Căutare

Share this article

Sunt 10 ani de când pe cerul României şi-a făcut apariţia un sport până atunci prea puţin cunoscut şi tot 10 ani de când saltul în tandem cu paraşuta a devenit o experienţă de neratat pentru cei care vor să trăiască o senzaţie unică. Cei care au făcut tot posibilul să aducă acest sport la noi sunt 2 fraţi, Bogdan şi Dragoş Boeru, care s-au încăpăţânat să nu asculte de cei care le spuneau că aşa ceva nu are cum să meargă la noi în ţară, iar acum asociaţia lor sportivă, TNT Brothers, este una dintre cele mai mari din SE Europei. Am stat de vorbă cu Bogdan Boeru, cel care a descoperit că paraşutismul poate fi mai mult decât o plăcere de moment.

Cum a fost pentru voi perioada pandemiei?

Ca pentru toată lumea, o pauză până pe 31 iunie. Ulterior am început activitatea la locaţia noastră de la Tuzla. Noi avem 2 locaţii de salturi cu paraşuta, una în Bucureşti, la Clinceni şi una la aerodromul de la Tuzla, în Constanţa. Am început acolo cu salturile în tandem şi cu salturile pentru cei care au licenţă, mai puţin cu şcoala de zbor şi spre sfârşitul lunii iulie am început şi activitatea din Bucureşti.

Ce s-a schimbat acum în activitatea voastră?

Am impus regulile sanitare elaborate de autorităţi. Una dintre ele a prevăzut ca toată lumea să sară cu mănuşi şi cu mască de protecţie.

Vă încurcă?

Pasagerii de tandem au nişte mănuşi de unică folosinţă. Noi, instructorii, avem mănuşile noastre cu care ne desfăşurăm activitatea, mănuşi de protecţie care îşi fac treaba în mod curent. Ce-am modificat din punctul de vedere al saltului în tandem este faptul că toţi pasagerii au sărit cu mască şi am ales varianta să producem un buff pe care îl ţinem de post de mască, iar pasagerii îl poartă cât sunt la sol, în spaţiile închise şi pe toată perioada zborului. Plus toate regulile pentru accesul în locaţie, dezinfectanţii aflaţi peste tot.

S-a simţit efectul pandemiei după ce aţi reluat?

Am simţit o creştere a activităţii şi o pun pe seama faptului că multe persoane au ales să-şi petreacă concediile sau activităţile pe timp de vară în interiorul ţării. Cumva, mesajul autorităţilor de la nivel european care recomanda ca fiecare cetăţean să stea cât mai mult în ţara de origine şi să-şi petreacă vacanţele tot acolo a funcţionat.

Oare aveau oamenii nevoie şi de ceva care să-i ajute să-şi mai elibereze tensiunea?

Este clar că perioada asta de pandemie şi virusul care s-a instalat din primăvară peste tot în lume a schimbat un pic mentalitatea oamenilor, care acum încearcă să facă mai multe activităţi pentru sine şi să fie o întoarcere la natură. Activităţile clasice din cluburi, restaurante au scăzut şi au luat amploare activităţile în aer liber. Activitatea noastră este una dintre ele şi cumva cred că s-au orientat spre asta.

Este în aer liber, dar aş spune că nu e chiar pentru toată lumea. Nu v-a fost teamă când aţi început business-ul ăsta?

