Alex Andronic, scriitorul care a luptat o viaţă întreagă cu abuzurile din familie şi din afara ei, cu prejudecăţile şi ura homofobilor

Pe Alex Andronic l-am remarcat iniţial prin poziţia luată în Social Media în perioada Referendumului iniţiat de Coaliţia pentru Familie, care cerea redefinirea familiei în Constituţie drept căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie, nu între soţi. Alex este homosexual şi a vorbit atunci despre drepturile pe care oricum nu le au persoanele cu această orientare sexuală, despre temerile unor persoane straight şi homofobie, dar şi despre frustrările şi durerile lui şi ale altor persoane gay. I-am remarcat scriitura, apoi am aflat că a şi publicat o carte. Apoi i-am observat pisicile şi am aflat că este crescător de British. Iar din postările lui am simţit mereu că viaţa lui a fost mult mai încercată decât pare şi nu doar prin lupta de a înţelege şi apoi de a recunoaşte că este homosexual.

Eşti actor, scriitor, crescător de pisici. Tu din ce trăieşti, mai ales în perioada asta?

Asta mă întreb şi eu în ultima perioadă. Actoria a fost doar ceva ce mi-am dorit de mic copil. Circumstanţele nu au fost însă foarte bune pentru mine, aşa că în momentul în care am descoperit cursurile de actorie, care nu au nicio legătură cu facultatea, am zis că trebuie să încerc. Am zis că poate îmi schimb destinul, descopăr că sunt vreun mare talent, mă descoperă cineva. Nu s-a întâmplat, desigur. (n.r.: râde) Dar mi-a plăcut foarte mult. Am simţit cumva că îmi îndeplinesc visul, eu m-am mulţumit şi să fiu actor amator. Visul meu a fost să joc pe o scenă, ceea ce s-a şi întâmplat de mai multe ori. Am trăit cele mai frumoase şi înfricoşătoare emoţii, dar mi-am dat seama că nu aş putea să trăiesc din asta. E însă o joacă care îmi place şi pe care aş vrea să o mai fac.

Îţi place mai mult decât să scrii?

Uite, la asta nu m-am gândit niciodată. Cred că dau dintr-una într-alta pentru că ce am învăţat la actorie m-a ajutat şi la scris. M-a învăţat să-mi accesez sentimentele în alt fel, astfel încât să scriu mai uşor, fără să mă implic foarte tare emoţional. Asta nu înseamnă că fake-uiesc! S-ar putea să-mi placă actoria un pic mai mult decât scrisul pentru că m-a ajutat mai mult, mi-a oferit mai mult.

În ce fel te-a ajutat?

Şi să mă exprim mai uşor. Scrisul a fost o chestie mult mai intimă, între el şi mine. Până am decis să expun ce scriam era doar pentru mine, pentru a mă relaxa, pentru a scăpa de anumite sentimente care nu-mi dădeau pace. Actoria m-a pus direct în faţa oamenilor. Ori eu ori am personalităţi multiple, ori sunt bipolar pentru că am momente când sunt cel mai extrovert om pe care îl poţi cunoaşte vreodată şi momente în care mă sperie şi prezenţa a 2 oameni. Şi atunci frica mea cea mai mare asta a fost. La scris eram totuşi protejat, nu eram direct în faţa oamenilor. În momentul în care apari pe scenă şi vezi o sală plină de oameni, iar tu trebuie să prestezi în faţa lor e scary. Ăsta a fost testul suprem pentru mine pentru că eu oricum eram panicat de oameni şi de vorbit în public – am aflat asta şi la lansările mele de carte când mă bâlbâiam îngrozitor.

Şi când a venit vorba să intru pe scenă profesorii îmi spuneau să stau liniştit, că sunt reflectoarele, nu se vede cine este după. Ce vorbeşti? Mi-a fost frică, rău de tot, dar am zis că dacă tot am început, trebuie să o duc până la capăt. Cu tot cu frica asta, mi-a plăcut extraordinar de mult. M-am expus într-un fel în care nu mă expusesem până atunci şi mi-am dat seama că mi-ar plăcea să le fac pe amândouă în paralel, că ambele sunt nişte hobby-uri şi fiecare vine cu ceva în plus.

