimb”. Încă de la vârsta aceea ştiam că nu-mi doresc o viaţă complicată şi încercam să o schimb din condei. Mă gândeam că poate dacă găsesc o fată foarte simpatică cu care să fiu prieten, o să fie iubita mea şi poate se schimbă lucrurile.

Nu aveam cu cine discuta aşa ceva. Eu sunt născut în 1974. Nu exista nici internet, nu erau nici emisiuni la TV, nu aveam nici prieteni cu care să discut chestia asta, însă, până la adolescenţă, mi-a fost foarte clar ce-mi place şi ce nu. Prima oară când m-am sărutat cu un bărbat a fost pe 6 iulie 2005 la Paris… şi tot el a fost şi primul meu iubit.

Şi până atunci ai avut relaţii cu femei?

Da. Erau toate foarte drăguţe, dar era foarte plictisitor pentru mine. O astfel de relaţie nu avea cum să funcţioneze.

Care a fost momentul în care ţi-ai asumat?

La 31 de ani am zis „Asta e. Ăsta sunt şi ăsta e drumul”. Ceva mai târziu i-am spus şi mamei şi tuturor prietenilor, colegilor…

Ai avut parte de hărţuire, de bullying?

Da. Dar la şcoală te hărţuiesc şi dacă eşti gras, şi dacă ai ochelari, şi dacă eşti slab, şi dacă eşti prea înalt, şi dacă ai părul creţ…

La serviciu, după ce s-a aflat?

În publicitate mediul era foarte prietenos şi nu am avut nicio problemă. Niciodată. Colegii m-au făcut să mă simt extrem de confortabil. Fetele îmi povesteau despre iubiţii lor şi eu le povesteam despre iubiţii mei. Am plecat apoi în publishing; eram director de evenimente. Aveam 5 colegi gay doar pe etajul meu. Nici acolo nu am avut nicio problemă. În Ambasada Britanică m-am simţit foarte bine de asemenea. În scurt timp am fost ales preşedinte de sindicat, iar Andrew era vice-preşedinte. Colegii ne-au privit întotdeauna ca pe un cuplu obişnuit. Am mers la Bucharest Pride cu ultimii 3 ambasadori şi cu staff-ul Ambasadei Britanice. Într-un an au pus o fotografie cu mine pe bannerul ambasadei, banner pe care scria cu litere colorate: BRITISH EMBASSY SUPPORTS DIVERSITY. Mi s-a părut genial.

Deci ai fost unul dintre norocoşi…

Da, dar, din ambasadă am plecat într-o companie unde am lucrat timp de 4 ani ca director de marketing şi comunicare. Mai toată lumea mă plăcea, însă, unul dintre administratorii companiei i-a scris şefului meu că a aflat că unul dintre managerii lui are un comportament “inacceptabil” (eram gay) şi că trebuie să ia “măsurile care se impun” (să mă concedieze adică).

Din fericire şeful meu mă aprecia foarte mult şi mi-a luat apărarea. A apelat la nişte avocaţi şi i-a trimis o scrisoare oficială administratorului prin care îl informa că voi ocupa acelaşi post în continuare. M-am bucurat că nu mi-am pierdut jobul, însă sentimentul a fost extrem de neplăcut.

Dar alor tăi cum le-ai spus?

I-am spus mamei prima dată. Eu stau singur de la 18 ani şi mama venea să mă viziteze des, însă mă suna mereu înainte, să se asigure că nu mă deranjează. Într-o zi, în timp ce mâncam îngheţată cu ea în bucătărie, mi-a zis din senin: „Mamă, ştiu că nu e treaba mea, dar tu eşti sigur pentru că ţi-e greu să găseşti o fată care să bifeze toate căsuţele sau pur şi simplu e un stil de viaţă care îţi place?”.

Eu locuiam cu Andrew de ceva vreme şi tot căutam momentul potrivit să-i spun mamei, aşa că m-am gândit că e momentul perfect să-i povestesc. Aşa că i-am răspuns: „Păi sunt deja într-o relaţie şi locuim împreună”. Mama a fost foarte surprinsă: „Păi cum? Că eu vin aici la 7 dimineaţa şi tu eşti singur?”. Deoarece îmi spunea mereu dinainte când vine, Andrew se ducea să alerge în Herăstrău sau mergea mai devreme la birou. Dar dacă ar fi deschis dulapul de la baie ar fi văzut că sunt două periuţe de dinţi, două aparate de ras, etc. Însă mama nu mi-a scotocit niciodată prin casă.