Noi am plecat de la o pasiune a noastră, a mea şi a fratelui meu, Dragoş, pasiune insuflată de tatăl nostru care a fost paraşutist militar. Noi, la o vârstă destul de fragedă, 19 ani, eu şi 17 ani, Dragoş, ne-am apucat de cursurile de paraşutism la Aeroclubul României. Ulterior eu am făcut un an de facultate în Franţa şi acolo am avut şansa să merg la un centru de paraşutism de lângă Toulouse unde am văzut cum fac ei activitatea asta şi cum au reuşit să împărtăşească asta şi cu oamenii care vor să guste cel puţin o dată adrenalina saltului cu paraşuta. Acolo am văzut că poţi să sari în tandem, acolo am văzut ce înseamnă aeronave, am învăţat despre echipamente de paraşutism, am văzut care este fluxul omului de când ajunge în locaţie până când pleacă cu tricoul sau cu un giveaway pe care îl oferă fiecare centru de paraşutism. Când m-am întors în ţară i-am spus lui Dragoş că ar fi interesant ca la un moment dat să facem şi noi lucrul ăsta. În 2004 se întâmpla toată această experienţă a mea în Franţa şi din 2004 până în 2009 am lucrat la proiectul centrului de paraşutism prin identificarea locaţiei în care am putea să facem acest lucru, achiziţionarea unui teren în proximitatea pistei de la Clinceni, construcţia infrastructurii şi apoi am achiziţionat şi echipamentele. În toată perioada asta eu cu Dragoş am căpătat experienţă în paraşutism şi amândoi ne-am luat ratingurile necesare desfăşurării activităţii. Eu m-am făcut instructor de tandem şi amândoi ne-am făcut instructori ca să putem pregăti elevi paraşutişti, adică ne-am luat licenţa de AFF (n.r.: Asistant in Free Fall), Dragoş şi-a luat licenţa de a putea întreţine echipamentele şi în 2010, când aveam cunoştinţele şi certificările necesare, ne-am achiziţionat o aeronavă destul de mică pentru momentul respectiv şi am putut să dăm drumul la activitate.

Părea totuşi ceva riscant: o investiţie mare într-o ţară în care paraşutismul nu era vreo activitate foarte populară.

Da, challenge-ul nostru a fost următorul: nimeni, inclusiv părinţii noştri, nu au avut încredere că această activitate va putea merge în România.

Nici măcar tatăl vostru?

Nici el, deşi de la el am moştenit pasiunea. Băncile finanţatoare, autorităţile nu aveau nici ele încredere că o astfel de activitate va putea merge la noi. La momentul respectiv singurul lucru cunoscut despre paraşutism era legat de paraşutismul militar, salturile cu paraşuta rotundă, salturile de desant din avioanele militare şi Aeroclubul României care făcea cursurile gratuite pentru tineri între 17 şi 23 de ani pe care le au şi în prezent. Saltul în tandem nu era foarte bine cunoscut, iar metoda de pregătire prin AFF nu era cunoscută deloc în România.

Noi am venit cu o aeronavă nouă, cu cea mai mare înălţime de salt până la momentul respectiv, lucru valabil şi în prezent. Noi sărim de la 4000 de metri. Mai sunt câteva centre de paraşutism care oferă astfel de servicii de la o înălţime mult mai mică. Avantajul nostru este că durata pe care o petreci în aer cu paraşuta închisă e mai mare.

Că tot am ajuns la asta, ce simţi când pici în gol?

Dacă n-ai sărit niciodată cu paraşuta şi ar fi să povestesc în câteva cuvinte, imaginează-ţi o accelerare de la 0 la 200 de kilometri în 3-4 secunde.

Ţi se cam lipesc organele de şira spinării.

Exact! Dacă am experimentat mersul cu o maşină puternică, care accelerează în 4-5 secunde până la 100 de km/h, gândeşte-te că ai 200 de km în 4 secunde. Corpul tău nu e obişnuit cu un astfel de fenomen. Când ajungi la înălţimea de salt, la 4000 de metri, în momentul în care se deschide uşa aeronavei şi urmează să se întâmple saltul se modifică şi temperatura, scade cu vreo 15 grade, e curentul de aer pentru că avionul se deplasează cu 140-160 de kilometri pe direcţia de înaintare, mirosul carburantului ars de către aeronavă este pentru noi ca un drog şi priveliştea: vezi pământul de la 4000 de metri şi eventual, stratul de nori şi tot ce înseamnă împrejurimi. E un challenge pentru creierul fiecăruia.

Sună poetic, aşa, dar aţi avut oameni care, atunci când au ajuns acolo, au zis că nu mai sar?

Noi am făcut la nivelul asociaţiei noastre aproximativ 15.000 de salturi în tandem până anul trecut, dar din cei 15.000 de oameni cred că am avut 4-5 cazuri de oameni care au ajuns la înălţimea de salt şi nu au mai dorit să facă saltul, dar nu neapărat că nu îşi doreau, ci creierul lor le-a dat toate input-urile necesare încât să intervină instinctul de conservare şi să îi oprească din activitate.

Le faceţi un training înainte, le spuneţi la ce să se aştepte?

