Traducătoarea Alexandra Coliban a pornit pe urmele mamei dispărute într-o expediție pe Dhaulagiri (Himalaya) acum 30 de ani. Cum a fost întâlnirea cu ultimul om care a văzut-o în viață?

Pe Alexandra Coliban o știți din câteva dintre cele mai bune traduceri ale lui Phillip Roth, Kurt Vonnegut ori Jeffrey Eugenides. La Bookfest, în iunie, veți găsi traducerea semnată de ea după „Ministerul fericirii supreme” a lui Arundhati Roy.

Să devină traducător de limbă engleză părea un drum logic pentru ea, câtă vreme bunicul după mamă, profesorul Dan Duțescu, a fost unul dintre puținii români care au predat la Cambridge în anii comunismului, este autorul unor manuale de limbă engleză, iar în conversațiile obișnuite de acasă, cu nepoții, folosea fără excepție limba lui Shakespeare.

Alexandra avea 17 ani când mama ei, Taina Duțescu-Coliban, a dispărut într-o expediție pe Dhaulagiri, unul dintre optmiarii greu-de-cucerit ai lumii.

Luna trecută, aproape 30 de ani mai târziu, Alexandra, însoțită de trei prieteni din copilărie, s-a întors în sătucul Marpha, din Nepal (zona Mustang), la poalele lui Dhaulagiri, de unde mama ei a trimis ultimele scrisori.

Ce a găsit, ce a aflat și, mai ales, care sunt gândurile cu care s-a întors de acolo, dar și despre cărțile la care lucrează, familia și prietenii ei aflăm în câteva minute de lectură.

De ce ți-ai dorit să devii traducătoare?

Bunicul a fost profesor și traducător de limba engleză, mama a fost și ea lingvist, așa încât, ce altă meserie aș fi putut alege eu? A fost o perioadă în care m-am opus evidențelor, dar, spre sfârșitul liceului, mi-a devenit limpede că asta urmează să fac.

Care este cel mai mare bucluc în care ai intrat?

Dacă mă gândesc bine, nu au fost foarte multe și nicidecum prea mari. Îmi amintesc totuși, ca de o perioadă încărcată, de zilele Revoluției. Avem 15 ani și m-am întâlnit cu ai mei în zona Radio, chiar în mult-discutata zi de 22 decembrie, când lucrurile se încinseseră și nimeni nu putea ghici urmarea.

Când am dat nas în nas cu mama atunci, se uita la mine îngrozită că sunt acolo, dar, pe undeva, și încântată că nu lipsesc. Evident, mi-a zis imediat să mă duc acasă. I-am răspuns că mă duc doar cu condiția ca ei să rămână în locul meu.

Anii au trecut și am uitat ce am zis atunci, doar că mi-a amintit tata, într-un interviu pe care l-a dat mai târziu.

Acum pricep că a fost un moment în care eu am înțeles cum gândesc ai mei, iar ei s-au prins că și eu sunt pe drumul cel bun.

Este o zicere destul de responsabilă pentru un copil de 15 ani, ce-i drept. De unde aveai maturitatea asta?

Dintotdeauna mi se pare că am fost destul de matură și foarte atentă la tot ce se petrecea în jurul meu, iar asta mă definea pe mine copil. Sunt foarte mândră să văd același lucru la Ania, la fiica mea, care mă moștenește.

Sunt mai multe teorii actuale legate de creșterea copilului. Eu sunt adepta stilului prin care expui copilul pur și simplu la viață, iar el înțelege sau asumă cât este pregătit în momentul respectiv. Așa au făcut și ai mei.

Pe mine m-a definit în copilărie faptul că încercam să fur din nivelul următor de înțelegere. Ai mei nu se fereau de mine. Mă excludeau rar, de exemplu o dată când a venit o prietenă din Germania care a ținut cu tot dinadinsul să pună pe hârtie repertoriul de cântece deșucheate, de petrecere. Atunci m-au trimis în altă cameră să colorez.

Dar lucrurile importante, cum erau expedițiile pe munte, nu rămâneau niciodată nediscutate ori neștiute de mine.

Ai mei au fost în prima expediție românească în Himalaya, în 1985, foarte complicată logistic. Atunci era un mare lucru să reușești să ieși din țară, nu mai zic ce putea însemna scoaterea din producție sau strânsul banilor necesari unei expediții în Nepal. Era un lux. A costat 100.000 de lei. Era valoarea apartamentului nostru de două camere, din București.

