Urania Cremene: între un tată aspru și o bunică aristocrată

Urania Cremene, una dintre cele mai cunoscute figuri în domeniul parentingului din România, are o poveste de viață fascinantă, modelată de influențe contrastante din partea familiei sale. Născută într-o familie cu rădăcini adânci și tradiții diferite, Urania a crescut sub autoritatea unui tată aspru, dar și sub influența unei bunici aristocrate, care i-a oferit o altă perspectivă asupra vieții.

Tatăl Uraniei, o figură strictă și autoritară, i-a impus de la o vârstă fragedă reguli clare și o disciplină rigidă. Această abordare a educației a avut un impact profund asupra personalității și modului de gândire al Uraniei. Deși adesea resimțită ca fiind severă, strictețea tatălui său a ajutat-o să înțeleagă importanța responsabilității și a efortului susținut. Aceste valori au devenit baza pentru cariera ei în consilierea părinților, unde promovează o abordare echilibrată între disciplină și iubire.

Pe de altă parte, bunica sa aristocrată a fost un simbol al rafinamentului și eleganței. Ea i-a oferit Uraniei o educație diferită, bazată pe cultura clasică, artă și bune maniere. Bunica a încurajat-o să fie deschisă către frumos, să exploreze lumea cu curiozitate și să îmbrățișeze latura sensibilă a vieții. Această influență a jucat un rol crucial în formarea ei ca adult, oferindu-i capacitatea de a vedea nuanțele fine ale relațiilor interumane.

Astfel, Urania Cremene și-a construit o carieră solidă, bazându-se pe valorile contrastante moștenite din familie. Combinația dintre disciplina impusă de tată și rafinamentul dobândit de la bunica aristocrată a făcut-o una dintre cele mai respectate și apreciate voci în educația și consilierea părinților din România.

Articol modificat pe 4 octombrie 2024

Urania Cremene și povestea unei vieți răzvrătite, între un tată aspru și o bunică aristocrată

Urania Cremene este un specialist în training-uri de parenting, iar în ultimii ani a transformat totul într-un business de succes, alături de o echipă de 40 de oameni.

Urania Cremene este un adult crescut în filozofia lui „altfel”, ca o nevoie imediată de supraviețuire, iar în ciuda eforturilor profesorilor, tatălui ei, uneori, de a o aduce în rând, de a o pune în turmă, și-a găsit salvarea în eleganța și finețea aristocratică a bunicii ei, o grecoaică venită în România pentru studii universitare, și în năzbâtiile băiețești pe care le-a testat împreună cu fratele ei cu 5 ani mai mare, Paul.

„Tata a încercat să mă pună în rând, profesorii au încercat același lucru, ceea ce, cred, m-a făcut un elev mediocru, care nu se simțea deloc în largul lui la școală. În ultimii ani de gimnaziu și chiar în liceu chiuleam pe rupte, chiar dacă după aceea veneam acasă și citeam. Așa ajungeam să mă refugiez mult în relația cu fratele meu, bunica și cu alți câțiva prieteni de familie.”

La începutul lui octombrie, Urania Cremene lansează o provocare în toată țara, cu o serie de seminarii gratuite, menite să atingă 80.000 de părinți în următorii doi ani, astfel încât să schimbe o statistică tulburătoare despre poporul român: nația cu cea mai scăzută stimă de sine din Europa.

Care este momentul în care tu ai decis să iei soarta copiilor în mâini și să vrei să-i înveți pe părinți să se poarte cu ei?

Au fost niște factori care au dus aici și vorbim despre un construct realizat piesă cu piesă. Se întâmplă că sunt trainer din 1998 și, după câțiva ani de training în domeniul ospitalier, am migrat în 2003 spre trainingul corporate, unde am rămas până spre 2010, chiar și după ce am început și workshop-urile de parenting. Iar în toți acești ani am învățat leadership, negocieri, customer service, în general curicul destinate marilor corporații, din zona de middle și top management. Am devenit master trainer, am lucrat pentru o mare companie americană de training și consultanță, apoi am dat mai departe ce am învățat.

