Uca Marinescu, exploratoarea care la 60 de ani a devenit prima femeie din lume care a atins pe schiuri, într–un singur an calendaristic cei doi poli ai Pământului

Uca Marinescu este prima femeie din lume care a ajuns într-un singur an la cei doi Poli Geografici ai Pământului, la 61 de ani. Călătorește solitar, dar nu se simte niciodată singură printre oameni.

La aproape 83 de ani, deși a trecut prin două intervenții chirurgicale grele care au împedicat-o să mai călătorească departe, exploratoarea nu renunță la visurile sale de călătorie. De aceea, pregătește o expoziție cu toate fotografiile făcute în cei peste 20 de ani de explorări curajoase.

De-a lungul vremii a primit mai multe premii şi distincţii: Diploma de Excelenţă din partea preşedintelui României (2000), Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de Ofiţer (2000, 2002), titlurile de „Femeia anului 2002” şi cel de Maestră Emerită a Sportului (2003), pentru rezultate sportive de excepţie şi recorduri mondiale.

Uca Marinescu: „Fac parte dintr-o familie mai specială, mama fiind nepoată a marelui poet ungur Ady Endre. Româncă fiind, am învățat și limba ungară pentru a mă juca cu copiii”

Maria Uca Marinescu, citesc în online că v-ați născut pe 15 mai 1940. Tot online-ul îmi spune că pe 15 mai sărbătorim Ziua Internațională a Familiei. Sunt curioasă din ce familie vine Uca.  

Fac parte dintr-o familie mai specială, mama fiind nepoată a marelui poet ungur Ady Endre, iar tatăl face parte din sufletul românilor din zona Sibiu și Miercurea Sibiului. În consecință, cele două localități, Miercurea Ciuc și Miercurea Sibiului au fost originile mele. Româncă fiind, am învățat și limba ungară pentru a mă juca cu copiii. În clasa I am fost 3 copii, iar clasa a IV-a am terminat-o alături de 5 colegi. Am terminat Liceul Român din Târgu Mureș, dar locul de joacă a fost în Munții Harghitei.

Ce se visa Uca de mic copil?

Urmărind zborul rândunelelor, îmi doream să devin cosmonaut. De asemenea, îmi plăcea foarte mult pictura. Când găseam o scândură mă apucam să o pictez. În curtea casei mele, cum găseam un cățel, o pisică, o gașcă, făceam un lucru mai puțin obișnuit, adică îi învățam poezii.

Care era limita viselor unui copil născut și crescut în Harghita, o zonă muntoasă, frumoasă?

Nu a existat o limită a visului. La școală am fost un elev de nota 10, iar în paralel cu școala făceam patinaj. Ca și program, când mă întoarceam de la școală, veneam acasă să îmi fac lecțiile, după care mergeam la patinaj, joaca cu copii afară și mers pe munte cu părinții. 2 zile pe săptămână făceam patinaj, 2 zile pian și o dată pe săptămână aveam ora de religie. Cea mai prețuită oră a mea, era când bunica mea, accepta să îmi spună o poveste. Copil fiind mai mă jucăm, mai greșeam, dar în același timp mă străduiam să fiu cuminte, pentru ca bunica să îmi spună o poveste seara la culcare. În primii 4 ani am vorbit românește, dar ieșind afară la joacă cu copiii, am fost nevoită să învăț ungurește. Mergând cu tata pe munte, am descoperit dragostea față de natură.