Şi pentru că îl cunoştea ca fiind unul dintre prietenii mei, i-am spus „E Andrew”. Răspunsul ei a fost: „Ah, ok!”. Iniţial am crezut că nu a înţeles, pentru că nu i s-a mişcat niciun muşchi pe faţă. Însă mama a fost o tipă extrem de deşteaptă. Am repetat „Andrew e partenerul meu”. „Am înţeles. Eşti fericit?”, mi-a răspuns. Când i-am spus că da, mi-a zis că pentru ea e singur lucru care contează.

Eu eram sigur că ştie, dar de fapt nu bănuise niciodată. După câteva săptămâni mi-a spus că după ce a plecat de la mine a oprit maşina pe malul lacului Floreasca pentru că simţea că are nevoie de aer. Nu era şocată pentru că aflase că sunt gay, ci se culpabiliza pentru că nu-şi cunoaşte copilul. I-am zis că am făcut eforturi pentru asta şi că nu are de ce să se culpabilizeze. De-atunci, totul a fost foarte normal. A fost cu noi şi cu unii dintre cei mai buni prieteni la London Pride, unde a văzut pentru prima oară, la 58 de ani, că diversitatea e acceptată. A fost foarte fericită să vadă că acolo suntem trataţi firesc. Că a fi gay e la fel de normal cu a fi şaten.

Restul familiei?

Celi este persoana care mă iubeşte exact ca mama. Este femeia care a ajutat-o să mă crească. Bona mea. Îl adoră pe Andrew… la fel de mult ca mama. Acum trăieşte în Suedia cu fiica şi nepotul ei, însă vorbim foarte des. Chiar recent le-am vizitat.

Părinţii mei au divorţat când aveam 17 ani. Cu tata nu am o relaţie apropiată. Locuieşte la câteva străzi de mine, dar ne vedem destul de rar. Am învăţat să trăiesc cu asta. Acum vreo două luni şi ceva m-a adăugat pe Facebook. Nu am discutat cu el despre viaţa mea sexuală, însă cu el nu am vorbit despre multe alte lucruri. Bănuiesc că nu mai are nici un dubiu în ce mă priveşte, având în vedere că postările mele sunt destul de clare.

Mătuşile şi verişoarele mele au fost surprinse iniţial, însă nu au existat drame. Bunicii mei nu mai trăiesc, însă sunt sigur că părinţii mamei n-ar fi avut nicio problemă. Bunicii din partea tatălui meu nu m-au plăcut nici când eram un copil adorabil… însă asta e o altă discuţie.

Ai avut multe relaţii înainte de a-l cunoaşte pe Andrew?

Două. Nu am avut timp, că abia la 31 de ani m-am sărutat cu primul bărbat din viaţa mea.

Cum e să fii gay în România?

Îngrozitor.

Pe cine deranjezi?

Pe cel puţin unul din doi români.

Asta conform studiilor făcute de ACCEPT…

Nu numai. Se vede şi cu ochiul liber. Abia în ultima vreme pot spune că am îndrăznit să mai pun mâna pe umerii lui Andrew când mergem pe stradă. Dar o retrag destul de repede. Nu am mers niciodată ţinându-ne de mână pe stradă. Nu, pentru că…

Dau oamenii cu pietre în voi?

Mi-aş dori să nu, dar e foarte posibil. Am prieteni care au fost agresaţi pentru mult mai puţin.

Dar de ce? Nu sunteţi cetăţeni buni? Nu vă plătiţi taxele?