Au împrumutat bani de la toți prietenii, de la vlădică la opincă: prieteni alpiniști care lucrau ca magazineri în cine știe ce fabrică au făcut CAR să le împrumute lor banii. A fost un efort uriaș al unei comunități, un crowd-funding avant la lettre.

Ai mei au plătit înapoi datoriile timp de trei ani, timp în care noi am făcut foamea la propriu. Acum, când mă gândesc la anii aceia, îmi dau seama că eram conectată la tot ce se întâmpla și înțelegeam bine că era o chestie foarte importantă în familia noastră, în ciuda faptului că nu aveam video, ca alți copii, sau nu aveam blugi, iar pantalonii noștri erau cârpiți.

Bunicul tău, Dan Duțescu, este un nume familiar din seria de „Engleza fără profesor”, de pildă. Cum era în familie, cu voi?

Noi petreceam foarte mult timp cu bunicii, Uca și Daddy, motiv pentru care am și acum un mare respect pentru instituția „buniciei”, care mi se pare că aduce enorm în viața unui copil. Bunicii, pe lângă părinți, sunt încă niște persoane care te iubesc necondiționat și la care te poți raporta în cercul imediat de conștiință ori de iubire.

Părinții mei fiind foarte rebeli, bunicul era o oază de siguranță și de luciditate. El se ocupa să ne cumpere manuale, rechizite, caiete, să ni le învelească în hârtie glasată și așa mai departe.

La bunici în casă se vorbea doar engleză, regula asta, pentru care nu exista excepție niciodată, fiind valabilă atât pentru mine, cât și pentru frații mei mai mici, lucru care ne-a făcut practic bilingvi de foarte mici.

De ce a ales bunicul engleza?

Nu știu detalii legate de asta. Știu însă că, atunci când a început să dea cursuri de limba engleză, trăiau într-o garsonieră pe Calea Victoriei, iar bunicul era angajat sudor.

Mama povestea că era mică atunci și îi era foarte greu când veneau cursanții pentru că ea era nevoită să își facă lecțiile în baie.

Părinții tăi au fost rebeli, ai zis. Iar rebel este un cuvânt generos sub care avem nevoie de povești. Dincolo de ce am citit în mărturia ta despre mama, ce îmi mai poți povesti?

Poveștile din acel articol se pot multiplica la nesfârșit. Și probabil că acesta ar fi un alt proiect la care să mă înham, să reconstitui toate poveștile cu mama.

Erau rebeli în sensul că își vedeau de pasiunea lor. Și nu aș vrea să vezi asta ca pe o opoziție cu bunicii, care la fel își vedeau de pasiunea lor. Părinții mei aveau o pasiune care ieșea din cotidian și din ce este comun acceptat ca viață de familie, oricât de excepțională, alpinismul. Era o pasiune cultivată cu sacrificii foarte mari, de timp, financiare și tot felul de piedici pe care trebuia să le depășească.

Vă luau cu ei pe munte?

Ne luau, dar stăteam în zona de corturi, la baza traseelor, nu făceau chestii riscante cu noi. Îmi amintesc însă că am trecut o dată, într-o noapte de Revelion, de la Padina spre Sinaia, traversând Bucegii, în cârca lui tata. Dar pentru ei erau lucruri absolut firești, fără niciun risc. Nu ne expuneau la așa ceva.

Îți plăcea sau nu tipul ăsta de a face lucrurile?

Nu aș putea să-ți spun dacă îmi plăcea sau nu. Le luam pe toate ca atare. Nu vedeam alternativa. Nu-mi plăcea că mergeam la Plaiul Foii, de pildă, pentru două săptămâni și mă trezeam că ploua întruna. Sigur că aș fi preferat soarele. Sau nu-mi plăcea că mama întârzia foarte mult. Dar așa am învățat să fiu mai independentă. Trebuie să-ți spun o întâmplare foarte amuzantă.

Aveam, să zic, vreo 13 ani, eram în vacanța de vară și trebuia să mergem vreo 10 zile la Plaiul Foii. Urma să o luăm și pe prietenă bună și colegă de clasă, Andreea Bibiri. Și, cum nu încăpeam toți în Trabant, eu și Andreea trebuia să mergem cu trenul până la Brașov, după care cu o drezină până la Zărnești, iar de acolo urma să ne culeagă mama. Ceea ce am și făcut, fără nicio abatere, până la Zărnești. Acolo am coborît și am așteptat.