Da, saltul în tandem presupune, pe lângă completarea formularelor necesare la office şi înregistrarea în cadrul asociaţiei, un training făcut de instructorul de paraşutism pentru fiecare etapă a saltului: urcarea cu aeronava, momentul în care se părăseşte aeronava, zborul cu paraşuta închisă, zborul cu paraşuta deschisă şi aterizarea. Ţine 15-20 de minute, timp în care fiecare doritor află şi cumva trebuie să fie o colaborare între instructorul de paraşutism şi pasagerul în tandem astfel încât zborul să se desfăşoare în condiţii de siguranţă.

Există un pattern al clienţilor voştri la zborul în tandem?

Sunt oameni care au realizat ceva în viaţă sau care îşi doresc să încerce în ideea în care vor să-şi depăşească o barieră psihologică. Sau sunt oameni care au experimentat adrenalina sub diversele ei forme, de la parc de distracţii la diverse alte sporturi, motociclism, sporturi automobilistice sau alte sporturi din care cumva ei îşi culeg adrenalina. Paraşutismul e un sport în care cantitatea de adrenalină vărsată în sânge e foarte mare, noi zicem că e cea mai mare şi provoacă euforia respectivă, dar îl lăsăm pe fiecare să trăiască şi să decidă el dacă e aşa sau nu.

Ce-i drept, am văzut o grămadă de oameni care au trecut pe la voi şi care în momentul în care povesteau experienţa parcă încă mai aveau ceva adrenalină în sânge.

Doza de adrenalină oricum rămâne în corp. Există şi o explicaţie ştiinţifică: corpul e pus în faţa unui lucru în care n-a fost antrenat să reacţioneze şi în momentul în care tu părăseşti acea aeronavă, corpul, pentru autoprotecţie, descarcă o cantitate foarte mare de adrenalină. În momentul în care se deschide paraşuta cantitatea de adrenalină se tranformă în plăcere.

Tu mai simţi adrenalina aia?

Da. Eu am aproximativ 3500 de salturi şi Dragoş are 5.500, dar la fiecare salt cu paraşuta simţim la fel. Mai nou există aceste smartwatch-uri care monitorizează bătăile inimii şi chiar am observat că la fiecare salt pulsul ajunge între 140 şi 170 de bătăi pe minut fără să fac neapărat ceva anume sau fără să conştientizez eu o anumită emoţie. Deci corpul reacţionează şi varsă în sânge aceeaşi cantitate de adrenalină. Iar noi suntem nişte dependenţi de adrenalină şi ne dăm seama de asta pe perioada de iarnă, când nu facem salturile cu paraşuta şi cumva simţim nevoia să facem alte activităţi. Una dintre pasiunile noastre este schiul, Dragoş se dă cu snowboard-ul. Încercăm să compensăm aşa sau să mergem în locaţii în care vremea permite salturile cu paraşuta, iar una dintre ele este Dubai. Acolo le facem pentru propria plăcere.

Bogdan şi Dragoş Boeru

Cum vă explicaţi nevoia asta de adrenalină a voastră?

Cred că fiecare om este construit într-un anumit fel, iar nouă de mici ne-au plăcut sporturile în general şi probabil paraşutismul l-am văzut în forma lui brută la activitatea militară şi ne-am dorit să fim şi noi ca tatăl nostru, să putem sări cu paraşuta.

Mergeaţi cu el, îl vedeaţi când pleca?

Când eram mici ne lua cu el în aeronave, am mers cu AN2 şi Antonov 24 şi 26. Ultimele 2 aeronave sunt cu trapă, încape un număr mare de militari. Noi eram mici, eram în aeronavă, ajungeam cu ea până la înălţimea de salt, se deschidea trapa, toţi militarii părăseau aeronava şi simţeam şi noi nevoia să sărim. Atunci ne-a tot rămas în minte că noi nu puteam şi am visat mereu la asta, aşa că atunci când vârsta ne-a permis ne-am apucat de paraşutism.

Bogdan Boeru, alături de tatăl său

Dar nu v-aţi gândit să o luaţi pe drumul militar?

Nu ne-am gândit. Şi eu şi fratele meu am făcut o facultate economică, ASE-ul, Dragoş a făcut între timp şi una tehnică. Ca profesie, specializarea mea a fost de management şi poate am îmbinat utilul cu plăcutul şi am reuşit ca din pasiunea noastră să facem o activitate care să poată să-şi susţină costurile, să meargă mai departe.