Tot ce ține de succesul profesional al unei persoane mi-a fost foarte accesibil ca informație, de la cercetări, la lucrul direct cu companiile care au avut succes mai mult decât altele, din lucrul direct cu managerii și din concluziile legate de ce a funcționat și ce nu.

Iar la un moment dat am început să mă întreb cum putem forma de la vârste mici acești antreprenori și manageri de succes și cum să le încurajăm și să le hrănim abilitățile, atunci când le descoperim în ei. Apoi, de ce unii le au și alții nu, de ce unii comunică mai eficient decât alții, de ce unii pot să ia decizii mai ușor, iar alții nu.

Citește și: Urania Cremene: „E o victorie a părintelui când realizează că poate obține ceva de la copilul său prin alte mecanisme decât a se enerva, a amenința, a recurge la recompense sau a ridica tonul!”

Așa că m-am apucat să citesc mult pe subiect. De la o lucrare la alta am ajuns mai aproape de parenting, domeniu de care m-am îndrăgostit. Iar asta se întâmpla chiar înainte de a deveni mamă.

Mi s-a părut foarte faină legătura între cum comunicăm cu copiii noștri, cum îi încurajăm, ce creștem în ei, ce fel de modele le suntem, ce fel de adulți vrem să educăm pe termen lung.

Piesa de puzzle, „wow, ce-mi place parenting-ul!” s-a potrivit de minune cu alte piese, „vreau să devin mamă!” și „habar n-am să cresc un copil!”. Atunci mi-am dat seama că tot ce facem ca părinți este să dăm mai departe niște tare, convingeri ori bâjbâieli, iar de la învățatul pentru alții am ajuns la a învăța pentru mine.

Pe acest teren în care am explorat în mine, am primit niște informație foarte valoroasă, am reușit să învăț să discern între informația prețioasă și cea fără valoare, iar după doi ani de „toceală”, în 2010, foarte curând după ce am născut, m-am certificat într-o metodologie de parenting. Toate detaliile legate de acest lucru se găsesc pe site-ul meu, dar nu aș vrea să vorbim acum mai mult despre asta fiindcă am înțeles că discursurile din ultima vreme au ajuns să se centreze prea mult pe certificări care te fac expert în ceva. De fapt, nu despre certificări este vorba, ci despre multa literatură pe care am parcurs-o în tot acest timp și despre abordarea holistică pe care am ales-o.

Am adus în metodologia mea foarte multe informații din afara sferei parenting-ului.

Spre sfârșitul anului 2010 am început să predau timid celor 10-15 oameni pe care îi știam și aveau nevoie de această informație.

Cum te-a schimbat „mămicia”, scutece murdare, nopți nedormite, adică tot arsenalul provocator pentru o proaspătă mamă și pentru un expert în parenting deopotrivă?

Eu am înțeles de la început că nu mă definesc prin copilul meu, așa încât „mămicia” pentru mine nu a însemnat nopți nedormite și schimbat de scutece.

Am înțeles destul de repede că întâiul rol al meu pe lumea asta nu este cel de mamă, cum nu este nici cel de fiică, trainer și așa mai departe. Rolul meu este să învăț de la copilul meu și să îl ajut pe el să devină cea mai bună variantă a lui. Ce-i drept, nu prea mi-am dat voie să greșesc. Am fost foarte exigentă cu mine tocmai pentru că aveam și foarte multă informație.

Stai o secundă: bebelușul plânge și dacă mama are o filozofie diferită și dacă nu o are deloc. Deci, cum faci, cum reacționezi la asta?

