Toma Nicolau (blogger, 27 de ani): Tinerii ar trebui să iasă din cutiile facultăţilor învechite sau ale job-urilor 9-18

Despre Toma Nicolau ştiam că e implicat în multe – că are blog unde scrie printre altele despre pasiunea lui principală: sportul, cu precădere fotbalul, că organizează Bloggers Lan Party, am văzut în media evenimente de turism promovate de propria lui agenţie de digital şi online marketing. Dar am zis să fiu riguroasă şi l-am întrebat care sunt lucrurile cu care se ocupă. Nu m-am aşteptat la răspunsul uşor amuzat că acoperă vreo 15 coduri CAEN (Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională). Şi fix despre asta am vorbit cu el: despre antreprenoriat şi despre cum reuşeşte să facă mai multe lucruri în acelaşi timp, despre cum tehnologia te ajută să ieşi dintr-un cadru care te limitează, despre fotbal şi despre o generaţie care este cum nu se putea mai diferită de cea a părinţilor săi.

Eşti blogger şi „vrăjitor” în social media. Ce înseamnă tehnologia în comunicare pentru tine? Dar pentru generaţia ta?

Nu mi-aş spune vrăjitor, e prea aproape de cuvântul „vrăjeală”, iar primul meu profesor/antrenor de fotbal, Dl. Gheorghe Bulacu (un om extraordinar de la care am învăţat foarte multe), avea o vorbă pe care ne-o zicea mereu, dar în special după înfrângerile la care ne căutam explicaţii, în vestiar, în momentele de supărare: „Băi, băieţi, de vrăjeală suntem sătui cu toţii.”

Tehnologia în comunicare? Îmi pot vedea părinţii într-un video call, pot fotografia sau filma momentele pe care le vreau aproape de mine, mi-am făcut prieteni în multe ţări. Oricât de mult ar fi blamat „statul cu nasul în telefon” sau workoholicii care umblă cu laptopul la ei prin cafenele, trebuie să realizăm că acum 2000 de ani tehnologie însemna să ai un cal şi un arc pe umăr. Aceeaşi comunicare, alte mijloace, iar generaţia mea are norocul că internetul e şmecher şi ieftin, o anomalie pentru estul Europei. De exemplu, aşa a învăţat toată lumea limba engleză, nu de la şcoală.

Care sunt, după tine, atributele care definesc generaţia Millennials şi câte se regăsesc în tine?

E uşor să-i numeşti millennials numai când te uiţi la părinţii noştri. Distanţa dintre noi şi ai noştri e imensă, irepetabil de imensă în istoria generaţiilor noastre, dacă nu exagerez. Niciodată n-a fost aşa un gap între două generaţii, cauza fiind tehnologia. Mi-a luat săptămâni întregi s-o obişnuiesc pe mama cu o tabletă pe care să-mi poată scrie oricând, iar tata mă sună de fiecare dată când i se deloghează o simplă aplicaţie. Mereu surprinşi de viteza la care au ajuns lucrurile. Ei ne văd exact cum am descris în întrebarea precendentă, nişte copii care nu lasă smartphone-urile din mână ore întregi.

Cred că toate atributele astea de care mă întrebi, cel mai bun exemplu fiind telefonul mobil, se adună în digitalizarea asta prin care trecem. Şi nu mă mai refer aici la România, nu mai e cazul să avem această cutumă naţionalistă, biletele de avion costă uneori chiar mai puţin ca cele de la CFR, deci vorbim de o digitalizare la scară mare care obligă orice tânăr să se descurce oriunde în lume cu ce a învăţat în anii de educaţie de acasă.

Faci foarte multe lucruri: sport, ţii un blog, iei interviuri – cum a fost cel cu Simona Halep, organizezi evenimente pentru bucureşteni. Nu sunt prea multe? Unii ar putea considera că nu dai atenţie niciunui domeniu îndeajuns. Cum faci trecerea între proiecte? Sau e un continuum?

E foarte amuzant ce spui când stau să mă gândesc că am zile de luni sau marţi în care mă trezesc abia la prânz. Pare că fac foarte multe lucruri, nu? Nu e chiar aşa, încă sunt dezorganizat şi pe alocuri leneş, am mustrări de conştiinţă ştiind că aş putea face mai mult, n-am învăţat încă să mă echilibrez între muncă şi timp liber. De multe ori procrastinez în timpul zilei, iar noaptea nu mă pot dezlipi de e-mail-uri.