Am stat o vreme, n-aș putea să-ți spun cât, până când ne-am dat seama că mama nu o să ajungă prea curând, așa că am luat-o ușor-ușor spre Plaiul Foii.

Aveam la noi, printre alt flecuștețe, o conservă de pate de ficat, care nu avea cheiță de desfăcut.  Adu-ți aminte de conservele din vremea comunismului! Monolit. Fără desfăcător, mureai de foame lângă ea.

Dar eu, pe vremea aia mare rockeriță, aveam niște insigne, din puținele chestii pe care aveai voie să le porți, niște cruci din al doilea război mondial și una cu un vultur. Ei bine, cu vârful aripii vulturului am făcut o gaură în conservă și așa am mâncat cât am putut din pateul de ficat.

Cu chiu, cu vai, am ajuns la Plaiul Foii și, cândva, după lăsarea întunericului, a apărut și mama, când noi aproape dormeam cu capul pe o masă din cabană.

Toată aventura asta la 13 ani. Tu ți-ai lăsa copila într-o călătorie ca asta? Ce-am pierdut noi din ce aveau părinții noștri?

Și eu mă întreb. Fiica mea are 10 ani doar și merge singură prin cartier. Dar dacă mă întrebi dacă aș lăsa-o peste trei ani să meargă cu trenul din București până în Brașov, de acolo să schimbe către un alt oraș, nu știu ce să zic. Nu cred că aș lăsa-o.

Am pierdut sau am câștigat ceva față de ei?

Am pierdut, clar. Am pierdut.

Ce ai moștenit de la mama ta? Ce crezi că ai primit de la ea?

Cred că o deschidere față de oameni. Asta cred că am de la ea: fascinația pentru multitudinea de calități pe care le au oamenii, și față de cât putem fi de diferiți.

Nu este o cale sigură spre a fi dezamăgită?

Nu mă refeream la naivitate aici. Dimpotrivă, uneori mi se reproșează că nu sunt foarte deschisă cu cei din jur.

Vorbeam despre plăcerea de a cultiva oamenii din jurul meu, de la băbuța din vârful muntelui ori ciobanul care îmi spune o poveste frumoasă. Sunt abilități de la mama, care reușea să găsească niște oameni speciali și să lege cu ei prietenii trainice. De pildă, ciobanul din Stănciuc, cu care mama era prietenă. Reușeau cumva și ea să îl „vadă” pe el și el să o „vadă” pe ea, într-o conexiune foarte specială.

Așa simt și eu, că am capacitatea de a mă conecta cu oameni de oriunde altundeva decât lumea mea, la un nivel profund uman.

Ce admirai la ea?

La 15 ani, greu de zis. Eram în plină perioadă de rebeliune atunci.

Acum, dacă mă uit înapoi, aș zice că admir o verticalitate care nu prea mai există în lume, nu numai în România. Nu făcea compromisuri. Deloc. De la a-ți spune exact ce gândește până a-și urma pasiunea cu orice risc, mi se par lucruri demne de admirat.

Când ai văzut-o ultima dată?

În 1992, înainte să plece în expediția pe Dhaulagiri. Am condus-o la aeroport.

Aveam 17 ani, iar amintirile de atunci mi se pierd printre cele din 1985, când părinții mei s-au întors din Himalaya și când i-am așteptat la aeroport.

Aveam vreo 11 ani atunci și îmi amintesc că nu eram deloc conștientă de pericolul la care se expuseseră.  Până atunci fusesem doar fascinată de reacțiile celorlalți: „Unde sunt părinții tăi? În Himalaya? Ce tare!”

În ziua aceea, când s-au întors din expediție și i-am văzut cum urcă scările slabi, jigăriți și arși de soare, am realizat și riscurile la care se expuseseră. Ai mei au fost întotdeauna adepți ai unui stil de alpinism „cinstit”, cu rute dificile fără oxigen suplimentar la altitudine, fără nimic artificial în expediție. Așa a făcut și mama șapte ani mai târziu, când a plecat cu prietena ei, Sanda Isăilă.

De ce crezi să a plecat mama ta a doua oară?

Pentru că avea această ambiție de a face un vârf de 8.000 de metri.