Nu te mai învinovățești. Eu mi-am spus că ceea ce fac și simt este bine, iar dacă el plânge nu o face pentru că eu sunt o mamă rea sau nu am spălat vasele, ci pentru că plânge, iar dacă eu pricep acest lucru simplu îl iau în brațe și îi dau ce are nevoie. Nu mă simt prost pentru că plânge, că îmi refuză mâncare sau pentru că nu ne înțelegem nicicum.

Sigur, tot ce spun eu acum este cu efort susținut și conștient, nu e ca și cum mi-ar fi ieșit din prima și nu am avut și eu stările mele proaste sau oboseala.

Cum ai ajuns tu la aceste dimensiuni de business?

E simplu de răspuns. Eu sunt om de afaceri, am lucrat în domeniu, cu oameni din zona de business, am un MBA terminat și mi-am dat seama că, dacă vreau să fac o mișcare care chiar să conteze, nu să câștig niște bani de la câteva zile de curs, am nevoie de echipă, de oameni care să mă ajute să duc lucrurile la nivel național.

Când am înțeles impactul pe care îl am în sălile de curs, mai important decât cel din sălile corporate, pentru că vorbim despre altă generație și despre dorința lor de a fi în sălile mele de seminare despre parenting, față de cei trimiși de corporații pentru cursuri, deci vorbim despre altă motivație.

Am plecat de la o echipă de doi oameni, iar unul eram eu, apoi am ajuns la 4 oameni, acum am și un partener de business, care înțelege tot ce înseamnă marketing online și mă ajută în tot ce fac.

Avem acum roluri diferite, de la marketing la customer service, avem om dedicat pentru realizarea filmulețelor, avem parteneriate cu studio-uri, care înseamnă de fapt o echipă de 40 de oameni.

Cum s-a modificat această misiune a ta, de la modul în care ai definit-o în 2010, până acum?

Inițial mi-am dat seama că nu putem schimba nimic în generațiile de după noi dacă nu schimbăm paradigma. Și eu, și tu, și mulți alți părinți cu care am mai stat de vorbă, ne trezim că vorbim în anumite momente exact ca mama sau ca tatăl nostru. Exact în acele momente în care trebuie să spui și să faci corect lucrurile te trezești că le faci exact pe dos, așa cum ai văzut în familie.

Mi-am dat seama că, dacă nu schimbăm lucrurile conștient, dăm mai departe de la o generație la alta nu doar ce ne dorim, fiindcă sunt și o grămadă de lucruri bune pe care ni le dorim păstrate și transmise, ci și o grămadă de tare care nu-i ajută pe copii.

Iată un exemplu pe care îl și duc la nivel național, începând cu 1 octombrie, cu un seminar despre stima de sine: „nu mai țipa la mine că se uită lumea la noi!”, „te-ai murdărit pe pantaloni și o să râdă lumea de tine!”, „vorbește mai încet că ne facem de râs!” sau „e rușine să arunci hârtii pe stradă!”. Ce sunt astea? Mesaje de presiune a oprobiului, nu de asumare a unor comportamente valoroase, civilizate, care merită încurajate indiferent dacă te vede sau nu cineva.

Cu alte cuvinte, câtă vreme le spunem copiilor că nu aruncăm hârtii pe stradă pentru că ne văd alții, vor înțelege, pe bună dreptate, că atunci când sunt singuri, în pădure, pot arunca liniștiți gunoaiele pe jos. Rușinea față de alții sau de ceva se transformă într-o lipsă de asumare față de ei, de ceilalți și față de mediul înconjurător.

Sunt mesaje pe care le-am auzit cu toții, am crescut în frică și în coerciție, nu în asumarea consecințelor pentru faptele noastre.

Urania Cremene, un adult crescut în filozofia lui „altfel”, ca o nevoie imediată de supraviețuire

Parentingul pare că se termină la ultimul an de grădiniță al copilului și de acolo mai departe Dumnezeu cu mila. Cum vezi tu lucrurile?

Mă bucur că m-ai întrebat despre asta, fiindcă avem nevoie să redefinim parenting-ul. Acest curent a căpătat la noi niște valențe prost înțelese, fiindcă s-au apucat de dat sfaturi de parenting tot felul de oameni care au creat niște confuzii în termeni.

