fbpx

Căutare

Share this article

Tova Ben Nun-Cherbis este fondatoarea Școlii Laude-Reut din București, a venit pentru trei luni în România, țara din care părinții ei plecaseră în 1947, ca locțiitor al atașatului statului Israel la București, și a rămas până astăzi.

La 30 de ani, Tova coordona o parte din Operațiunea Solomon, prin care mai bine de 10.000 de evrei din Etiopia au fost aduși în Israel; câțiva ani mai târziu ajungea în România și devenea reprezentantul Congresului Mondial Evreiesc pentru dialogul cu Guvernul României, iar la puțin timp, după o vizită scurtă, dar intensă în România, celebrul om de afaceri american, Ronald S. Lauder i-a sugerat să deschidă o școală evreiască la București.

25 de ani mai târziu Tova se află încă la conducerea acestei școli.
Tova, în ebraică înseamnă Bunul, iar dacă numele i se potrivește vă lăsăm să decideți singuri după ce citiți o poveste aventuroasă, a unei doamne de fier: un soldat, un agent, un diplomat loial statului care a format-o și un abil dezvoltator al unui pol de educație de calitate în România.

De ce ai ales să vii în  România, de ce ai ales să conduci această școală?

Tova Ben Nun-Cherbis: Eu nici nu m-am gândit că voi înființa vreodată o școală. M-am născut în Israel, iar părinții mei au plecat din România, din Ploiești, la puțin timp după terminarea războiului.

Întâmplarea a făcut să ajung la București, în loc să plec spre Buenos Aires, ca agent al Jewish Agency for Israel, cu misiunea cu care este deja celebră peste tot în lume această agenție, de a realiza activități culturale și educative prin care evreii din comunități din străinătate să fie încurajați să vină acasă, în Israel (termenul în ebraică se traduce prin „a urca”, deci încurajam evreii să „urce” în Israel).

Ce făcusem eu până atunci erau activități de educație, culturale concentrate pe absorbția noilor veniți pentru toată zona ce cuprinde Ierusalim și sudul Israelului. Iar cu această experiență am ajuns în România.

E.S. David Saranga, ambasadorul Israel în România, alături de Tova Ben Nun- Cherbis și elevi ai Școlii Laude-Reut

Sigur că nu vorbeam limba foarte bine, dar părinții mei veniseră din România și aveam deja o legătură cu această țară.

În România, statul Israel avea un trimis oficial, un om extraordinar, a cărui sănătate devenise deja extrem de precară și avea nevoie de un înlocuitor. Am fost trimisă așadar pentru trei luni de zile. Și am rămas 5 luni. (râde) Mă amuz acum la gândul că atunci chiar am luat un calendar și am făcut un plan de activități pe ce urma să facem în acele 3 luni de zile, dar, fără să vreau, activitățile erau proiectate pentru cinci luni.

Mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri ziua când trebuia să plec din România: era 31 martie 1993, iar Bucureștiul era sufocat de zăpadă. Nu am mai văzut așa ceva de atunci aici. Exact în acea zi organizasem un seminar, la Teatrul Evreiesc de Stat, la care fuseseră invitați studenți, elevi care aveau drept de imigrare în Israel, adică cei în familia cărora regăseam origini evreiești: mamă, tată, bunic sau bunică, până la a treia generație. Și nu am vrut să anulez evenimentul.

În 1995 a început proiectul de restituire a bunurilor comunitare ale tuturor minorităților din România, iar în acest scop a venit o delegație mixtă, americană și israeliană, a Congresului Mondial Evreiesc. Împreună cu ei am mers prin toată țara, în comunități. Întâmplarea face că eu vizitasem deja acele locuri, iar invitații mei au observat că eram primită printre oameni de parcă mi-ar fi fost familie. Prin urmare, m-au nominalizat spre a fi reprezentanta acestui proiect aici, iar misiunea mea era să asigur un dialog permanent cu autoritățile și să mă ocup de procedura de restituire a bunurilor comunitare (nu private).