La plecarea din 1985 au obținut permis de escaladare doar pe un vârf de 7.000 și ceva de metri. În plus, deși au plecat cu gândul să abordeze un traseu nou și să marcheze o premieră, șeful expediției a decis să încerce o rută mai ușoară și mai sigură. Atunci ai mei, împreună cu alți doi membri ai expediției, s-au desprins de grup și au luat-o pe traseul stabilit inițial, doar că s-a întâmplat un accident, doctorul Cezar Vergulescu și-a pierdut viața, iar ai mei s-au întors marcați de ce se întâmplase și cu frustrarea că nu și-au îndeplinit visul.

Iar la mama mai era și dorința de a câștiga un vârf de 8.000 de metri pentru România, fiindcă în acele vremuri nimeni de la noi nu ajunsese atât de sus. Inclusiv faptul că nu a mai plecat cu tata, ci cu prietena ei, cred că ține de ambiția de a marca o premieră feminină și acolo, așa cum mai făcuseră câteva și în țară.

Nu a vrut să meargă pe Everest pentru că era deja destul de comercial totul acolo. În vreme ce Dhaulagiri era mai exotic și mai provocator.

Îmi amintesc că atunci când erau în Kathmandu și făceau ultimele pregătiri pentru expediție ne-am auzit la telefon de câteva ori. Apoi au venit scrisorile și pe urmă a fost o pauză, când nu am mai auzit nimic despre ea, care s-a prelungit nelimitat. Nu a existat un „closure”, ceea ce face lucrurile foarte greu de dus.

Bunica, mama Tainei, a dispărut în 2007. Iar din 1992 și până a plecat dincolo a trăit cu speranța că fiica ei se va întoarce. Că se va întâmpla o minune. Bunica primea câte un cadou fain, mulțumea pentru el și apoi adăuga că îl va păstra nedesfăcut până se întoarce Tăinița.

De ce te-ai dus în Nepal?

Voiam să mai prind în viață niște oameni cu care s-a întâlnit mama atunci și cărora le-a lăsat o impresie puternică. Și voiam să văd cu ochii mei ce povestise ea în scrisori.

Am reușit să mă întâlnesc cu niște oameni pentru care dispariția mamei și a prietenei ei a fost un moment important în viață. Cumva, pentru mine ar fi de înțeles că este un moment dramatic dar când te duci în celălalt capăt al lumii și găsești oameni cărora le dau lacrimi când vorbesc despre mama ta este ceva ce te atinge profund.

Mă gândesc acum la omul unde a locuit mama două săptămâni înainte de a pleca în expediție. El era tânăr atunci, avea vreo 30 de ani și conducea un fel de casă de oaspeți unde trăgeau toate expedițiile pe Dhaulagiri de pe partea aceea a muntelui. De acolo mama a scris penultima scrisoare.

Între timp el a ajuns liderul comunității locale, un om foarte respectat. Dincolo de asta, mi s-a părut un om foarte bun. El și soția lui nu au avut copii, așa că au crescut 7 copii adoptați. Este un om foarte conștient de presiunea globalizării care vine peste ei. Cumva m-am bucurat că mama nu s-a înșelat când ne-a scris despre el că este un om absolut special.

Ai aflat ceva ce nu știai?

Nu. Cred că am aflat mai multe despre zonă, despre acest vârf și cât este de periculos. Am simțit pe pielea noastră că acolo vântul este o mare provocare.

Vorbim despre valea unui râu foarte mare, care curge de la nord la sud și care împarte Himalaya în două. Or, în această zonă, Mustang, de unde se organizează multe plecări către Dhaulagiri, am aflat că vânturile sunt extrem de periculoase. Probabil că ori vântul extrem de puternic pe traseul de coastă, ori o avalanșă a fost cauza dispariției mamei.

Am văzut un dosar de la o echipă de francezi care a făcut un soi de ecologizare a taberei de bază și au căutat și orice urmă neinvestigată. Dar nu s-a găsit absolut nimic.

Dar nici nu m-am dus cu gândul să aflu. M-am dus să înțeleg și să am un peisaj pe care să îmi proiectez propriile investigații emoționale, nu polițienești.

Ce ai înțeles?

E prea devreme să răspund la asta. Au fost multe experiențe, pe care încă le procesez.

Pot să-ți spun că este o țară extraordinară, cu niște oameni pe măsură. Iar acest sătuc, Marpha, din zona Mustang, aflat la 2700 de metri, este un loc absolut mirific.