Credem că parenting înseamnă să faci cursuri sau îți propui să mergi acolo, așa încât unii spun nu mă duc fiindcă oamenii au crescut copii dintotdeauna. Și au dreptate.

Eu spun tot timpul că parenting = relația cu copilul tău. Pe oricare dintre părinți l-ai lua vei vedea că face parenting, oricum ar fi acela: autoritar, permisiv, conștient, laissez-faire, noi toți facem parenting. Deci nu este un curs, este o relație.

Facem parenting în fiecare zi, așa cum facem leadership, dacă avem echipă, indiferent dacă îl faci bine sau prost. Așadar, nu te poți opri din parenting ori din leadership nici când are 2 ani copilul, nici când intră la școală, nici când iese pe ușă spre viața lui de adult, faci parenting așa cum faci viața de cuplu, toată viața.

Într-adevăr, interesul față de cum îmi cresc copilul, la ce activități îl duc, cum îl ajut să-și gestioneze mai bine emoțiile, cum îl ajut să își dezvolte mai bine talentele, cum îi predau anumite comportamente se cam oprește pe la 6-7 ani, din păcate. Iar aici mesajul pe care îl am eu de transmis este să nu facem asta, e ca și cum ne-am opri din respirat.

Cred mult în cei 7 ani de acasă, în rolul pe care îl au acești ani în modelarea lui ca om, dar a-l preda mai departe sistemului, indiferent unde te-ai afla și ce sistem de învățământ ai alege, nu poți să-ți iei pur și simplu mâinile de pe el, fiindcă această muncă de transformare a noastră și a lor nu se oprește niciodată. Altfel vom vedea că tot ce am muncit ani de zile va aduce niște rezultate dureroase, doar pentru că ne-am oprit.

Care sunt adulții esențiali din formarea ta?

Cred că am fost foarte mult influențată de prezența bunicii mele, uitându-mă acum în spate, mai mult decât de prezența mamei.

Mama mamei, Urania, de la care am moștenit și numele, a locuit cu noi în casă, a fost o femeie educată. Terminase o facultate, lucru rar la noi, când vine vorba despre a treia generație din trecut, venea dintr-o altă cultură, din Grecia, a ajuns în România la studii și nu a mai plecat niciodată.

Eu am crescut cu altfel de povești decât cele românești, cu altfel de mâncare și cu altfel de hrană spirituală, altă mentalitate. Eu nu am auzit despre rușine, frică și multe alte mesaje pe care le-am auzit afară, în fața blocului, nicidecum în casă.

Și aș mai spune ceva. Deși se scrie puțin despre asta, lucru pe care-mi propun a-l schimba, o influență covârșitoare a avut fratele meu. Și cred că frații au o influență foarte mare, unul asupra celuilalt, pentru că ne petrecem foarte mult timp împreună.

Fratele meu este cu exact cinci ani mai mare decât mine, i-am fost cadou câtă vreme m-am născut exact de ziua lui, pe 29 decembrie.

El și-a dorit foarte mult un frate sau o soră, motiv pentru care m-a luat sub aripa lui și am crescut printre băieți, jucând fotbal, gonind bicicletele pe aleile parcului 23 August din București și cățărându-mă prin copaci. Datorită lui eu am crescut altfel decât celelalte fete, cu picioarele julite, cu mult curaj, învățând cum se fac cablaje și se repară mașinile. Nu am avut o copilărie de fată, iar asta cred că m-a făcut mult mai rezistentă și la durere, și la eșec, și la nevoia permanentă de a demonstra că pot, fiindcă auzeam întruna de la băieți: „joci foarte bine pentru o fată!”, lucru care mă oftica profund.

Care este povestea care te-a marcat din tot ce ți-a spus bunica ta?