E absurd, ştiu, dar asta e realitatea. Sigur că îmi plătesc taxele. Însă pe oameni îi deranjează mai mult dacă eu mă căsătoresc cu Andrew sau dacă e recunoscută căsătoria noastră decât şpăgile pe care trebuie să le dea în spitale, decât mizeria din sistemul sanitar, din educaţie, decât de faptul că tavanele cad pe copii în şcoli… decât pensiile mizere din care trebuie să trăiască părinţii lor… Lumea e fericită aşa, dă bani pentru catedralele vieţii… stă la cozi interminabile să pupe toate moaştele… În timp ce avem cel mai mare număr de analfabeţi din UE, cel mai mare număr de minore gravide şi cel mai mare număr de adolescenţi care suferă de o infecţie cu transmitere sexuală. Despre ce vorbim?

Eu trăiesc – ca noi toţi – într-o bulă. Sunt înconjurat de prietenii mei cu care am multe lucruri în comun, suntem implicaţi civic, ne-am construit o carieră în România, dar suntem irelevanţi pentru societate. Suntem înconjuraţi de o majoritate care-şi vinde votul pe un kil de zahăr, pe o găleată de plastic aruncată peste gard… sau pe 5 mici, 2 beri şi-o şapcă roşie.

Crezi că acest comportament al marii majorităţi este o moştenire a socialismului?

Nu, nu cred şi chiar am citit recent un studiu pe tema asta care demonstrează că nu. Ţine de fapt de religie şi lipsa de educaţie.

De pildă, eu nu am văzut în Europa un popor mai religios ca cel spaniol. Dacă te duci acolo de Paşte, te înfiori de ce poţi vedea. Procesiuni peste procesiuni la care participă de la mic la mare… Şi cu toate astea, cred că e una dintre cele mai deschise ţări. Unul dintre partenerii oficiali ai Pride-ului de la Madrid este Primăria Madridului. În Marea Britanie oamenii nu sunt la fel de religioşi ca spaniolii.  Dar e foarte plăcut să vezi că unul dintre partenerii principali ai Pride-ului de la Londra, este Poliţia Metropolitană. Acolo, angajaţilor din armată, poliţie, transport care sunt gay, bisexuali, transexuali etc, li s-a permis să defileze la Pride în uniforme. Poţi să spui că sunt eu pesimist, însă eu nu cred că voi asista la ceva asemănător în România vreodată.

Cum a apărut N•A•K•E•D?

Acum câteva luni am fost pe o plajă în sudul Spaniei să mă odihnesc şi să mă gândesc la ce urmează să fac. Pe plaja asta naturistă, întotdeauna mi-a plăcut foarte tare relaxarea pe care o aveau bărbaţii. Indiferent de cum arătau. Că nu toţi erau tineri şi musculoşi. Iniţial am început să-mi fotografiez nişte prieteni, apoi m-au văzut şi alţi tipi şi m-au rugat să-i fotografiez şi pe ei. Şi uite-aşa s-a dus vorba. În fiecare zi cât am stat acolo, am făcut fotografii pe care le puneam cu acordul lor pe Instagram. Acolo au început să-mi scrie tot felul de oameni. Am fotografiat bărbaţi de toate vârstele şi rasele, bărbaţi cu toate tipurile de corpuri, bărbaţi cu dizabilităţi… Apoi am început să fac fotografii şi în Madrid.

Am fotografiat peste 200 de bărbaţi. Şi cupluri, şi single, şi albi, şi de culoare, etc. Eu îi fotografiam şi ei îmi povesteau lucruri foarte personale despre ei. Cum au simţit pe pielea lor ce însemnă homofobia, rasismul, body shaming-ul, ageism-ul şi cum se luptă ei cu stereotipurile. Aşa a crescut proiectul acesta.

Şi vrei să faci o expoziţie?

Da. Voi avea o expoziţie în Bucureşti – la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Vernisajul va avea loc pe 6 iunie. Peste câteva zile adică.
Vor urma apoi una la Bruxelles în luna iulie – la Rainbow House, voi mai avea una în Madrid – la Matadero – în octombrie. Cea de la Madrid va fi organizată în cadrul Festivalului Internaţional de Film Gay – #LesGaiCineMad.

Am dat o mulţime de interviuri în presa internaţională: Medium, Gay Star News, Queerty, World Bear Magazine, LUI, Psychologies, Hornet, Cocktajl, Atroz con Leche, etc. Proiectul părea să îi intereseze pe mulţi jurnalişti.