Noi suntem o asociaţie sportivă, fiecare om care sare la noi cu paraşuta este membru al acestei asociaţii şi scopul nostru este să ne acoperim costurile de funcţionare cu tot personalul angajat la sol şi cu operarea aeronavei.

După câţi ani aţi reuşit să faceţi asta?

Primii ani au fost anii în care am investit în echipamente şi în training-ul oamenilor, dar după 3-4 ani lucrurile au intrat pe o direcţie normală, iar acum suntem deja într-un ciclu repetitiv: înlocuim echipamentele, în fiecare an încercăm să îmbunătăţim şi sistemul informatic de rezervări, acum ne gândeam dacă să facem un sistem de call center.

Ne-am străduit foarte mult să le arătăm oamenilor că activitatea pe care o facem noi, deşi este una riscantă, este sigură. La nivel mondial paraşutismul se face pe partea civilă din 1950 şi ceva, echipamentele au evoluat foarte mult, nivelul de siguranţă a crescut foarte mult. Fiecare paraşută are, de fapt, 2 paraşute: una principală, pe care o foloseşti în mod curent, iar paraşutele au un aparat care măsoară electronic înălţimea faţă de locul unde ai sărit cu paraşuta şi îţi măsoară constant viteza de deplasare astfel încât să ştie dacă e cazul să deschidă paraşuta de rezervă sau nu. Inclusiv în cazul în care ţi s-ar întâmpla ceva în aer sau ai deveni inconştient, paraşuta tot se deschide şi tu tot poţi să aterizezi în condiţii de siguranţă pe sol.

Pare că au fost reduse considerabil riscurile.

Riscurile au scăzut considerabil prin evoluţia echipamentelor şi prin research-ul care s-a făcut la nivel mondial pentru acestea. Sunt câţiva producători consacraţi, de la care şi noi cumpărăm. Noi n-am inventat nimic, doar am încercat să adaptăm această activitate la nivelul României.

Aeronavele pe care le folosim sunt cele care se folosesc în toată lumea, de producţie elveţiană, un Pilatus Sporter PC-6. Chiar de curând i-am înlocuit motorul, acum aeronava are un motor nou.

Are o anumită perioadă de funcţionare?

Da, motoarele aeronavelor au o durată de viaţă în ore de funcţionare şi o atinsese. Eu n-am apucat să zbor cu el, dar Dragoş mi-a spus că funcţionează foarte bine.

Dar se simte diferenţa?

Nu, aşa nu îţi dai seama. Dar contează pentru noi în managementul activităţii, fiecare minut e important pentru noi pentru că încercăm să eficientizăm timpul disponibil şi prin prisma faptului că activitatea asta o facem de joi până duminică.

Unde merge mai bine, la Tuzla sau la Clinceni?

Activitatea are avantajele ei în ambele locaţii. Merg bine amândouă pentru zona lor. Proximitatea faţă de Bucureşti face ca decizia de a veni să sari cu paraşuta să fie într-un timp mai scurt, activitatea de la Tuzla are avantajul că poţi vedea tot litoralul Mării Negre, de la Delta Dunării până dincolo de bulgari, aproape de Varna, iar view-ul este spectaculos, acolo unde se îmbină marea cu pământul. Acolo probabil vin cei care nu şi-au programat vreo deplasare în Bucureşti special pentru chestia asta, cei care sunt în vacanţă şi le este la îndemână.

Acum 5 ani aţi avut un moment greu. Cum v-a fost?

A fost un moment greu pe care l-am gestionat, am încercat să înţelegem exact ce s-a întâmplat acolo, am făcut un nou training instructorilor de paraşutism şi uşor-uşor am reuşit să remontăm activitatea şi să facem astfel încât să nu se mai întâmple astfel de evenimente.

A fost vreun moment, atunci, în care v-aţi gândit…

Să renunţăm? Niciodată!

E parte din voi?

E parte din viaţa noastră şi orice s-ar întâmpla o să o ducem mai departe, inclusiv la modul că am reuşit ca activitatea de acolo să fie structurată pe departamente astfel încât să poată fi desfăşurată şi fără prezenţa mea sau a fratelui meu acolo.