Ai spus mai devreme că nu ştii exact dacă eşti introvert sau extrovert. Îţi mai aduci aminte cum erai în copilărie?

Pentru mine copilăria este un subiect… nu i-aş spune dureros, că am trecut peste. Nu m-am vindecat, dar am învăţat să accept că nu am cum să schimb nimic din ce s-a întâmplat şi că e bine să nu las să mă mai afecteze.

Când eram mic ştiu că personalitatea mea era cam în acelaşi stil. Aveam momente când eram super extrovert şi curajos, eram măscăriciul clasei şi aveam momente în care nu mă vedeai. Astea cred că apăreau atunci când exista abuz acasă sau la şcoală, din partea altor colegi sau profesori. Abuzurile şi bullying-ul au trezit în mine şi partea aia în care e bine să stai într-un colţ, să nu spui nimic şi să nu te vadă nimeni.

Ce fel de abuzuri?

De la psihice, emoţionale, până la fizice. Au fost prezente toată copilăria mea, până la 17 ani şi jumătate. Şi ştii cum e, cu cât creşteam cu atât se agravau pentru că de ce nu?

La momentul ăla nu le înţelegeam şi n-aş fi putut găsi vreo justificare pentru ele, mai ales că nu am fost un copil model, dar n-am fost nici cel mai rău şi cel mai prost din curtea şcolii. Aşa că îmi era greu să înţeleg de ce eram pedepsit atât de drastic. Evident, copil fiind, ajungi să crezi că asta trebuie să se întâmple, asta meriţi, asta se face şi trebuie să suporţi. Era cu atât mai dureros pentru că se întâmpla acasă. Apoi se întâmpla la şcoală pentru că, dăm din una în alta, eram diferit faţă de alţi băieţi.

Tu simţeai atunci că e ceva diferit cu tine?

Da, am ştiut de destul de mic că sunt altfel. Era foarte ciudat pentru că, OK, mă simţeam diferit, dar diferit în ce sens? Nu ştiam că există oameni gay, aşa că diferitul ăsta era doar ciudat şi atât. Nu aveam repere şi nu aveam cum să ajung la informaţie. Nu ştiam nici ce să caut, nici cum să caut.

Ce simţeai?

Eram conştient că discuţiile despre maşini, fete şi ce se mai discuta în grupurile de băieţi îmi erau complet indiferente. Jocurile, nici atât. Aveam tendinţa să stau mai mult cu fetele, discuţiile lor erau mai interesante. Când am primit acces la calculator şi internet am început să caut, să văd ce înseamnă acest diferit, de ce mă simt aşa, dacă e bine sau nu. Aveam nişte idei, mai auzisem discuţii în familie despre bărbaţi cărora le plac bărbaţii şi întotdeauna erau pline de ură şi frustrare. Când am crescut şi am realizat că sunt atras de băieţi a urmat o perioadă de negare destul de lungă, de genul „nu ştiu ce e asta, dar nu e bine.” Mi-am dat seama şi că toată familia mea mă urăşte dacă sunt „din ăla.” Nu e ca şi cum aş fi simţit foarte multă iubire înainte, dar… Eu n-aş vrea să te simţi ca adult urât de familie, darămite când eşti copil.

Am negat chestia asta până la vreo 20 de ani. Am zis că nu vreau să experimentez, nu vreau să cunosc partea asta, că sigur sunt şi alţii care trăiesc în negare şi minciună, deci pot să fac şi eu asta. Îmi era clar că trăiesc într-un mediu care nu ar fi acceptat asta niciodată. Ura faţă de gay era viscerală şi îmi era foarte frică.

Din fericire, ai mei au plecat în Danemarca când aveam eu vreo 13 ani. După 2 ani m-au luat şi pe mine cu ei, dar asta, cu scandaluri pentru că eu nu am vrut să plec. Începusem liceul la Timişoara, lăsasem în spate toţi oamenii toxici şi începusem un fresh start într-un oraş cu alte oportunităţi şi unde nu mă cunoştea nimeni. Simţeam că era şansa mea să fiu diferit, dar diferit faţă de ce simţeam eu că sunt de fapt şi că poate am ocazia să trăiesc altfel.

