„Uneori simt că nu sunt luată în serios și știu precis că e vorba despre sexul meu, nu despre competențe sau experiență”. Ce spune actrița Denisa Nicolae despre feminitate, moștenirea libertății și spectacolul „Cassandra”

Spectacolul „Cassandra” este o experiență profundă și captivantă, care explorează complexitatea feminității și a relației cu mama într-un mod inedit și plin de umor. Spectacolul care a avut premiera în 2021 în contextul unei lumi încă tulburi din cauza pandemiei, se desfășoară la Apollo 111 și este o călătorie fascinantă în universul feminin, construit cu multă dragoste și introspecție. Personajul principal se confruntă cu pierderea vocii și cu căutarea identității într-un moment crucial, oferind publicului o privire profundă și emoționantă în propria experiență.

Dar cum arată legătura specială pe care o are actrița Denisa Nicolae cu Cassandra? Ce spune despre feminitate și discriminarea de gen din societatea românească? Și cum încearcă să ducă mai departe moștenirea libertății?

Denisa, povestește-ne puțin despre spectacolul Cassandra… 

Sunt multe de spus despre Cassandra. Mi-e greu să-l cuprind în puțin pentru că nu puținul îl caracterizează. Este un spectacol care a avut premiera în 2021, eram cu un picior încă în pandemie. Tocmai de-asta, perioada aceea ne-a adus suficient spațiu mental și timp și chef și nebunie să ne jucăm, să explorăm, să sondăm adânc în noi. Cassandra este un spectacol, se zice, înaintea vremurilor lui, este foarte bogat în mijloace de expresie, e construit cu mult umor și dragoste. Este o formă artistică de sondare în universul feminin. Se joacă la Apollo 111.

Denisa Nicolae: „E deja ceva timp de când am plecat în călătoria asta de autocunoaștere, care cred că e o călătorie pe viață”

Ce ar face Denisa Nicolae dacă ar fi în situația Cassandrei – o scriitoare care rămâne fără voce într-o zi atât de importantă precum cea în care trebuie să citească elogiul mamei sale.

Pierderea vocii Cassandrei se construiește pe două planuri: cel real, pe de o parte, în care o persoană își poate pierde vocea în urma unui eveniment traumatic sau somatizând și cel metaforic, în care pierderea vocii înseamnă, de fapt, căutarea identității, a răspunsului la întrebarea „Cine ești? Cine a fost cu adevărat mama ta?”. Personal, nu exclud niciuna dintre posibilități într-o situație similară. Sunt foarte atașată de familie, am o legătură foarte puternică și frumoasă de iubire și de înțelegere cu ai mei. E deja ceva timp de când am plecat în călătoria asta de autocunoaștere, care cred că e o călătorie pe viață. Și asta se leagă și de slăbirea presiunilor pe care uneori le simt. Și cu asta mă întorc la întrebare. Într-un moment atât de profund dureros, ultimul lucru pe care aș vrea să-l fac ar fi să mă intereseze de ce „trebuie” să fac.

Ai pățit vreodată așa ceva – poate nu neapărat pierderea vocii, dar altă trăire la fel de intensă și de incomodă (chiar dureroasă)? Și cum ai trecut peste acel moment?

Sigur că da. Mi-am pierdut o singură dată vocea. Somatizând. Pur și simplu mi-am înghițit cuvintele ca să nu escaladeze o situație tensionată cu cel mai bun prieten al meu și a doua zi m-am trezit literalmente fără voce. A fost o conștientizare dureroasă a ceea ce e capabilă mintea să facă. Am învățat să nu bag sub preș ce am nevoie să exprim. Am învățat, cred, să mă mai protejez și să pot să fiu sinceră, fără să rănesc.

Trăiri intense, incomode, dureroase, sigur că au apărut și vor mai apărea. Trăim, nu? La fel cum apar, așa se și duc. Pierderi, neîmpliniri, eșecuri. Trena unora a durat puțin cam mult și încă mă lupt cu niște nesiguranțe produse atunci. Dar ce fac e să mă uit la ele, să nu le îngrop, să fac pace cu ele, cu mine. Pas cu pas.