Mai departe, am să-ți spun cum am primit oportunitatea de a fi sprijinită de Ronald Lauder, care este și acum președintele World Jewish Congress, iar în acele vremuri despre care îi povesteam mai devreme, fusese invitat la Adunarea Congresului Mondial Evreiesc, un mare eveniment de fundraising în Bruxelles. La acest eveniment am participat și eu, cu o delegație din România. Unul dintre șefii din Israel a aranjat transportul pentru toți participanții de la acest eveniment către un alt eveniment la Paris. Eu am fost unul dintre „proștii” care a spus că nu merge la Paris, ci se întoarce la București. (râde) Cum am aterizat în România am primit un telefon de la șeful meu care mă anunța că va veni într-o vizită rapidă, în următoarea sâmbătă, pentru două ore, la București. Și nu venea singur, ci însoțit de Ronald Lauder. Iar eu le-am aranjat întâlnirea cu Adrian Năstase, premier la acea vreme, cu Viorel Hrebengiuc și cu Teodor Meleșcanu, ministru de externe.

În sâmbăta aceea, Lauder a aterizat aici, cu avionul lui mic, iar eu îi așteptam. I-am însoțit la Guvern și, mai departe, la terenul de tenis, la întâlnirea cu Meleșcanu și cu Năstase.

Tova Ben Nun-Cherbis și Ronald S. Lauder, în timpul uneia dintre vizitele acestuia în România

Printre aceste discuții, șeful meu i-a pomenit lui Ronald Lauder despre clubul copiilor pe care îl creasem în zona Kogălniceanu, unde aveam un grup de copii și un conținut foarte bun, din punct de vedere al valorilor promovate. Iar magnatul american, care a creat școli evreiești în mai multe orașe europene, de la Budapesta, la Praga, Varșovia sau Moscova, a vrut să întâlnească copiii. Sigur că nu era deloc simplu ca sâmbăta, într-o vreme când nu existau telefoane mobile, să reușesc să strâng copiii de acasă. Șeful meu însă m-a încurajat: „Încearcă!”. Și am încercat. Am dat câteva telefoane și în două ore sala era plină. Astăzi cred că ar fi imposibil să faci așa ceva, fiindcă toți sunt ocupați.

Lauder a fost uluit și emoționat de ce a văzut acolo. El adoră copiii, iar cei mici l-au atras printre ei, i-au povestit, i-au desenat, iar asta l-a încântat extrem de mult. Apoi Lauder a întrebat: „Ce cadou ați vrea să primiți de la mine?”, iar ei au răspuns: „Computere!”.

Cred că am fost prima instituție de educație din România care a avut computere și internet. Fiindcă Lauder s-a întors acasă, a povestit că a cunoscut în România o femeie pe care voia să o aducă în familie, iar asta a provocat un val de susținere. Am început să primesc zeci de telefoane. Unul dintre ele a venit de la Marjorie Federbush, care este și astăzi membră în board-ul nostru. Ne-am întâlnit la New York, apoi în Israel și am primit ulterior de la ea câteva scrisori cu niște cuvinte pe care nu prea le primești în viață. În scurt timp am primit sumele necesare pentru a cumpăra zece computere pentru copiii din club. Apoi mă sunau părinții și întrebau: „Doamna Tova, ce le faceți copiilor de uită să mai vină acasă?!” (râde)

Ce nu ți-am spus până acum este că în ziua aceea, când Lauder i-a întrebat pe copii ce își doresc, mi-a sugerat ceva, să deschid o școală pentru acei copii. Iar mie mi s-a părut o idee extraordinară.

Așa că am mers la Viorel Lis (primarul de atunci al Bucureștiului), în audiență, i-am povestit ce voiam să fac și el a fost de acord să cedeze aripa nouă a Teatrului Evreiesc de Stat pentru a deschide o grădiniță.

Tova Ben Nun-Cherbis și prima clasă a Școlii Laude-Reut

Dar nici atunci nu mi-aș fi imaginat că voi rămâne 25 de ani în România. (râde) Cu toate astea însă, la puțin timp după grădiniță, am deschis și clasele primare. Apoi gimnaziu, iar părinții au cerut și liceu. Atunci deja mi s-a părut altceva.