Presupun că era şi mai linişte în casă. Tu ai rămas cu bunicii, nu?

Clar, era superb din punctul ăsta de vedere. Bunicii nu m-au lovit niciodată, n-am simţit niciodată altceva decât iubire din partea lor. Mi se părea că lucrurile s-au liniştit, că sunt bine unde sunt şi că vreau să încerc să trăiesc fără să mai bag capul în pământ.

Doar că bunicul meu era convins că eu mă droghez. Lipseam de la ore ca să muncesc, lucram la o spălătorie şi evident că a fost chemat bunicul la şcoală, iar lui i-a intrat în cap că mă droghez. După multe scandaluri s-a decis să vină să mă ia în Danemarca. Am plecat fiind certat cu bunicul, pe care l-am iubit extrem de mult. Atunci însă aveam impresia că-mi răpea liniştea pe care abia o găsisem şi cred că a fost chiar mai crunt decât tot ce trăisem până atunci. Şi, uite, ajungem la cel mai mare regret al meu: am plecat spunându-i că-l urăsc, iar la 2 luni după aia a murit. Subit! Nu ne aşteptam pentru că nu avea nimic. A făcut stop cardio-respirator şi a murit. Iar eu am plecat şi l-am lăsat cu cuvintele alea. Nici n-am apucat să-i spun că îmi pare rău.

Ăla a fost momentul meu de răscruce, în care m-am simţit mizerabil pentru că am spus lucrurile astea unui om care m-a iubit necondiţionat şi pe care l-am iubit. Asta m-a făcut să mă maturizez foarte repede şi să am foarte mare grijă la ce le spun oamenilor, chiar şi celor pe care nu îi iubesc.

La 15 ani ai suferit o pierdere cumplită, ai ajuns într-o ţară străină şi te luptai şi cu înţelegerea şi negarea, în acelaşi timp, a ceea ce simţeai. Cum a fost perioada aia?

Groaznică! Nici nu aveam cu cine să vorbesc. Aveam o prietenă, doar că lucrurile pe care le simţeam erau mult prea intime, mă simţeam mult prea expus ca să i le povestesc. Plus că aveam teama că nu va mai vorbi cu mine. Preferam să îi ascund de frică să nu plece. Aveam atât de bine înrădăcinată teama asta de abandon, din această cauză eram convins că asta se va întâmpla cu toţi oamenii la care ţin.

Frustrările erau din ce în ce mai mari. Durerea era din ce în ce mai mare pentru că simţeam că trăiesc o mare minciună – ceea ce se şi întâmpla – nu-mi dau voie să fiu fericit şi liniştit şi nici nu am curajul să fac ceva pentru mine.

Ce a produs declicul?

Au fost mai multe. Primul a fost cel în care am pus cumva capăt abuzurilor. Aveam 17 ani jumate şi am fost la o petrecere a unor prieteni de familie, împreună cu părinţii. M-am simţit foarte bine toată seara până când s-a supărat tata pe nu ştiu cine şi a zis că plecăm. Eu i-am zis că mai stau, el a luat-o pe mama şi s-a dus în maşină, iar după câteva minute noi am ieşit la ţigară. A venit după mine, iar aia a fost cea mai cruntă bătaie pe care am luat-o vreodată, cu pumni, picioare. Este bătaia la care cumva nu am asistat pentru că am fost inconştient. A fost o lovitură care m-a pus la pământ, iar de acolo nu mai ştiu nimic. M-am trezit în maşină, în drum spre casă, dar nu îmi aminteam nimic, decât furia cu care venise către mine.

Dar mama ta ce făcea în momentele alea, când erai bătut?

Acelaşi lucru. Şi ea era pe acelaşi principiu. Din păcate ei nu au ştiut niciodată să gestioneze lucrurile astea. Am încercat să caut o justificare pentru comportamentul lor. E adevărat, educaţia lor a fost destul de precară, dar ei nu au fost bătuţi şi nu am putut să justific nicicum lucrurile astea.