Bunica venea dintr-o familie aristocratică, a celebrului neuro-chirurg, Bagdasar, și a lui Sterie Ciumetti, inginer constructor și legionar, așa că avea o eleganță înnăscută și, deși mă stresa foarte tare mustrarea ei continuă despre cum mănânc, cum merg, cum vorbesc, (atenție, eu crescusem printre golani, iar ea voia să mă facă prințesă!) și muncea foarte tare pentru asta, dar toate aceste îndemnuri au rămas în mine și acum îi sunt recunoscătoare că m-a învățat să fiu femeie, să mă port frumos, să vorbesc elegant și să merg grațios, să mă pot așeza la masă cu oricine și să nu am nicio problemă cu asta, că o femeie este frumoasă și în trening și o doamnă poate liniștită să alerge după tramvai.

Avea niște mijloace foarte potrivite de a vedea realitatea. Unul aspra căruia a insistat, dar cu care încă nu cred că mă descurc este acela de a face tot posibilul ca lumea să se simtă bine în jurul nostru, iar atunci când aveam o zi proastă îmi răspundea foarte ferm și rece, nu țipa niciodată, „Urania, te aud perfect, nu trebuie să ridici tonul la mine! Dacă ai o zi proastă, te rog să mergi la tine în cameră, să pui un zâmbet pe buze și apoi să ieși! Nu are nimeni nicio vină că tu ai o zi proastă”.

Bunica venise aici pentru studii de economie, cum îți ziceam, era verișoara Floricăi Bagdasar și a lui Sterie Ciumetti, soțul ei a fost și el legionar, de altfel ucis într-o închisoare politică, după schimbarea regimului din 1947, a rămas fără casă, naționalizată de comuniști, deci a trecut prin toate vâltorile politice ale acelor vremuri.

Bunica povestea că a ajuns să trăiască din lucrurile pe care le păstrase să le doneze, iar în familia ei, ca în fiecare generație, a trebuit să o ia de la început.

Iar acest lucru a fost făcut și de mama, care a luat-o de la zero, a ajuns în faliment, iar eu sunt a cincea generație care o ia de la început, și poate reușesc eu să rup acest lanț din familie. (râde)

Te-am ascultat cu atenție și am observat cum accentuezi ideea de „altfel” din modul în care ai crescut, fie că vorbești despre eleganța primită de la bunica, fie că vorbești de băiețeala de la frate. „Altfel decât gloata”, pentru o vârstă mică, poate însemna multă apăsare. Cum a fost la tine?

Am fost altfel, am fost crescută altfel. Deși, și eu, ca toți copiii, în fața blocului, am fost lovită, pedepsită, nici ai mei, tata mai cu seamă, nu au renunțat la „modernele” de atunci corecții fizice.

Nu știu de ce, dar am fost altfel și toată lumea a încercat să mă bage înapoi în mulțime, începând cu tata, colonel de carieră, orfan de la o vârstă mică și crescut în școli militare, unde nu a fost ținut, evident, în brațe și răsfățat.

Tata a avut o viață foarte grea și a crescut cu această convingere, că cei mici se sărută în somn, iar viața este despre multă muncă și sacrificiu. Simțul datoriei pe care l-am preluat de la el a fost apăsător la vremea aia, deși până la urmă mi-a prins bine.

El a încercat să mă pună în rând, profesorii au încercat același lucru, ceea ce, cred, m-a făcut un elev mediocru, care nu se simțea deloc în largul lui la școală. În ultimii ani de gimnaziu și chiar în liceu chiuleam pe rupte, chiar dacă după aceea veneam acasă și citeam. Asta mă făcea să mă refugiez mult în relația cu fratele meu, bunica și cu alți câțiva prieteni de familie.

Când cineva nu reușește să fie pus în rând cu forța și reușește să-și păstreze această rebeliune, care la mine nu era deloc nocivă, este semn că acela este un om foarte conectat la sine însuși.