Sinceră să fiu, atunci am stat un pic pe gânduri, fiindcă pentru liceu discutăm deja altfel. Așa că m-am dus în audiență la ministrul educației, i-am povestit despre ce făcusem până atunci, i-am spus despre prima promoție de elevi ai noștri și i-am cerut să trimită o comisie care să stea cu noi o lună de zile și să verifice tot ce este în școală, de la administrativ, la educativ și financiar. Așa m-aș fi simțit pregătită să deschid un liceu. Ministrul m-a întrebat atunci dacă nu vine inspecția. E drept, inspecție aveam, doar că rămânea la noi câteva ore și cam atât. Or, eu îmi doream o analiză profundă a muncii noastre. Voiam să fiu sigură că ce făceam noi era îndeajuns pentru a face față cerințelor pe care le impunea educația liceală. Ministrul m-a trimis la inspectorul general al municipiului, iar acolo am aflat că cea mai dură comisie, RODIS, poate veni într-o vizită de verificare la noi și rămâne 7 zile.

Vizita s-a întâmplat, profesorii noștri au muncit mult pentru a primi inspectorii, au pregătit toate documentele necesare, iar la finalul zilelor de control, după verificările comisiei, am aflat că suntem pregătiți cu tot ce era necesar pentru a deschide și liceu.

Mai departe, aveam nevoie de un director. Și m-am gândit la Miruna Carianopol, inspectoare de limba engleză și o doamnă de fier. Așa că i-am dat un telefon și m-am invitat la ea la ceai. (râde) Nu m-a refuzat. Am stat câteva ore de vorbă cu ea și, când i-am spus ce vreau și care este propunerea mea, a fost șocată. „Dar eu nu sunt evreică!”, mi-a spus. Și i-am spus ce spun tuturor: „Noi nu angajăm oamenii aici după criteriul religios!”

Miruna mi-a cerut 14 zile să se gândească bine la această decizie. Am plecat în Israel, iar două săptămâni mai târziu am primit telefonul ei: „Tova, să știi că vin!”. Și așa a făcut, ceea ce m-a bucurat foarte mult, fiindcă a fost alături de noi, dar, din păcate, sănătatea nu i-a mai permis să continue aici, lucru pe care l-am regretat mult.

Mulțumesc pentru această  poveste, de la începuturi până în prezent. Dar eu am să mă mai întorc un pic și să te întreb: părinții tăi au plecat din România pentru o viață mai bună, desigur. Oare cu ce gânduri te-ai întors tu în țara de unde ei au plecat?

Tova Ben Nun-Cherbis: Am fost foarte emoționată că revin în această țară. Dincolo de asta, în Israel nu discutam neapărat despre diferențele dintre evrei și ne-evrei. Nu era un subiect. Iar pentru mine toți erau la fel.

Când am ajuns în România m-am simțit foarte bine, ca acasă. Eram foarte optimistă și nu am avut deloc teamă.

Înainte de a ajunge aici, în 1991, am fost în misiune oficială în Etiopia și în Italia. Înainte de Solomon operation* am plecat în Etiopia. Acolo existau foarte mulți localnici cu rădăcini evreiești care își doreau să ajungă în Israel.

Era un proiect minuțios pregătit de dinainte iar de el, evident, știau foarte puțini oameni.

Participam la o acțiune istorică, cu atât mai mult cu cât oamenii de acolo nu veneau cu bagajul de valori pe care le împărtășeau evreii din Europa, de pildă. Iar eu m-am văzut implicată în acest proces umanitar extraordinar.

Ambasada Israelului din Etiopia se află pe un deal înalt și deține destul de mult teren în împrejurimi. Așa încât vedeam bine oamenii care se adunau acolo zi de zi. În jur de 6000 de evrei etiopieni solicitau revenirea în țară.

Rolul meu era de a face interviurile cu familiile care cereau asta și notam cât mai multe detalii: cine este familia, ce ocupație are, câți copii o compun și așa mai departe.

Fostul președinte israelian, Shimon Peres și Tova Ben Nun-Cherbis

Ulterior, în doar 24 de ore, cu un „tren” aerian au ajuns în Israel aproape 14.000 de oameni din Etiopia. Iar eu aveam, mai departe, rolul de a-i distribui atunci când ajungeau în țară. Primeam un telefon la îmbarcarea familiilor din Etiopia, iar când soseau pe aeroport în Israel știam exact câți oameni sunt în respectivul transport, câți copii, câți adulți, unde vor fi cazați și care vor fi aranjamentele lor pe mai departe.