Revenind la seara când te-a lăsat inconştient… ce s-a întâmplat după aia?

A doua zi, când m-am trezit, aveam vânătăi pe tot corpul şi abia mă puteam mişca. Atunci mi-am spus că lucrurile trebuie să înceteze pentru că oricând ar fi putut să mă omoare. Tot atunci m-au sunat mai mulţi prieteni care fuseseră la petrecere, care l-au şi oprit până la urmă, o prietenă a şi filmat şi ea mi-a spus că se duce cu înregistrarea la poliţie. Nu ştiam ce să-i spun. Oricât mi-aş fi dorit să se încheie nebunia asta, nici nu voiam să îi văd închişi. Cert este că din momentul ăla, cumva, abuzurile s-au oprit. Eu oricum eram decis că dacă se mai întâmplă, o rog pe prietena mea să meargă la poliţie. Nu a mai fost nevoie. Nu ştiu exact de ce.

Ulterior am încercat să vorbesc cu ai mei, să aflu care era motivul pentru care reacţionau atât de violent. Vedeam în ochii lor o ură groaznică, îmi dădeam seama că nu se pot controla.

Ei ce au avut de spus?

Au spus că exagerez, că nu este adevărat, că eu nu am fost abuzat şi că aia nu e bătaie. Nu se vede la cameră, dar am pe frunte un semn de la catarama de la curea. Adică se întâmplau lucruri cumplite. Nu trecea o săptămână fără să am vânătăi care să nu mă lase să dorm, de nu puteam să mă aşez pe nicio parte. Astea nu sunt exagerări. Nu poţi să spui aşa ceva, mai ales când eu vin şi îţi spun că sunt dispus să le las la o parte şi vreau doar să înţeleg de ce. Mi-am dat seama că nu am ce să discut cu ei pe tema asta.

Nici pe tema asta.

Ca pe nicio temă, de altfel. E dureros să recunosc asta, dar n-au ştiut să fie părinţi. Şi chit că ei nu au fost abuzaţi, n-au trăit într-un mediu în care să ştie ce înseamnă iubirea de părinte. Am încercat să găsesc frânturile care i-au condus la un asemenea comportament, că de justificări nu se pune problema. Dar orice discuţie pe tema asta sau pe orice altă temă se îndepărta de discuţie şi se ajunge la scandal.

Seara aia a fost primul punct de cotitură.

Da. Apoi a fost al doilea… Îţi spuneam că totuşi am avut un mare noroc cu plecarea asta, că am plecat dintr-un sat de lângă Timişoara într-o ţară în care căsătoria între persoanele gay este legală de mai bine de 20 de ani. Am avut ocazia să văd cupluri de gay pe stradă, să înţeleg că nu sunt ultimul om de pe pământ şi că e OK să fiu diferit. Aveam deja 20 de ani când am acceptat să mă întâlnesc prima dată cu un tip. Eram atât de speriat şi m-am văzut cu omul ăla doar ca să vorbesc. Am avut noroc că avea 36 de ani atunci, era din Danemarca şi pentru el era atât de natural şi de firesc totul încât m-a şocat. M-a ajutat faptul că era suficient de matur încât să-mi inspire încredere şi a reuşit să mă scoată din zona în care credeam că nu e bine, nu e firesc. Întâlnirea aia a fost cea care m-a făcut să spun că eu vreau să fiu omul ăla, să fiu omul care se simte atât de normal cu el însuşi încât să nu-i pese de absolut nimeni.

A fost un mentor foarte bun, m-a ajutat să depăşesc nişte praguri psihice. Şi aşa m-am apucat de scris. Am zis că dacă nu pot să spun, pot să îmi scriu povestea. Speram că aşa reuşesc să mă descarc. Ceea ce s-a şi întâmplat, lucrurile se linişteau din ce în ce mai mult, nu mă mai învinovăţeam. Dar în timp ce scriam mi-am dat seama că am ajuns să scriu şi poveşti pe care eu nu le trăisem. Şi scrisul m-a ajutat şi să trăiesc, să ies din zona de confort şi minciună în care mă afundasem, să întâlnesc oameni, să experimentez. Ceea ce am şi făcut până m-am îndrăgostit prima oară de un bărbat.