Cu toate astea, pagina mea de Facebook nu a mai existat vreo 3 luni de zile. M-au raportat în duşmănie. Aveam şi o pagină a proiectului, însă a fost ştearsă şi apoi am fost avertizat că dacă nu mă “potolesc” şi încalc regulile lor, pe care nu le încălcam de fapt, o să-mi închidă şi contul. Aşa că am zis că nu are rost.

Apoi a urmat un interviu pentru Deutsche Welle, interviu ce a fost tradus în foarte multe limbi şi am primit enorm de multe mesaje din toate colţurile lumii, ceea ce mi s-a părut fabulos. Este incredibil cum oamenii se regăsesc în poveştile celor pe care i-am fotografiat şi cum răspund. Proiectul ăsta s-a transformat practic într-un fel de grup de suport.

A pornit totul de la „Vreau să fac asta. M-am săturat să fiu urât de atâţia oameni care nici măcar nu mă cunosc.”. Homofobii urăsc în necunoştinţă de cauză.

Ce înseamnă biserica ortodoxă?

Pentru mine este cea mai opresivă organizaţie din tot ce există, şi nu numai pentru gay.

Dar Coaliţia pentru Familie? Ce ai simţit când ai văzut cele 3 milioane de semnături?

M-am enervat îngrozitor, însă nu m-a luat prin surprindere pentru că ştiu că acesta e nivelul majorităţii din ţara mea. România e o ţară rurală. Iar la ţară, popa e Dumnezeu. Ţăranii votează cu cine zice popa… şi de multe ori nu fac ce face popa. Oamenii simpli sunt îndemnaţi de biserica ortodoxă să creadă fără a cerceta, deşi nicăieri în Biblie nu scrie aşa ceva. Şi uite-aşa s-a ajuns la ura asta.

Biserica îi învaţă pe oameni să urască, deşi Biblia te îndeamnă să-ţi iubeşti duşmanii şi să întorci şi celălalt obraz. Însă de la teorie până la practică e o cale tare lungă.

Tu şi Andrew sunteţi o familie?

Desigur.

Una tradiţională?

Da. (zâmbeşte)

Cum defineşti acest termen?

Păi, de Crăciun ne invităm în mod tradiţional prietenii la noi, ne facem cadouri tot tradiţional şi la fel de tradiţional mergem în vizite. Mergem în vacanţe ca toată lumea… deci tradiţional… Şi când e unul bolnav celălalt are grijă de el… Asta fac familiile tradiţionale, nu?

Vă gândiţi la un copil?

Nu.

De ce?

Mie îmi plac foarte mult copiii. Am lucrat cu copii de tot felul: copii care suferă de boli ameninţătoare sau limitatoare de viaţă, copii abandonaţi, abuzaţi… Am alergat împreună cu Andrew la maratoane şi semi-maratoane, ne-am donat zilele de naştere şi în felul ăsta am strâns bani pentru ei.

Acum cred că suntem prea bătrâni să ne gândim la un copil. Aşa că preferăm să fim unchii excentrici care aduc cele mai dorite cadouri pe care părinţii nu le cumpără din varii motive, cei cu care copiii pot vorbi orice, cu care se simt la fel de confortabil sau uneori mai confortabil decât cu părinţii lor. Dar îi şi certăm dacă e cazul, pentru că fermitatea are rolul ei în educaţia unui copil.

Avem nevoie de un referendum pentru a defini familia?

Sigur că nu. Sper să nu se organizeze referendumul ăsta. Nu numai pentru că se încearcă îngrădirea libertăţii mele, dar şi pentru că va costa o grămadă de bani. Bani cu care statul ar putea face lucruri cu adevărat importante şi extrem de necesare.

Dacă la referendum se va redefini familia ca fiind formată dintr-un bărbat şi o femeie, între mine şi Andrew nu o să se schimbe nimic. Tot o să ne iubim… Tot împreună vom locui… Pentru că deşi noi am semnat un parteneriat civil sub legea britanică, oricum nu suntem consideraţi altceva decât colegi de apartament în România. Nu o să-l iubesc mai puţin pentru că e familia redefinită, la fel cum prietenii noştri nu or să ne viziteze mai puţin pentru asta… E o bătaie de joc.