Ce-am făcut pentru asta? Cu ceva vreme înainte de sosirea familiilor din Etiopia am mers la instituția similară ANL-ului din România, le-am spus că sunt studentă la sociologie, iar proiectul meu de studentă era simularea situației în care primim 20.000 de imigranți. Așa am pregătit 20.000 de paturi pentru ei; practic toate hotelurile din Israel au fost implicate.

Ce vârstă aveai când ai fost cooptată în această misiune din Etiopia?

Tova Ben Nun-Cherbis: Cred că vreo 30 și ceva de ani.

Lucram în Jewish Agency din perioada studenției, iar o perioadă am locuit într-un centru de „absorbție” a studenților și răspundeam de acțiunile culturale și educaționale din cămin, îi ajutam să-și scrie un CV, să găsească un loc de muncă, să trimită peste tot și să gestioneze . După ce am încheiat activitatea acolo, am fost promovată și am primit și alte slujbe.

Mi-a plăcut foarte mult ce făceam acolo, chiar dacă mă pregătisem, de fapt pentru o carieră de profesor de chimie. Iar un an de zile chiar am predat într-o școală, unde am ținut locul unei colege ce adusese pe lume un copil.

Părinții tăi ce profesie aveau?

Tova Ben Nun-Cherbis: Mama era laborantă în chimie și cred că unul dintre motivele pentru care am ales și eu această materie este că în liceu, după ore, mergeam la mama, la serviciu. În plus, în vacanțele din liceu lucram la Institutul Weizmann, în laborator. Nu de multă vreme, când copiii noștri au crescut, i-am dus la Institutul Weizmann, am stat un pic împreună la cafenea și am fost surprinsă să vină la mine, să mă salute  foști „colegi” din institut.

În ce an au emigrat în Israel?

Tova Ben Nun-Cherbis: Părinții mei au plecat în 1947 și au ieșit din țară prin Vidin. Au zăbovit puțin acolo, apoi au mers în Cipru, iar din Cipru în Israel.

Mulți ani mai târziu, în decembrie 1977, aveam să revin cu mama în vizită aici și să descopăr o Românie foarte frumoasă; am fost la Brașov, în Poiană, a fost interesant. Dar și cu multe interdicții.

Tova Ben Nun – Cherbis, împreună cu soțul ei, Corneliu Cherbis, și Radu Beligan

Cu ce așteptări ai venit aici, prin comparație cu Etiopia, de pildă?

Tova Ben Nun-Cherbis: Aici era cu totul și cu totul altceva și, chiar dacă nu vorbeam bine limba română, aveam ceva în comun cu aceste locuri. Iar pe oamenii de aici i-am descoperit extrem de calzi și prietenoși. Aici m-am simțit acasă.

Am venit cu scopul de a realiza activități culturale, educaționale și să-i încurajez să plece în Israel, ceea ce au făcut mulți în acea perioadă. Statul Israel este compus de diaspora.

Ai tăi ce au spus când au auzit că rămâi aici?

Tova Ben Nun-Cherbis: Ai mei au apreciat tot timpul ce am făcut în România. Au fost mândri de mine.

Cine ți-au fost modelele? Care au fost femeile puternice din devenirea ta?

Tova Ben Nun-Cherbis: Am avut-o model pe mama, care era o femeie de fier. Dar și în armată am cunoscut femei redutabile. Toată viața întâlnești modele și iei de la fiecare câte puțin.

Mama a fost femeia care a avut o foarte mare grijă de familie și era foarte interesată de formarea noastră educațională. Și a investit foarte mult, împreună cu tata, să nu ne lipsească nimic și să ne crească cum trebuie. Iar eu vorbesc acum despre vremuri când în Israel era greu de trăit. Or, noi avem amintiri de când mergeam la teatru, de pildă. Adică părinții mei au investit foarte mult în formarea mea educațională, culturală.

Când ai intrat în armată?

Tova Ben Nun-Cherbis: Am devenit soldat în armata israeliană în 1972 și am rămas acolo doi ani și jumătate. La noi există credința că dacă nu mergi în armată este ceva în neregulă cu tine.