Fiind pentru prima oară, nu înţelegeam ce mi se întâmplă. Aveam aproape 21 de ani şi abia atunci simţeam prima oară fluturi în stomac. Nu ştiam să gestionez chestia asta, dar mi-am zis că nu pot să fug la nesfârşit. A fost o dragoste de vară, dar a fost ceea ce m-a făcut să-mi doresc să trăiesc asta mai des, să simt că trăiesc. A fost apoi o iubire din asta, de neatins, care m-a şi făcut să public cartea. Cred că asta a fost prima dragoste reală. A fost prima dată când am simţit că nu vreau să se termine, dar s-a terminat.

Ce nu a mers?

Eram amândoi cam la fel de loviţi de soartă şi de la un punct încolo ne-am dat seama că suntem destul de toxici unul pentru celălalt.

Rănile nevindecate şi-au spus cuvântul?

Exact! Ne-am dat seama că nu are rost să continuăm, că nu va ieşi nimic bun. Am rămas amici până la un punct, când s-a terminat şi asta.

După ce ne-am despărţit el şi-a găsit pe altcineva şi era super happy. Iar eu mă bucuram pentru el, eram încântat că a găsit pe cineva cu care să funcţioneze.

Acum eşti dubios. 🙂

Eu aşa sunt. Eu nu pot să îi spun unui om că îl iubesc şi apoi să trec la o stare diametral opusă. Şi dacă m-a înşelat cineva, înseamnă că acela nu era bine cu mine şi îşi dorea altceva. De ce să nu-i doresc omului ceva mai bun, să fie el fericit? De-aia eram super fericit că el era bine şi îmi dădea speranţa că voi găsi şi eu pe cineva care nu e atât de dus cu pluta ca mine. Iar relaţia lor era cumva ca un ideal. Erau atât de bine închegaţi împreună, pentru mine nu exista ceva mai frumos de atât.

Dar, din păcate, că ziceai de rănile nevindecate, el s-a sinucis. Îşi dorea foarte mult să fie acceptat de familie şi el nu a suportat că nu poate merge la părinţii lui, să le prezinte persoana cu care era. Şi acea poveste minunată pe care eu o vedeam ţinând la nesfârşit s-a încheiat în felul ăsta.

În afara faptul că ai pierdut un om foarte drag, cum te-a influenţat lucrul ăsta în ceea ce a urmat?

Perioada de după a fost foarte dubioasă şi asta şi pentru că m-am regăsit în povestea lui. Am avut şi eu tentative de suicid în copilărie, am avut gânduri suicidale până aproape de 20 de ani. A fost crunt pentru că mi-a trezit cele mai mari frustrări. Din nişte convingeri mai mult sau mai puţin religioase, că nici nu mai ştiu care este fondul real al homofobiei, se pierd poveşti, se pierd oameni mişto. Mă întrebam atunci de ce nu putem trăi într-o lume în care fiecare să aibă dreptul la fericire.

M-a frustrat foarte mult şi faptul că am înţeles atunci că nu orice om care face un copil este şi părinte. Părinţii lui n-au venit nici măcar la înmormântare, doar pentru că era gay. Asta m-a făcut să înţeleg că în unele cazuri, ca şi în al meu, se întâmplă ca familia să nu fie oamenii care ţi-au dat viaţă, ci oamenii care au fost şi sunt lângă tine oricum eşti şi orice ai face. Deşi moartea lui mi-a adus foarte multă frustrare, m-a şi ajutat să iau nişte decizii, unele radicale, inclusiv în ceea ce priveşte relaţia cu părinţii mei. Am prins curaj pentru că asta m-a făcut să-mi spun că nu vreau să ajung acolo. Nu vreau să-mi închei viaţa pentru că nu pot să-l prezint pe iubitul meu părinţilor.

Cumva, el a fost motivul pentru care mi-am făcut coming out-ul faţă de părinţi. Terminasem şi de scris cartea şi ştiam că vreau să o public şi am vrut să le spun eu, nu să afle dintr-o carte sau din interviurile ce aveau să urmeze. Bine, mi-a mai luat câteva luni să-mi fac curaj, iar în ziua în care le-am spus am stat ore bune cu ei în sufragerie, fără să scot un cuvânt. Eram terifiat de reacţiile care puteau apărea.