Denisa Nicolae: „Îmi place să port tocuri cui și haine strâmte pe corp, la fel de mult cum îmi place să mă încalț sport, cu pantaloni largi și tricou. Nu-mi place să gătesc. Îmi place să conduc mașina. Îmi place Formula 1 și patinajul artistic”

Cassandra este o călătorie a unei femei care încearcă să-și găsească locul, să-și înțeleagă propria feminitate. Cum arată acest drum pentru tine? Ți-ai găsit locul? Ai făcut pace cu feminitatea? 

Nu știu. Nu știu să definesc feminitatea în general. Și nici nu cred că are nevoie de o definiție unanimă. Eu cred că în mine Cassandrele se echilibrează între plăcerea de a fi feminină și puterea și încrederea pe care mi-o dă partea mea masculină. Figurile masculine din familie m-au învățat să nu fiu neajutorată, să nu fiu victimă, să mă descurc singură, iar figurile feminine să-mi exprim emoțiile. Am crescut cu echilibrarea părților și m-am dezvoltat așa. Cu neîmpărțirea în categorii sau stereotipuri: asta e de fată, asta e de băiat, asta poate să facă o fată, asta poate să facă un băiat. Îmi place să port tocuri cui și haine strâmte pe corp, la fel de mult cum îmi place să mă încalț sport, cu pantaloni largi și tricou. Nu-mi place să gătesc. Îmi place să conduc mașina. Îmi place Formula 1 și patinajul artistic. 

Care sunt modelele feminine pe care le ai?

Femeile din familie au acționat ca un soi de modele. Străbunică, bunici, mamă, soră. Au fost și sunt, suntem foarte diferite, dar fix din diferențele dintre noi am învățat să fiu eu. Nu cred în modele replicabile. Nu știu să fiu ca altcineva, să pun pe mine niște „haine” care nu mă îmbracă. Cu familia ai un fond comun, pornești de la ceva dat uneori, nu dobândit sau învățat. De-aia îmi place să sondez cel mai tare acolo, în legăturile dintre noi.

Știu că ultima replică din spectacol este foarte puternică, în special pentru femei care sunt, astfel, invitate să-și asume moștenirea libertății. Ne povestești puțin despre ce este vorba…

Spectacolul are două finaluri rostite. Unul, și cred că la acela te referi, este discursul rostit de mine, „elogiul” despre mamă și cum a învățat-o să fie ea. Este foarte emoționant și se „pupă” bine cu experiența personală. Sunt lucruri pe care le simt și eu despre mama mea. De-aia mi-e și foarte greu să-l spun. 

Al doilea final, cu vocile noastre înregistrate (a mea și a Mihaelei) este finalul pe care Leta (Leta Popescu, regizoarea spectacolului), ni l-a făcut cadou. A scris ea lucrurile alea cu gândul la mine și la Mihaela. E momentul în care Cassandra se cuibărește cel mai adânc în noi.

Denisa Nicolae: „De multe ori, mă surprind, dintr-un instinct de supraviețuire, cred, că nu dau atenție sau evit să văd adevărul, la nivel macro, al situației femeilor în țara noastră”

Ce înseamnă pentru tine moștenirea libertății și cum o dai mai departe?

M-ai prins pe subiect. E ceva ce mă preocupă nu numai la nivel personal, ci și artistic. Cred că nu suntem încă în punctul în care vorbim despre o libertate moștenită. În ceea ce privește femeile, avem de recuperat o istorie lungă de opresiuni, a lipsei libertăților și a liberei exprimări. Suntem într-o perioadă în care prea-multul dă pe-afară și nu mai e tolerat. Și uneori nu ai instrumente să-i oprești furia sau încrâncenarea. Eu cred în schimbarea paradigmelor cu iubire. Poate sunt naivă sau romantică, dar nu cred că libertatea obținută prin furie și război poate declanșa modificări profunde în interiorul fiecărui individ în parte.

În contextul actual în care se vorbește destul de mult despre rolul, libertatea și siguranța femeii din România. Cum vezi tu acest lucru? Cum este să fii femeie în România, din experiența ta?

Lucrurile la care refuzi să te uiți nu te pot răni. De multe ori, mă surprind, dintr-un instinct de supraviețuire, cred, că nu dau atenție sau evit să văd adevărul, la nivel macro, al situației femeilor în țara noastră. Cred că suntem în urmă tare și ține de educație și de cultură. Trăim într-o Românie a anului 2024 profund patriarhală. Nu intru acum în toate domeniile, știu că sunt unele în care reprezentarea femeilor și vocile lor sunt mult mai puțin auzite decât în artă și cultură, dar arta și cultura sunt bula în care mă învârt cel mai des. Nu e ușor, uneori e inconfortabil și frustrant și dureros. Uneori simt că nu sunt luată în serios și știu precis că e vorba despre sexul meu, nu despre competențe sau experiență.