Lumea a fost foarte încântată acum câţiva ani când în Irlanda s-a votat la referendum că gay-ii sunt şi ei oameni. Că asta s-a votat: “Merită gayii să fie trataţi ca oamenii? Merită să beneficieze de Drepturile Omului?” Irlandezii au votat “pentru”.
Chiar dacă în Irlanda există varianta căsătoriei pentru cuplurile de acelaşi sex, eu cred că e foarte greşit să supui la vot Drepturile Omului. Că despre asta e vorba.

Mi-aş dori ca în România să existe nişte politicieni care să-şi asume deciziile şi rolul pentru care sunt plătiţi şi pentru care au fost aleşi. Nu să spună „Eu nu am nici o părere. Hai să vedem ce spune poporul!”. Pentru că dacă întrebi poporul dacă vrea să-i dăm afară din ţară pe maghiari sau pe romi, facem pariu că vor vota „pentru”? Dacă majoritatea vrea ceva, asta nu înseamnă că e corect. Că vorbim despre Drepturile Omului aici. La asta mă refer.
Să nu uităm că majoritatea sudiştilor americani au susţinut sclavia. Şi aia era considerată tot tradiţională. Şi tot tradiţională e astăzi şi mutilarea genitală a milioane de femei şi fete din Africa şi Orientul Mijlociu. Ce vreau să spun e că nu toate tradiţiile sunt bune.

Eu cred că drepturile omului nu trebuie supuse la vot. Înlocuieşte „gay” cu „african” şi o să vezi la ce mă refer.

Dar găsirea unei soluţii legale pentru un parteneriat civil?

I-ar ajuta şi pe prietenii mei heterosexuali care nu doresc să se căsătorească. Ar ajuta pe toată lumea, nu doar pe gay.

Paradoxul face că există gay care sunt religioşi. Nu mă întreba cum, dar există. Sunt şi chestii de fineţe. Sunt unii care gândesc: “Dacă tu poţi să te căsătoreşti la biserică, vreau şi eu să mă căsătoresc la biserică. Să fim egali.”

Eu nu voi face asta, că sunt ateu. Dar vreau să am aceleaşi drepturi ca şi tine. Şi dacă plătesc aceleaşi impozite ca tine, nu vreau să fiu considerat necăsătorit…

Mai mult, în momentul în care Andrew a fost suspect de atac de cord, am fost poftit pe uşă afară la Floreasca deşi la întrebarea „Cine sunteţi dumneavoastră?” am răspuns: „Sunt soţul lui.” şi le-am arătat certificatul de parteneriat civil britanic. Nu a contat deloc. După o oră în care îmi dădea SMS-uri că îi e sete şi că nu s-a uitat nimeni la el, am intrat peste ei şi le-am spus „Ori vă ocupaţi de el, ori îl iau de aici pentru că sigur nu a avut atac de cord. Că altfel murea până acum”.

Mai vrei să-ţi spun?

Eu dacă mor mâine, deşi suntem căsătoriţi de 7 ani şi trăim împreună de mai bine de 12 ani, orice rudă de-a mea, poate să vină şi să-l poftească pe uşă afară pe Andrew. Pentru că la întrebarea „Cine eşti tu?”, în România el poate răspunde doar „Un prieten”. Asta nu mi se pare normal.

Chestia asta cu căsătoria nu e ceva de genul „Ah! Homosexualii mai vor să dea încă o petrecere şi să arunce cu confetti”. Este strâns legată de nişte realităţi cu care noi ne confruntăm şi pe care doar dacă eşti idiot, nu le vezi.

Ştii cum e să bifezi „necăsătorit” când mergi la administraţia financiară? E o chestie care mă enervează zilnic.

Nu sunt patriot, dar am făcut multe lucruri pentru oamenii din ţara asta. Şi indiferent de câte lucruri am făcut, nu sunt suficient de bun ca să am drepturi egale. Asta mi se spune zilnic prin lipsa unor legi care să protejeze familia mea. Nu vreau drepturi speciale, nu vreau ceva mai cu moţ. Vreau la fel ca tine. La fel.