Oamenii de acolo, care trăiesc în condiții de neimaginat față de standardele noastre de civilizație, sunt fericiți, frate! Trei zile, cât am stat acolo, am văzut pe fața lor o lumină pe care în România nu o vezi pe fața oamenilor cu lunile. Ei sunt împăcați cu vântul nemilos, cu frigul, cu neajunsurile, muncesc de dimineață până seara și nu fac nicio dramatizare din micile zgaibe care li se întâmplă. Sunt contemporani cu ei înșiși într-un fel pe care nu l-am mai văzut.

Nu-mi pot imagina un loc mai potrivit în care să îți închei socotelile cu lumea.

Ne întoarcem la tine și la întrebarea cu care am început: de ce ai ales limbile străine, de ce ești traducător?

În liceu s-a tranșat problema și spun asta pentru că mama plantase de multă vreme o idee interesantă: să fac matematică. Ea a simțit la un moment dat că are nevoie, ca lingvist, și de matematică, așa că a mai făcut o facultate.

Mie mi-a fost limpede din clasa a X-a, când a trebuit să dau treapta a doua, că nu-mi plăceau deloc fizica și chimia și că în mod evident nu voi continua la un profil real. Așa că am ales unul uman și m-am dus către limbi străine. Nu știu cât de mult m-a ajutat bunicul în decizia asta, dar știu că s-a bucurat foarte tare atunci.

La facultate, când am ajuns, știam exact ce voiam să fac, fără să mă împingă cineva de la spate. Acolo am descoperit plăcerea de a învăța, de a fi conștiincioasă.

Până atunci fusese corvoada de a învăța?

Corvoadă era școala aia multilateral dezvoltată.

Acum aș lua de la capăt liceul numai să învăț chimie și fizică. Atunci chiuleam de la școală să citesc și să ascult muzică. Aveam un walkman cu casete, știam că trei casete de 90 de minute mă țin aproape cât aveam nevoie să se termine orele și plecam pe străzi cu căștile la urechi doar să nu ajung la școală. Sau citeam.

Am citit enorm în liceu, și nu pentru școală. Se traduceau atunci enorm Eliade, Ionesco, apoi Vonnegut, citeam poezie foarte multă. Și făceam asta chiulind de la școală, ceea ce spune ceva despre cum era școala atunci.

Cu această facultate ajungeai un cinstit profesor de engleză, nu?

Am și avut câteva ore de predat dar mi-am dat seama că nu sunt potrivită cu această meserie, deși făceam eforturi serioase pentru studenții mei (mă căram cu video și televizor de acasă, să le duc filme) și aflam apoi că ajungeau să copieze la examen. Asta m-a dezamăgit, desigur.

Cariera de traducător a fost absolut de suflet, nu a fost niciodată un mijloc de trai. Am avut noroc să găsesc alte lucruri de făcut din care să plătim facturile. Așa că nu m-am oprit niciodată din tradus.

Așa se face că traduc doar cărți în care cred. Nu pot să gândesc în termeni de tradus per pagină. Și probabil din acest motiv îmi permit să fiu perfecționistă în lucrările mele. Este însă o meserie rușinos de prost plătită, iar din păcate unele traduceri sunt pe măsura plății lor.

Care este cartea ta de suflet?

„Pastorala americană” a lui Philip Roth cred că este cea mai desăvârșită lucrare a mea. De altfel a fost și prima mea nominalizare la premiile Uniunii Scriitorilor.

Este o carte apăsătoare și mi-a fost destul de greu să lucrez la ea. În plus, eram și însărcinată cu Ania, așa încât mi-au trebuit vreo doi ani să o termin. Dar este o carte de care sunt foarte mândră.

Peste câteva săptămâni se lansează la Bookfest altă carte pe care am așteptat-o cu înfrigurare, ca cititor, și de care sunt peste măsură de mândră că îmi voi fi legat numele ca traducător: „Ministerul fericirii supreme”, de Arundhati Roy, scriitoare indiană care, în 1997, a câștigat Booker Prize cu „Dumnezeul lucrurilor mărunte”.

Arundhati Roy a lipsit timp de 20 de ani de pe scena literară, timp în care a făcut activism radical și a publicat câteva volume de eseuri. A revenit acum doi ani cu această carte fabuloasă. Că am avut ocazia să devin vocea lui Arundhati Roy în limba română e una dintre micile mele victorii personale.