Care a fost cea mai grea experiență prin care ai trecut ca femeie și cum ai depășit-o?

Abuzurile din facultate. Nu am depășit-o, sunt doar fericită că se vorbește despre ele, că încep să iasă la suprafață.

În spectacolul Cassandra joci alături de Mihaela Velicu, în regia Letei Popescu. Cum a fost această colaborare între femei?

Una dintre cele mai frumoase experiențe profesionale. I-am spus Letei de curând că repetițiile la Cassandra au fost cele mai frumoase repetiții pe care le-am avut de la începuturile mele până acum. Am petrecut mult timp împreună, ne-am apropiat tare și, chiar dacă întâlnirile noastre nu au fost lipsite de neînțelegeri sau contraziceri, întotdeauna am simțit că putem să ne exprimăm autentic, că rolurile în cadrul repetiției sunt echilibrate, că sunt acoperite de multă iubire și ascultare. Da, fetele (Leta și Mihaela) sunt acum printre prietenele mele cele mai dragi.

Citește și: Marius Manole: „Mie mi-a plăcut foarte tare că teatrul te ţine viu, că e un loc în care te joci tot timpul. Asta s-a pierdut acum: curiozitatea, bucuria de a te juca şi de a risca. Oamenii nu mai riscă nici în viaţă, nici pe scenă”

Spectacolul este pus în scenă de compania de teatru independent Vanner Collective, a căreia ești co-fondatoare. Cum ați ajuns să alegeți acest spectacol? Și de ce?

În obișnuința și plăcerea de a citi și descoperi texte care îmi vorbesc, am dat peste Mouthpiece (pe care l-am numit Cassandra). Are o structură dramaturgică extrem de ofertantă și specială: același personaj jucat de două actrițe, care uneori vorbesc la unison, alteori sunt în conflict, alteori sunt disonante. Și vorbește despre relația cu mama, despre „moștenirea” primită pe linie feminină. I l-am propus Letei a cărei lume artistică o cunoșteam și o admiram și am știut că va face un spectacol special. 

Mihaela s-a alăturat echipei în urma unui casting în care am făcut click imediat. Eu de atunci îi zic „jumătatea mea mai bună”. A fost o plăcere să constuim spectacolul acesta alături de toată echipa creativă: Ștefan Lupu (mișcare), Mihai Dobre (compoziție muzicală), Oana Pușcatu (pregătire muzicală), Tudor Prodan (scenografie).

La ce spectacole mai lucrează acum Vanner Collective?

Lucrăm la un spectacol care va avea premiera în toamnă. Este un spectacol pe care îl am în minte de vreo doi ani, cam așa. Distribuția va fi alcătuită din cinci tineri actori și eu mă voi ocupa de concept și regie. E ceva semi-nou pentru mine, rolul de regizor nu mă recomandă ca studii, dar ca fel de a desface un text, de a crea o lume, de a construi situații, sunt sigură că da. Prima încercare a fost pentru spectacolul Komorebi. Lumina care se lucrează printre copaci, unde am împărțit rolul ăsta cu Liviu.

În ce spectacole te mai vedem? Și pe ce scene te putem găsi?

În cele cinci spectacole Vanner Colective:

1. Cassandra @ Teatrul Apollo 111
2. Tot ce-i minunat în lume @ unteatru
3. Komorebi. Lumina care se filtrează printre copaci @ TNB, Sala Mică
4. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. @ unteatru
5. Lungs @ Teatrul Act

Și în Risipire @unteatru

Citește și: Lari Giorgescu, actorul care a intrat la Facultatea de Teatru recitându-l pe Bacovia în țigănește: „Pentru mine teatrul era o experiență similară cu misterul lui Moș Crăciun”

Și, ultima întrebare, mai degrabă o rugăminte… spune-ne, te rog, trei motive pentru care ar trebui să mergem să vedem spectacolul Cassandra.

1. Spectacolul este unic în România.
2. Rezolvă sau măcar atinge toate dedesubturile relației cu mama.
3. Are o doză perfect echilibrată de umor, emoție, performanță. O prăjitură delicioasă, cu un gust dulce-acrișor.