Evident că a fost clasica poveste cu „mergem la psiholog, mergem la preoţi, la doctori” şi tot aşa. Cumva, tot ce am trăit în copilărie şi până la acel moment mi-a oferit maturitatea să tratez subiectul ăsta cu ei foarte cu calm. Ştiind că va fi un lucru pe care nu îl vor înţelege mi-am propus să tratez totul cu calm şi să răspund la fiecare întrebare cât de firesc şi de calm pot. Şi în perioada de după coming out subiectul ăsta era deschis de fiecare dată când ne vedeam.

Ce-ţi spuneau?

Că nu înţeleg. Apoi au urmat reproşurile, că am avut şi relaţii cu femei şi nu am fost în stare să le păstrez. Devenise uşor penibil la un moment dat, mai ales că eu nu am vrut niciodată să le fac rău şi ştiam că le fac rău cu chestia asta. Dar ştiam la fel de bine că o să-mi fac mie bine în felul acesta şi m-am ales pe mine.

Mi-am dat seama pe parcurs că asta nu era o cale a lor de a înţelege, ci era o încercare de a mă face pe mine să-mi pun întrebări, că poate, poate îmi dau seama că ce fac eu e greşit. Aşa că am acceptat discuţiile până la un punct când am zis că pun stop şi că dacă ei consideră că sunt atât de bolnav încât să nu mai vorbească cu mine, asta e, nu mai vorbim. Ceea ce s-a şi întâmplat vreo 6 luni de zile.

Crezi că ţi-au citit cartea?

Nu cred, ştiu. Cel puţin mama a citit-o, nu mai ştiu dacă şi tata. Doar că nu am reuşit să scot foarte multe de la ea. Mi-a spus doar că este foarte porno. În rest n-a vrut să spună cum i s-a părut.

După perioada în care nu am vorbit deloc a urmat o perioadă în care au vorbit cu o prietenă de aici, din Bucureşti, cu care eu vorbeam foarte mult. Cumva cred că erau curioşi cum ea, mai în vârstă decât ei, m-a acceptat şi suntem foarte buni prieteni, iar cu ei nu vorbesc. După aceea au încercat să îmbunătăţească relaţia, doar că nu prea le-a ieşit. Dar într-adevăr am simţit că au încercat şi mi-a plăcut, mi-a dat un sentiment pe care nu l-am simţit niciodată din partea lor. A fost prima dată când am simţit că încearcă să mă înţeleagă şi să relaţioneze cu mine. A urmat o perioadă în care am vorbit şi relaţia noastră părea să funcţioneze cum nu a făcut-o niciodată. După care a intervenit mutarea mea din Danemarca în Bucureşti.

De ce?

Pentru că mi-am dorit să trăiesc ceva ce n-am trăit niciodată. Simţeam nevoia să am săptămâni întregi în care să beau, să dansez, să mă văd cu oameni, să vorbesc limba română. Dar nu puteam să mă mut doar ca să petrec, trebuia şi să fac ceva. Şi am zis că îmi deschid un restaurant.

De ce restaurant?

Eu am avut mereu o pasiune pentru gătit. Mă rog, a devenit pasiune la un moment dat. Mai întâi a fost necesitate. Şi în timp ce lucram într-o fabrică, la nivel de logistică, mi-am dat seama că vreau să fac o schimbare şi m-am înscris la cursuri de bucătar. Am făcut aceste cursuri un an şi jumătate, apoi am început să lucrez în restaurante. Era extrem de obositor, dar îmi plăcea atât de mult. Şi m-am gândit că am skill-urile necesare să fac chestia asta, să deschid un restaurant, dar n-a fost foarte adevărat. Nu mi-a ieşit business-ul cum mi-aş fi dorit, am şi luat nişte decizii foarte proaste pe bază emoţională, iar la un moment dat lucrurile au luat-o într-o direcţie nu foarte bună.