Trebuie să fii foarte inimos să-ți asculți vocea interioară, să crezi ce gândești și să ai o intuiție foarte bună a ceea ce ești încât să nu cedezi în fața celor din jur și să mergi pe calea ta, cu orice preț. Iar această voce interioară este foarte importantă.

Am ajuns la parenting din nou. Se întâmplă un fenomen: mama citește, merge la cursuri, se preocupă de o relație sănătoasă cu copilul, în vreme ce tatăl, agasat de atâta parenting nu se mai implică deloc. Cum ai gestionat tu aceste lucruri în familia ta?

Neimplicarea taților din România în creșterea copilului, dincolo de factorul cultural, se datorează direct aș zice mamelor. Deci nu este problema bărbaților, ci a femeilor.

Ceea ce văd la mii de cupluri este o femeie care, de îndată ce se naște copilul, se mută cu el în dormitor, de cele mai multe ori la propriu, neglijând total relația cu soțul ei, aceea din care a apărut copilul, sub pretextul că cel mic îi mănâncă tot timpul, energia și nu mai are nimic de dat în relație.

Timp în care soțul este total confuz, nu știe ce să facă, își vede soția transformată, obosită, încearcă sentimente de tot felul, nu știe cui să ceară ajutor, mama lui nu este o soluție, fiindcă de regulă ea este într-o relație tensionată cu nora ei, deci iată o relație complicată și tensionată, în care numai mama poate face ordine. Eu chiar cred că nivelul unei societăți este dat de nivelul femeilor care o compun, fiindcă noi ne creștem copiii și nu vreau să minimizez influența taților în creșterea copiilor, dar trebuie să zic faptul că un copil începe să își traducă realitatea în care urmează să trăiască prin ochii mamei.

Hai să vorbim despre seminarele ce încep chiar din prima zi a lui octombrie, care, zici tu, relansează o paradigmă de educare. Hai să detaliem puțin la ce te referi!

Sunt ani de zile de când am început să predau aceste cursuri despre care vorbeam la începutul dialogului nostru în multe țări din Europa.

Am observat că noi, românii, cu niște calități pe care nu le-am găsit la niciun alt popor (umor, flexibilitate, inventivitate, capacitate extraordinară de a lua decizii rapide, indivizi brilianți), avem două mari probleme: nu știm să lucrăm în echipe și avem o stimă de sine extrem de scăzută.

Citește și: Analia Selis: „o femeie divorțată, singură, cu doi copii, într-un loc care îmi place, dar unde se pot întâmpla și cred că se vor întâmpla multe lucruri minunate”

Iar aceasta din urmă vine, cred eu, din felul în care suntem crescuți cu teama de a da greș, într-un sistem de învățământ care ne-a scos la tablă și ne-a dat 2, ne-a înroșit tema și greșelile și așa mai departe.

Acum doi ani am citit cartea lui Daniel David despre psihologia poporului român, de unde am înțeles că aceste două aspecte sunt intercorelate și perfect argumentate și dovedite. Iar asta ne trage foarte mult în jos, și ca popor, și ca individ.

În urma experienței mele de trainer, a acestui studiu al lui, dar și a experiențelor mele personale mi-am propus să fac un seminar gratuit, pe care să îl duc în toată țara, la cât mai mulți părinți, despre ce putem păstra și ce să aruncăm, astfel încât peste 15-20 de ani să arătăm diferit în statistici. Acum suntem poporul cu cea mai scăzută stimă de sine din Europa, deci este esențial să devenim conștienți de ce dăm mai departe copiilor noștri, astfel încât să putem arăta diferit peste ani.

În 1 octombrie eu voi susține două seminare gratuite, identice, unul dimineața, al doilea seara, iar mai departe echipa mea de traineri, cinci oameni, împreună cu mine, va duce acest conținut în 16 orașe lunar. Țintim să ajungem în doi ani la 50-80.000 de părinți.

Articol publicat pe 23 septembrie 2019