Antreprenoriatul nu e aşa simplu cum îl descriu speakerii de conferinţe, mă sperie uşurinţa cu care îi văd cum vorbesc aiurea uneori. Trebuie să înveţi legi, să-ţi studiezi drepturile, să înţelegi să colaborezi cu sistemul ţării în care îţi desfăşori activităţile. Multe drumuri de făcut, oameni cu care trebuie discutat. Timpul e scurt, iar tu eşti unul la început, pentru că firma ta e prea mică să-şi permită angajaţi. Şi tot aşa.

Ăsta e continuumul de care mă întrebi tu. Trecerea între proiecte e doar un calendar anual pe care încerc să-l respect.

Ce pot învăţa cei din generaţia precedentă de la generaţia Millennials?

Nimic. N-am văzut oameni care să accepte sfaturi, în adevăratul sens al cuvântului, de la persoane mai mici ca vârstă. Eu unul am un frate cu 9 ani mai mare pe care încerc să-l influenţez şi e foarte greu.

Tu faci sport pe terenul de fotbal, dar şi pe consolă. Mai reuşeşte generaţia ta să se desprindă din faţa ecranelor şi să facă sport cu adevărat?

Da, anulez eu prejudecata asta acum, aici, pentru toată lumea. Staţi liniştiţi. Tinerii români merg la sport, le place. Doar cei sedentari au remarca asta legată de generaţia care nu mai face suficient sport. Cine vrea cu adevărat să facă, face. Aleargă în parc, merge pe bicicletă sau merge la sală sau la înot sau la sporturi de echipă. Totul e ok.

Eu am început să bat mingea de fotbal la 2 ani. Îmi venea până peste genunchi pe-atunci. Am făcut performanţă, aveam zile din cantonamente şi cu trei antrenamente. A fost cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele şi regret că n-am avut norocul să fiu împins de la spate când m-am oprit, la 21 de ani. Dar şi acum joc fotbal, de plăcere, la CSF Athletico Floreasca, un club din Bucureşti în care mă simt ca acasă, am povestit pe blog de câteva ori despre asta.

Fotbalul românesc a fost implicat în numeroase scandaluri, ceea ce se vede inclusiv în prezenţa la stadion. Tu însă îl susţii. De ce? Care sunt resursele care te fac la fel de pasionat de fotbal?

Nu cred că am de ales, o să-l susţin mereu pentru că-l am în sânge. Tata, fost baschetbalist, mi-a cumpărat o minge de fotbal după ce l-a văzut pe Hagi în anii de glorie. Sunt pasionat de sport, în general, ca mulţi alţi români, iar prezenţa scăzută pe stadioane şi scandalurile sunt tot consecinţe ale digitalizării. E o etapă, o să treacă în timp şi lumea se va întoarce în tribune. De exemplu, dacă FC Viitorul ar juca în Bucureşti, eu cred că ar vinde toate biletele, meci de meci. E o echipă de club cu care ne putem mândri.

Crezi, şi dacă da – când se va întâmpla, că vom ieşi în stradă să le felicităm pe fetele din echipa naţională de fotbal a României după o victorie la europene sau mondiale?

Momentan fetele generaţiei mele au dubii în a vedea fotbalul ca un sport şi pentru ele. Sunt foarte puţine practicante, deşi talentate, mult prea puţine pentru a putea avea o echipă naţională de top. În schimb, la handbal feminin e altceva. Cristina „Messi” Neagu e româncă, abia aştept să ne scoată în stradă.

Cum vezi tu viitorul lumii?

Ăsta e genul ăla de întrebare la care orice aş răspunde risc să ajungă meme. Mă pufneşte râsul când mi-l amintesc pe Funar cu ”Cum, nu ştiaţi?”.

Cu cea mai bogată imaginaţie posibilă, dar şi cu un realism cinic, aş fi foarte bucuros dacă în viaţa asta aş avea ocazia să particip la o călătorie în spaţiu. Poate apar oferte galactice peste 30-40 de ani, dus-întors neapărat.

Ai ceva de spus generaţiei tale?

Mi-ar plăcea foarte mult dacă tinerii din generaţia mea ar acorda mai mult timp să-şi înţeleagă oportunităţile, ieşind din cutiile facultăţilor învechite sau ale job-urilor 9-18. Există cadru legal pentru multe pasiuni, pentru multe drumuri alternative unice, individuale, cu satisfacţii pe termen lung. În rest, ne împrietenim pe Facebook.

Fotografii: Cristian Şuţu.