Acum, dacă te prindea anul ăsta cu restaurantul…

Sincer, la asta m-am gândit şi eu. Nu închideam atunci, închideam acum.

Revenind la plecarea mea, am ţinut legătura cu ai mei până când a fost Referendumul Coaliţiei pentru Familie. Am scris atunci o postare pe Facebook care a fost ultramega like-uită şi share-uită, iar în zilele următoare eram căutat de o mulţime de jurnalişti, inclusiv din străinătate, de la Reuters şi eram şocat de ce-am făcut. Postarea aia a citit-o şi mama şi, printre altele, acolo scriam că e frustrant că trebuie să ajung acasă ca să-mi pot ţine iubitul de mână şi chestii de genul. Iar pentru mama a fost un şoc să afle că am un iubit.

Deşi scosesei o carte în care povestisei nişte lucruri.

Da, dar speranţa ei era că sunt şanse ca la un moment dat să mă căsătoresc totuşi cu o femeie, să fac un copil. Iar faptul că eu aveam un iubit îi distrugea această speranţă. M-a sunat să mă întrebe dacă chiar am un iubit şi locuiesc cu el. I-am spus că da, noi locuiam împreună deja de 4 luni. Era şi este în continuare o relaţie foarte mişto. Dar de când i-am mărturisit mamei că am un iubit lucrurile s-au răcit de tot. Mai vorbim de Crăciun şi de zilele noastre.

Presupun că odată cu postarea şi expunerea ta pe Social Media a venit şi valul de hate.

Era prezent şi înainte să îmi fac eu coming out-ul faţă de toată lumea. Încercam să mai discut despre asta înainte, ca să văd cine m-ar huli şi cine nu. Nu ştiu de ce îmi păsa atunci atât de tare. Oricum, eram pregătit pentru valul de hate şi mi-am spus că nu o să mă las afectat, orice s-ar spune despre mine.

Pe mine mă interesa părerea oamenilor care chiar au citit cartea, care au ceva de spus despre felul în care este scrisă, despre cât de bună sau proastă este, nu despre cât de nasol sunt eu pentru că sunt gay. Bine, şi pentru asta m-am pregătit. Eram conştient că nu e o mare operă literară. Erau trăirile unui puşti de 20 de ani şi dacă mă pui acum să o citesc probabil că o să-ţi spun că e scrisă într-un limbaj de lemn şi că ar trebui să o scot de pe piaţă.

Mai scrii?

Mai scriu, dar foarte rar. Am o carte semi-terminată, la care am scris foarte mult. Este foarte aproape de o autobiografie şi mă conţine mai mult decât m-a conţinut prima carte, vine cu o faţă mult mai reală şi mai actuală. Sunt acolo lucruri care m-au afectat foarte mult, dar mai am unele lucruri de modificat, anumite aspecte care seamănă cu povestea altei persoane şi aş vrea să ocolesc chestia asta, să le modific ca să nu existe loc de interpretare. Sunt acolo şi lucruri pe care mă tem încă să le expun, foarte uşor judecabile şi foarte dureroase şi cred că cea mai mare teamă este că vor citi şi ai mei şi nu ştiu cât de OK ar fi să le afle. Bine, sigur de asta n-o să mai spună mama că e porno. (n.r.: râde)

Ai vrea să te căsătoreşti?

Mi-ar plăcea. M-am şi gândit la cum aş vrea să fie. Da, mi-ar plăcea să mă căsătoresc. (n.r.: spune mai tare ca să-l audă şi iubitul, aflat în camera alăturată) Nu ştiu dacă a auzit că vorbeşte la telefon.

Dacă nu, vede sâmbătă. Vrei să scriu cu litere mari?

Da, să vadă. Bine, i-am mai zis că vreau să mă căsătoresc şi e clar că aş vrea s-o fac cu el. Mi-ar plăcea ca nunta să fie pe o plajă, nimic pompos, noi şi câţiva apropiaţi. E clar că va trebui să facem asta într-o altă ţară. Oricum avem de gând să ne mutăm undeva unde putem beneficia de toate drepturile pe care le au şi persoanele straight, de liniştea şi de siguranţa că ne putem plimba pe stradă fără să ne expunem unor riscuri. Nu ştim când, dar de data asta voi părăsi România pentru că îmi doresc eu, nu pentru că sunt obligat de ai mei.

E clar, cred că am ajuns la un punct în viaţă în care sunt pregătit să mă aşez la casa mea. Drept dovadă, ne-am luat şi pisici.

Ce bine că ai vorbit tu de ele, ca să nu pun eu o întrebare ca nuca-n perete.

Cu pisicile e o poveste destul de ciudată. Eu am avut un câine pe care l-am cumpărat în 2013, din România. L-am dus cu mine în Danemarca, apoi l-am adus înapoi în România când m-am întors. Dar ajuns aici a trecut de la casă cu curte la un apartament de bloc, eu munceam la restaurant şi eram acasă cel mult 5 ore din 24 şi mi-am dat seama că îl chinui îngrozitor. I l-am dat unei prietene, unde are curte şi de toate şi e super happy. În acelaşi an însă mi-am spus că nu pot sta fără animal şi am hotărât, de comun acord, dar el, cumva forţat de mine, să ne luăm o pisică. Am luat de la o prietenă care e crescătoare de British. În următorul an am fost la prima expoziţie felină din viaţa noastră şi ne-a plăcut foarte mult. Dar iubitul meu era frustrat că am luat-o la 4 luni şi nu s-a bucurat de ea pui. I-am explicat că niciun crescător serios nu îi dă un pui înainte de 3 luni, dar aşa am început să ne documentăm despre breeding, să vedem dacă am putea face asta. Am luat o a doua pisică, ne-am deschis felisa, ne-au autorizat şi ne simţeam ca şi cum am fi făcut asta mereu. Apoi am luat şi a treia pisică, să fie bogăţie de pisici.

De-aia nu înţeleg eu niciodată care e una, care-i alta şi mă pierd în pisici pe Facebook.

Da. Iar din primăvara lui 2019 şi până la ora actuală am ajuns să avem în casă 7 pisici. 2 dintre ele sunt din puii noştri, născuţi chiar la începutul pandemiei. Asta ne-a făcut lockdown-ul mai uşor, că ne-au născut pisicile chiar atunci. Iar acum 3 săptămâni ne-a ajuns şi ultima achiziţie, un motan din Rusia pe care l-am luat pentru fetele noastre. Acum avem 7 pisici în casă, iar asta îmi ocupă tot timpul.

Uite, că mă întrebai la început din ce trăiesc. N-aş putea spune că sunt la nivelul la care să trăiesc din asta încă, mai ales că am o problemă foarte mare: cumpărăturile compulsive. Uneori cumpăr chestii zilnic, iar în ultima vreme cumpăr chestii pentru pisici: vitamine, conserve, jucării. Ieri mă uitam că a apărut pe un site categoria Christmas for Your Pet şi evident că n-am rezistat să nu fac comandă. Deci nu ştiu dacă o să mă îmbogăţesc vreodată din chestia asta, ba mai vin şi cu bani de acasă.

Ce vrei să faci când s-o termina cu pandemia?

E greu de spus că nu ştim când o să se termine. Dar pot să-ţi spun ce planuri de viitor apropiat am. Anul viitor o să mă mut la Timişoara, unde voi deschide câteva cafenele. Poate părea ciudat în vremurile astea, dar se pare că mie îmi place să trăiesc periculos.

De acolo pleci mai uşor din ţară.

Depinde în ce direcţie pleci.

Corect. Voi v-aţi gândit unde aţi vrea să vă mutaţi?

O să fie o decizie destul de dificil de luat, deşi ne plac cam aceleaşi locuri. Barcelona este unul dintre locurile în care ne-ar plăcea să locuim.

Lui acolo îi place cel mai mult. Mie mi-ar plăcea foarte tare şi Grecia şi dintr-o dorinţă de a avea o temperatură mai constantă m-am gândit şi la Tenerife. Probabil o să sfârşim în Barcelona, mai ales că el vorbeşte limba fluent şi suntem amândoi îndrăgostiţi de oraş. Nu ştim când, dar sper că nu foarte târziu ca să apucăm să ne bucurăm.