Dar acel accident a schimbat mai mult decât revizuirea lucrurilor la voi în club. A fost urmat şi de o revizuire a legislaţiei, aşa-i?

Până atunci erau aspecte neclare în legislația aplicabilă, ulterior am colaborat cu autoritățile să implementeze reglementări legislative în acest domeniu. Tot ce ne-am putea dori vreodată legat de acest sport este ca activitatea să se desfășoare în siguranță.

O vedeţi ca pe o activitate care să aducă la voi tot mai mulţi oameni care să facă o constantă din asta? Că zborurile astea în tandem se fac o dată, de 2 ori.

Zborurile în tandem sunt un fel de zbor introductiv în activitatea de paraşutism. Noi suntem certificaţi de Autoritatea Aeronautică şi pentru şcoala de paraşutism şi dacă ţi-a plăcut adrenalina sau consideri că poţi transforma această experienţă într-o activitate curentă poţi să faci cursurile de paraşutism la noi, la şcoală. Scopul nostru e să creăm o comunitate.

Apropo de evenimentul din 2015, a contat foarte mult faptul că comunitatea noastră este strâns legată şi ne raportăm la alţii, ne ajutăm cu diverse informaţii sau dacă avem nevoie de ceva, membrii noştri sunt din toate ariile de activitate, de la medici esteticieni la notari. Ne ajutăm între noi şi facem astfel încât să ducem această activitate mai departe.

Observ că aceşti 10 ani de când faceţi voi asta au adunat tot mai mulţi oameni dornici să încerce o asemenea experienţă.

Da, avem peste 15.000 de oameni care au sărit cu paraşuta în tandem şi 150 de oameni care s-au apucat de cursurile de paraşutism.

Ce vor de la cursurile astea?

Scopul cursului este să-ţi iei licenţa de paraşutism, să poţi să sari singur din aeronavă. După ce ai această licenţă poţi să sari şi cu alte persoane şi imaginaţia nu are limite la un salt cu paraşuta. Pot fi salturi de lucru relativ în cădere liberă, în care 2 oameni fac o formaţie pe burtă sau se deplasează în aer. Poţi să evoluezi schimbând poziţia corpului, să fie verticală şi atunci viteza de cădere creşte de la 180-200 km/h la 300-350 km/h. În paraşutism, ca discipline, au fost derivate activitatea de wingsuit – presupune saltul cu paraşuta cu un costum cu aripi, cu care poţi să zbori cât mai mult în aer şi cu mai multe persoane.

Aveţi şi voi asta?

Da, avem 2 colegi care au autorizaţia necesară să facă cursurile de wingsuit. Înainte să poţi face specializarea asta îţi trebuie un număr de salturi individuale. Mai există o disciplină care se numeşte lucru relativ pe cupolă – presupune saltul din avion, deschiderea paraşutei principale la o înălţime mai mare decât cea în mod curent şi cu paraşuta poţi zbura unul lângă celălalt şi să faci anumite formaţii cu paraşuta deschisă. Mai există pentru divertisment saltul cu anumite obiecte, e un tub dintr-un material cu care poţi să sari, să te joci şi să te învârţi în jurul tubului respectiv. Mai sunt salturile de tracking – presupun ca corpul paraşutistului să meargă pe o componentă orizontală cu verticala, adică se deplasează în aer pe direcţia înainte şi acest grup trebuie practic să zboare la o viteză cât mai mare, dar cât mai apropiat, ca zborul păsărilor. Există disciplina de swooping, care presupune aterizarea unor paraşute cu o suprafaţă relativ mică, în viteză. Accelerezi cumva paraşuta în apropierea solului şi toată viteza, energia pe care o capătă ea pe verticală o transformi în energie care îţi menţine portanţa la un metru de sol pe o distanţă cât mai lungă.

Aţi avut vreodată un moment complicat, care v-a dat mai multe emoţii decât era cazul?