La 18 ani toată lumea pleacă la armată, iar la noi este văzută (se și numește așa) ca armata poporului și a țării. Acolo nu mergi numai pentru instrucție militară, ci și pentru educație, disciplină, cultură generală.

În armată te formezi. Și ca femeie, și ca bărbat.

Femeile la noi pot fi tanchiști, la fel cum pot fi instructori, chiar ai unor bărbați.

Tova Ben Nun-Cherbis în biroul său din Școala Laude-Reut

Cum te formează armata?

Tova Ben Nun-Cherbis: Te formează ca om, ca lider. Te învață să coordonezi, să te impui, să ai personalitatea ta, să scoți în evidență talentele tale, să știi să stabilești lucruri.

Iar în armată ai și modele numeroase.

Procedura spune că în primele trei săptămâni de când încep serviciul militar, fetele trec printr-o serie de instructaje menite să le obișnuiască cu noua lume, cu superiorii. Acolo întâlnești ofițerii, femei sau bărbați și dacă cineva te inspiră, îl iei drept model.

Cum te-a schimbat armata?

Tova Ben Nun-Cherbis: Cred că ce sunt eu astăzi aici datorez armatei. Cât eram în liceu, până să plec în armată, eram un copil. Instrucția te maturizează, îți dă responsabilitate.

Eu am învățat să trag cu Corbine, am avut și Uzi și chiar trăgeam foarte bine. Mai bine decât bărbații. (râde)

De ce nu ai rămas în armată?

Tova Ben Nun-Cherbis: Era un trend: toate fetele din grupul nostru au terminat armata și au plecat la universitate. Așa am făcut și eu. (râde)

Și unde ai terminat universitatea?

Tova Ben Nun-Cherbis: La Beersheba. Iar acolo am fost și activă în asociația de studenți, iar pentru că am organizat ziua studenților și evenimentul a ieșit foarte bine, am fost remarcată și ofertată de Jewish Agency, fiindcă evenimentul era creat sub umbrela lor.

Dacă îmi dai voie, te-aș întreba dacă ai copii!

Tova Ben Nun-Cherbis: Nu am copiii mei, dar sunt căsătorită, iar soțul meu a venit în căsnicie cu doi copii, de la care avem și nepoți.

M-am căsătorit târziu, dar cu un băiat foarte drăguț. Știi cum e, am investit timp în carieră.

Cum te-a convins să te căsătorești cu el?

Tova Ben Nun-Cherbis: Verișoara lui este o foarte bună prietenă de-ale mele.

Eu organizam seminare în România, unde aduceam vorbitori din Israel. Unul dintre acești vorbitori era verișoara lui.

Corneliu Cherbis (centru), Tova Ben-Nun Cherbis (dreapta), alături de o parte din familia din Israel

Într-o zi, când eram În Tel Aviv, primesc un telefon de la ea: ”Tovule, ce faci? Unde ești?”. „Nici nu-ți imaginezi, i-am spus! Sunt în Tel Aviv, pe un balcon!” (râde) Iar ea m-a invitat la masă. Avea în plan să-mi facă cunoștință cu vărul ei.

Și m-am dus la ea, la masă.

Interesant este că tatăl ei era supraviețuitor al Holocaustului, fusese la Mathausen și la Auschwitz. Iar eu, în România, când a fost scandalul cu Iliescu, legat de dilema „a fost sau nu a fost Holocaust?”, am luat inițiativa de a publica o carte de istorie, care să trateze acest subiect. Am invitat doi istorici și am realizat volumul care să spună adevărul despre Holocaust.

Iar acum mă bucur foarte mult, fiindcă România a făcut un pas extraordinar în această zonă a predării Holocaustului în școli.

Ce înseamnă numele tău?

Tova Ben Nun-Cherbis: „Bunul”.

Și ți se potrivește?

Tova Ben Nun-Cherbis: Cred că da. Sunt un om bun, care îi ajută pe ceilalți, sunt pacifistă și îmi plac oamenii.

*Solomon operation – operațiune militară israeliană derulată în 24 și 25 mai 1991, prin care 35 de zboruri au transportat fără oprire 14.325 de evrei din Etiopia în Israel.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO