Alina Muntele este cofetar, autor de „poze” delicioase pe blogul Ciocolată și Vanilie, soția lui Ciprian Muntele și om de radio cu state vechi. Cum a trecut de la cariera de radio la cea de cofetar, dar și cum a devenit doamna Muntele în vârf de … munte, în dialogul de mai jos.
Pe înțelesul tuturor, care sunt competențele unui cofetar?
Alina Muntele: Îmi place să spun că un cofetar trebuie să fie și un bun matematician, un pic chimist și un pasionat desăvârșit al gusturilor. Cred că toate astea l-ar ajuta să înțeleagă mai ușor meseria pe care o face.
În cofetărie nu prea merge să lucrezi cu cantități „la ochi” și „după gust”, în general rețetele sunt stricte și calculele sunt precise, tocmai de-aia matematica te poate ajuta să adaptezi sau să ajustezi corect și exact rețetele.
Pe de altă parte, cofetăria are în spate multă chimie pe care e bine să n-o subestimezi. Ea e cea care îți poate explica și de ce blatul nu a crescut sau de ce tarta nu s-a rumenit. O cremă nu se leagă pentru că, cel mai probabil, o reacție chimică între ingrediente nu a avut loc. Dacă știi și înțelegi asta, poți evita multe astfel de dezamăgiri.
Cât despre pasiunea pentru gusturi și arome, asta e o calitate în care eu cred foarte mult. Pentru că ea poate să facă diferența dintre cineva care reproduce deserturi și cineva care descoperă noi deserturi.
De ce ai simțit să te specializezi în „dulciuri”? Și cum reziști tentației de a le mânca înainte de a face pozele? Sau nu reziști?
Alina Muntele: Începuturile pasiunii mele pentru gătit, descoperirera lumii fascinante a bucătăriei și apoi a cofetăriei vin din momentul în care scriam despre mâncare pentru foodstory.ro.
Înainte să fie pasiune, a fost de fapt loc de muncă. La vremea respectivă am citit foarte mult, chiar și fără să vreau neapărat asta, despre tehnici de gătit, bucătărie, cofetărie sau trenduri culinare. Mi-au trecut prin mână mai multe cărți de bucate și am trecut prin mii și mii de rețete. Iar de aici până la a începe să experimentez și eu acasă a mai fost un singur pas. Apoi cofetăria s-a întâmplat firesc. Pur și simplu mi-am dat seama că mă simt bine și mă face fericită să lucrez cu făină, zahăr, unt sau ciocolată. Apoi totul a devenit o preocupare cu adevărat mai serioasă atunci când mi-am luat diploma de cofetar, acum mai bine de 9 ani.
Cât despre tentațiile dulci, recunosc că nu e tocmai simplu. De prea multe ori mi-e pusă la încercare răbdarea până termin de fotografiat pentru a putea gusta. Și nu e doar pofta cât mai degrabă curiozitatea.
Da, e simplu atunci când gătesc biscuiți, de exemplu. Dar în general preparatul final trebuie lăsat intact pentru a putea fi fotografiat. Iar uneori ăsta e un proces de durată.
Anumite deserturi trebuie sau mai degrabă merită să fie fotografiate exclusiv pe lumină naturală. De exemplu, multe deserturi sunt cu glazura lucioasă, aproape oglindă. În cazul luminii artificiale, de studio, ai nevoie de un set-up foarte bun, pe care să îl gestionezi foarte bine ca să poți scoate o imagine cât mai bună. Doar că din cauza luminilor de care ești înconjurat, apar și multe reflexii. Sau din același motiv culorile pot fi denaturate. În cazul cazul luminii naturale lucrurile sunt ceva mai simple. Dar nu întotdeauna simple! Iar asta astea sunt lucruri pe care, recunosc, le-am învățat și eu în timp.
Și cum nu întotdeauna deserturile mele sunt gata atunci când mi-aș dori eu, de multe ori se face întuneric și n-am încotro, trebuie să aștept până a doua zi. Ba se poate chiar mai rău de atât. Am făcut la un moment dat înghețată pentru blog. Pentru că simultan îmi comandasem online și un clește pentru înghețată, a trebuit să aștept vreo trei sau patru zile peste timpul estimat până a venit comanda. Timp în care înghețata a rămas în congelator. A trebuit să-mi potolesc pofta cu înghețată de la magazin. Dar cumva ajungi să te obișnuiești cu asta și apare disciplina.
Care sunt primele trei cele mai importante lecții cu care ai rămas din formarea de cofetar?
Alina Muntele: Formarea în sine, la vremea respectivă, a fost destul de scurtă. Citisem despre cursurile de la Le Cordon Bleu, una dintre cele mai renumite școli culinare din lume cu filiale în 20 de țări. Și este renumită în primul rând pentru tehnicile de predare ale așa numitei French Haute Cuisine, dar și pentru complexitatea programelor de studiu. Printre cei care au urmat școala asta sunt Julia Child sau Mary Berry. La nivelul ăsta, cursurile pot dura luni sau chiar ani pentru o specializare completă. De-aia inițial am și fost puțin susprinsă și dezamăgită că la noi, atunci când eu am făcut școala, erau doar aceste module mai scurte. Însă chiar și așa a fost timp suficient pentru practică. Până la urmă, așa cum se întâmplă aproape întotdeauna, practica e cea mai importantă parte și din meseria asta. Înveți mult atunci când faci efectiv de la zero fiecare componentă dintr-un desert. Din fericire, am avut și șansa să învăț și să lucrez cu doi dintre cofetarii foarte buni din București: Ana Consulea și Mircea Banu.
Am învățat să greșesc, să repar sau să găsesc soluții. Îmi amintesc de momentul în care a trebuit să întind pentru prima dată aluatul pentru o comandă cu foarte multe mini tarte cu lămâie care ar fi trebuit terminate foarte repede. Doar că lipsa de experiență în mânuirea unei cantități atât de mari de aluat m-a făcut să lucrez prea încet cu el și până să mai ajung eu să umplu primele tăvi, el era deja moale. Am continuat, pentru că n-am avut încotro, însă a fost luptă uriașă cu aluatul ăla care mi se lipea continuu de mâini. Am suferit, dar am și învățat atunci cât de important e să porționezi, să estimezi timpul corect și să pui la rece imediat ce ai terminat de lucrat fiecare porție în parte.
În plus, practica în perioada școlii m-a învățat că munca de cofetar nu e doar sclipici și decoruri colorate, că are multă rutină și e uneori extenuantă. Am mai învățat că până să ajung la sculpturi din ciocolată și torturi cu etaj, trebuie să înțeleg și să stăpânesc bine bazele: blaturi, aluaturi, creme, mousse-uri.
Cum te-a ajutat Ciprian în acest proces de descoperire a laturii tale de interes pentru food și influencing?
Alina Muntele: Noi ne susținem reciproc în pasiunea noastră comună. Ne place să facem descoperiri culinare noi, să experimentăm, să plecăm în vacanță și să gustăm bucătării locale.
Și adevărul e că de când suntem noi împreună, în vacanțele noastre am făcut din experiențele culinare principala noastră sursă de căutări. Cea mai recentă călătorie de genul ăsta am avut-o chiar anul trecut, în toamnă, când am mers la Napoli să mâncăm pizza. Aproape patru zile, timp în care la prânz și cină am mâncat exclusiv pizza. Și nu pentru că am fi iubit noi preparatul ăsta atât de tare, ci pentru că am vrut să înțelegem măcar puțin de unde vine iubirea și pasiunea asta pentru pizza napoletană. De altfel, Ciprian chiar a scris un întreg articol despre experiența asta.
Din fericire, ne potrivim și ne completăm mult în privința asta, ne stimulăm imaginația, ne dăm provocări și ne ajutăm unul pe celălalt să ne dezvoltăm latura asta legată de mâncare. Aș spune că ne-am ajutat reciproc să avem mai mult curaj să experimentăm, să încercăm gusturi noi, să ne deschidem orizonturile dincolo de ceea ce era obișnuit pentru noi.
Cele mai la îndemână exemple în cazul meu sunt fructele de mare, usturoiul și ardeiul iute. Până să ne cunoaștem mâncam foarte puțin spre deloc pește și fructe de mare, usturoiul îl ocoleam de la distanță, iar ardeiul iute nu exista în meniul meu. Acum sunt cel mai mare fan al midiilor cu sos de vin gătite de el, usturoiul îl folosesc foarte des, ba chiar mă gândesc de ceva vreme la un desert cu usturoi, iar ardei iute am ajuns să mănânc aproape cu orice.
Cât despre partea de „influencing”, aici pot spune sigur că Ciprian mi-a dat mai mult curaj să scriu și să povestesc despre părți din viața noastră, despre încercările și reușitele pe care le am în bucătărie. Și știu că de multe ori o face și el pentru mine pe paginile lui. Și mereu sunt luată prin surprindere de sinceritatea cu care postează și scrie despre „behind the scenes”.
El e omul care mă ajută mult în munca asta de prezentare cu sfaturi, cu poze, cu idei. Și pentru că vorbeam despre curaj mai devreme, tot el m-a încurajat să-mi filmez rețetele mele.
În momentul ăsta, toate rețetele mele video, de pe Insta sau TikTok, sunt filmate și editate doar de mine. Și sunt conștientă că am ajuns aici în primul rând datorită sprijinului primit din partea lui.
Se spune că virusul radioului nu trece niciodată? La tine cum e? A trecut sau nu?
Alina Muntele: Cred că radioul m-a ales pe mine și nu eu pe el. Nu am știut dintotdeauna că asta vreau să fac, nu eram foarte încrezătoare în vocea sau timbrul vocal, dar o împrejurare fericită m-a făcut să mă angajez la un post de radio mic și de acolo să pornesc explorarea. În anul doi de facultate una dintre colege ne-a anunțat că cei de la Fun Radio sunt în căutarea unui editor de știri. Așa am mers la interviu efectiv toți oamenii care eram în grupă la momentul respectiv. Am scris o știre și am citit-o cât de frumos am putut eu cu experiența de atunci. Adică puțină spre deloc. Și totuși, din toți câți eram, am fost aleasă doar eu. Deși ajunsesem la interviu mai degrabă luată de valul și energia grupului și mai puțin din convingerea că eu chiar vreau să rămân și că asta îmi doresc să fac mai departe. Însă după primele zile mi-am dat seama că îmi place mult tot ce se întâmpla acolo. Și am rămas.
Iar microbul radioului nu a dispărut nici după 20 de ani. Drept dovadă, încă fac asta zilnic, cu aceeași emoție atunci când se aprinde becul de LIVE.
Povestește-mi cum ai decis să lași presa pentru ceva complet diferit?
Alina Muntele: Deocamdată nu am renunțat complet la radio. Am avut o perioadă când am experimentat o viață dublă de om de radio și cofetar în același timp. Însă ambele meserii sunt foarte solicitante și la un moment dat a trebuit să decid. Așa că am ales să mă dedic doar cofetăriei. Am simțit că am nevoie de experiența asta completă. Și chiar așa a fost, m-a ajutat enorm. Nu e suficient să faci doar școală, să citești din cărți despre tehnici de cofetărie, să știi rețete pe de rost sau să mergi la demonstrații de câteva zile ale unor pastry chefs renumiți.
Ca să treci de la nivelul de amator la cel de profesionist e nevoie să ai mâinile în aluat și să faci practică. Multă. Perioada în care am fost cu totul în laboratorul de cofetărie mi-a arătat și latura asta, mai puțin spectaculoasă și plină de artificii din această meserie. Am învățat să prioritizez, să reacționez rapid, să produc în cantități mari, să organizez, să înțeleg fluxul unei astfel de afaceri, dar și să încerc lucruri noi pe care acasă nu le-aș fi făcut niciodată.
Care este succesul de care ești cea mai mândră (jurnalistic sau gospodăresc)?
Alina Muntele: Sunt multe momente de care sunt mândră, atât din meseria de jurnalist, cât și din experiența de cofetar. Pe lângă radio, am scris timp de mai mulți ani pentru reviste de bord ale unor companii aeriene de la noi, dar și pentru foodstory, și în ambele cazuri am avut materiale de care sunt mândră și pe care le-aș pune oricând în CV: un interviu cu una dintre puținele femei pilot de elicopter de la noi din țară, un articol despre pasiunile Regelui Mihai pentru care am primit aprecieri de la Casa Regală, interviul cu unul dintre cafegiii celebri ai Bucureștiului. De partea cealaltă, sunt foarte mândră de blogul meu și de comunitatea frumoasă pe care am reușit să o strâng în jurul acestui nume, Ciocolată și Vanilie. Și mai sunt mândră că i-am dăruit soțului meu un tort cu o poveste foarte frumoasă în spate. E un Iron cake cu țuică și care oricât de ciudată ar suna alăturarea asta, a venit într-un moment foarte special. Când el tocmai terminase o cursă de IronMan pentru care a muncit câțiva ani. Timp în care am fost mereu alături de el, cu toate provocările care au urmat de aici. Iar țuica e acolo doar ca o micuță completare, ea face parte din brandul lui personal. Însă dincolo de poveste, chiar e un tort delicios și cea mai frumoasă dedicație culianară pe care eu am făcut-o vreodată.
Adevărul e că am plecat cu ideea că voi face acest desert încă de dinaintea startului competiției la care urma să participe Ciprian. L-am construit strat cu strat, pe hârtie, pe o terasă din Maastricht, unde a avut loc evenimentul respectiv, în timp ce el își făcea unul dintre antrenamenetele pentru concurs. Acolo am pus de fapt toate elementele structurate pe hârtie, după care l-am finalizat la câteva zile după ce am ajuns în țară.
Cum te-a convins Ciprian să devii doamna Muntele?
Alina Muntele: Întrebarea ar fi cum l-am convins eu pe domnul Muntele să devin doamna Muntele. Cu crema de vanilie, eclere și tortul cu țuică. Dincolo de glumă, dacă ne referim la loc și fapte, s-a întâmplat în vârful Pietrei Craiului, sub niște nori de ploaie, cu un inel cu smarald. Ciprian, care are numele ăsta foarte special, mi-a povestit apoi că prima oară când a urcat pe un munte s-a întâmplat chiar în Piatra Craiului, pe când avea 15 ani. Și că a fost atât de marcat de experiența asta încât a mai tot revenit obsesiv în munții ăștia de-a lungul timpului. Într-una din ture, și-ar fi propus ca atunci când o fi să ceară pe cineva de soție s-o facă chiar acolo, pe creasta acestor munți. Dorință pe care și-a dus-o până la capăt în vara anului 2020, chiar de ziua lui. Și care de atunci a devenit ziua noastră.
Însă povestea de până în vârful muntelui e mult mai lungă. Ne-am cunoscut în momente complicate ale vieților noastre, ne-am împrietenit, ne-am ascultat, ne-am dat răbdare și apoi totul a curs firesc.
La asta se adaugă și faptul că amândoi avem această bucurie comună în bucătărie și explorăm împreună lumea culinară cu aceeași intensitate. Ne susținem proiectele și ne inspirăm unul de la celălalt.
Însă, pe scurt, răspunsul pentru întrebarea ta ar fi că m-a convins cu umorul lui, cu imaginația, cu ambiția de a duce la capăt planuri grele. Și cu faptul că putem să râdem mult amândoi.
Aveți o prezență social media asumată, simpatică și în același timp cu o discreție tocmai potrivită. Nu întreb de ce, ci întreb cum se reflectă acest echilibru în viețile voastre de zi cu zi?
Alina Muntele: De la Ciprian, soțul meu, am învățat treaba asta legată de social media. Și anume că în online nu prea mai contează cine ești, pare că mai mult contează cum ești perceput de către cei care te urmăresc. Și ăsta nu e neapărat un lucru bun. Însă dincolo de imaginea din social media, cred că viața noastră de zi cu zi e la fel cu a celor mai mulți dintre noi. În general cu mult mai multe probleme și griji, dar apropo de echilibru, rămâne la suprafață și datorită lucrurilor pe care le facem îmrepună. Și mai ales cum le facem împreună.
Ce-ți dăruiește și ce-ți ia această vizibilitate publică?
Alina Muntele: Sunt departe de a fi o persoană publică în adevăratul sens al acestei noțiuni, astfel încât să simt, probabil, că îmi e furată intimitatea. Nu mă simt așa și nici nu am primit semnale că ar trebui să mă simt astfel. Sunt rare cazurile în care cineva mă oprește pe stradă sau în magazin să îmi spună că sunt Ciocolată și Vanilie. Dar așa cum am spus, partea cea mai bună pe care mi-a adus-o expunerea pe rețelele de socializare este comunitatea pe care am creat-o în jurul blogului meu. Oamenii din jurul Ciocolată și Vanilie au o stare bună, sunt oameni curioși, sunt acolo să învețe sau pur și simplu să se bucure alături de mine. În plus, nu am avut și sper în continuare să nu am parte de reacții agresive, ceea ce a cam devenit și marea provocare a rețelelor sociale în ziua de azi. Mesajele pe care le primesc de la cei care îmi încearcă rețetele vin întotdeauna cu o emoție pozitivă și ele îmi aduc convingerea că fac bine ceea ce fac pe drumul ăsta.
Cum vei dezvolta mai departe într-un business această pasiune a ta?
Alina Muntele: E un subiect pe care l-am închis și deschis de atâtea ori la noi acasă că nici nu mai sunt sigură că se va întâmpla asta vreodată. Vorbim mult pe subiectul ăsta acasă, cum ne place nouă să spunem, la un pahar de vin pe prispă. Însă lipsa unor resurse financiare solide, lipsa totală a experienței în zona antreprenorială, cât și atmosfera și contextul general destul de agitat, toate astea împreună încă ne țin pe loc. Dar idei, acolo pe prispa noastră, avem destule. Și îmi place să cred că la un moment dat chiar se va întâmpla și asta.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