Emoţiile vin şi prin prisma faptului că îţi propui să faci un anumit tip de salt, te chinui să-ţi iasă acele manevre, dacă nu-ţi ies te superi, iar dacă e mai complicat paraşuta de urgenţă funcţionează şi a funcţionat în toate cazurile. N-am avut mari momente dificile, dar fiecare salt în sine presupune o concentrare maximă pentru că totul se întâmplă la o viteză destul de mare. Saltul efectiv, cu paraşuta închisă, când ai nevoie de maxim de atenţie este de 60 de secunde şi după aia saltul cu paraşuta deschisă, în funcţie de suprafaţa paraşutei, durează în jur de 3 minute pentru cele cu suprafeţe mai mici şi 5-7 minute la cele de tandem. Dar clar trebuie să fii atent la pilotarea paraşutei, la aterizarea ei în zona destinată. Dacă aterizarea nu se reuşeşte în zona marcată ar trebui făcută într-o altă zonă, dar respectând aceleaşi criterii de siguranţă.

Credeţi că poate face oricine asta?

Nu e un sport pentru oricine. Primul lucru este să îţi doreşti sau să ai o afinitate spre adrenalină, trebuie să ai o bună coordonare motrică – acum vorbesc de cei care sar individual. La salt în tandem cred că am avut tot felul de pasageri. Acolo îţi trebuie foarte multă încredere în instructorul de paraşutism şi în echipamentele pe care le folosim, în pilot. Dacă ai încredere, lucrurile devin mai simple şi atunci e doar psihicul tău care trebuie să depăşească acel moment al saltului din avion.

Dacă vorbim de cursurile de paraşutism, de cei care vor să facă singuri această activitate, îţi trebuie o doză de curaj, o bună coordonare motrică, ea vine la pachet şi cu o constituţie atletică pentru că ai nevoie într-un astfel de sport şi un mental destul de puternic pentru că în cele 60 de secunde cât durează zborul cu paraşuta închisă, dacă ai nevoie de ceva sau trebuie să iei decizia corectă, în fracţiunea aceea de secundă trebuie să o poţi lua. Nu prea e loc de şovăială sau de prea multe gânduri. Există nişte proceduri clare, ce se întâmplă dacă şi trebuie să identifici exact acel moment şi să aplici ceea ce ai învăţat.

Legat de salturile în tandem, am tot văzut filmuleţe cu persoane la anumite vârste, foarte înaintate, care decid să-şi facă cadouri din astea excentrice. Aţi avut parte de astfel de oameni?

Cel mai vârstnic om care a zburat cu noi avea 67 de ani. Aşa, ca experienţă a saltului în tandem sau ce mi-a rămas mie în minte sunt salturile făcute cu nevăzători. Experienţa povestită de ei a fost una destul de intensă, mai ales prin prisma faptului că vizualul e unul dintre senzorii predominanţi, care îţi dă foarte multe informaţii. A fost foarte interesantă povestea din perspectiva lor.

Cum au resimţit ei? Ce-au spus?

S-au raportat la ceea ce au simţit, la golul din stomac din momentul saltului cu paraşuta, la miros, la curentul de aer care venea peste ei, la senzorii de motricitate – cum li se mişca stomacul în timpul căderii şi al zborului cu paraşuta. Au fost foarte încântaţi.

Am sărit şi cu oameni care au dizabilităţi, cu oameni care nu au posibilitatea să mişte picioarele sau chiar mâinile. Au fost foarte încântaţi de salt. George Baltă e unul dintre cei care au sărit cu noi. Am sărit cu un tip care fusese soldat în armata americană şi avea amputate o mână şi ambele picioare. M-a impresionat foarte tare bucuria lui din momentul saltului.

De unde vine numele de TNT Brothers?

Noi ne-am dorit foarte mult să învăţăm şi să progresăm. În România noi nu am avut de unde să învăţăm anumite salturi sau diversele discipline. Le vedeam pe internet şi încercam şi noi să facem ca ei, dar dacă nu avea cine să îţi explice făceam nişte greşeli mai mari sau mai mici: ne mai loveam între noi în aer, ne mai loveam la aterizare. Nimic grav, dar mai sărea câte un pic de iarbă din pământ, noi doi ne mai loveam sau eram aproape să ne lovim şi atunci colegii noştri paraşutişti ne-au spus „fraţii dinamită”. Când am făcut asociaţia sportivă în 2006 ne-am gândit la nume şi am zis să-i spunem ceva legat de asta. Dinamite Brothers suna şi lung şi prea complex şi aşa a apărut TNT Brothers.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO