Andra Grosu, femeia care a deschis un restaurant traditional românesc în Japonia. Cum i-a convins pe japonezi să aprecieze borșurile, micii și sarmalele noastre

Andra Grosu nu s-a lăsat surprinsă de viață, ci a prins-o în brațele ei și nu i-a mai dat drumul. A aterizat în 1999 în Țara Soarelui Răsare și fără să-și propună, a rămas acolo. Au trecut aproape două decenii de atunci, dar nu a uitat să trăiască românește. După ani buni în care a lucrat într-o clinică dentară și lungi negocieri cu ea însăși, Andra Grosu a decis să-și deschidă un restaurant 100 % românesc. Sushi a fost anulat în detrimentul sarmalelor noastre, iar micii au ajuns să fie delicatese.

A împrumutat din stilul lor, dar nu și-a uitat originile. Rețetele le știm, dar plusul gustului vine din costumul tradițional pe care-l poartă, spre bucuria japonezelor care s-au îndrăgostit de ia noastră. „Yashibe” este cel mai frumos proiect al său, deși cu trei ani în urmă cocheta doar cu ideea. A făcut în așa fel încât aceasta să prindă viață și să-i dea o formă, înainte ca ea să fie sărbătorită pentru împlinirea celor 40 de ani. Restaurantul a fost deschis fix un an mai târziu.

În prezent, am găsit-o în România. Am dat de o femeie cu picioarele pe pământ, puternică, energică, ageră și caldă în egală măsură. Poartă dorința de a reuși în tot ceea ce-și propune, deși cunoaște faptul că succesul nu vine peste noapte. Este curajoasă și totuși, a învățat să nu se arunce cu capul înainte. Să o cunoaștem!

Andra Grosu: „Analizez totul ca japonezii”

Te-ai întors după zece ani în România. Ce ți-a provocat venirea acasă?

Cred că m-am schimbat foarte mult, cred că m-am japonizat. Analizez totul ca japonezii. M-am dat după ei. Sunt o mică japonică din cauza situațiilor cotidiene, activităților pe care le am, după cum folosesc banii. Făcând o comparație cu România de acum 10 ani, nu cred că mă mai pot integra. România rămâne totuși țara mea și mă bucur că a evoluat, oamenii s-au schimbat. Găsești tot felul de produse și că e bogată.

Ți-ai însușit din comportamentele japonezilor. Ce e diferit la ei, dacă tot ai pomenit mai sus?

Conversațiile zilnice dintre oameni sunt diferite. Cred că noi, românii, vorbim atât de mult pe niște subiecte care nu sunt atât de interesante. Ne bruiem cu niște conversații care nu-și au rostul. În Japonia, oamenii le simplifică. De exemplu, am un partener de afacere român. E și el de foarte mult timp în Japonia. În trecut, aveam chestiile astea ale românilor, mai o glumă pe ici, pe colo, o poantă. Atunci nu mi se părea anormal. Acum, am căpătat foarte mult de la ei. Noi cred că ne lovim de foarte multe banalități, multă vorbărie, iar ei nu mai dau atenție, ci pun focus pe chestiile principale care conduc la un rezultat sau la un produs.

La cât timp te vezi cu familia având în vedere cei 11 mii de km distanță?

Mama mea a venit în Japonia, la fel și sora și tatăl. La 2-3 ani ne vedem. Ținem legătura la telefon. Ne ajută aceste gadgeturi din ziua de azi și toate rețelele de socializare. Ne regăsim, ne găsim timp să vorbim. Deși nu vorbim foarte des, dar atunci când avem situații de rezolvat la greu suntem foarte uniți.

Apropo de familie, mai ții minte ce ți-au spus părinții când ai plecat de acasă? Care a fost sfatul lor?

Nu, deoarece au trecut prea mulți ani de atunci. Eu sunt cea mai mare dintre frați și de la 16 ani începusem cursuri de modelling. Eram destul de rar pe acasă, ba cu o prezentare, ba pe la școală. Împăcam școala cu modellingul și mama, treptat, s-a obișnuit cu mine mai puțin pe acasă. A avut întotdeauna încredere în mine, în tot ce făceam, în tot ce alegeam. Eram de cuvânt. Desprinderea s-a format treptat, s-a bazat pe responsabilitate și pe faptul că eu eram cea mai mare, că nu voi dezamăgi și că voi ține cont de promisiunile făcute.

Andra: „Când ești tânăr, ești ca o plastilină și e ușor să te modelezi sau să te acomodezi cu lucrurile noi”

A plecat fratele tău întâi în Japonia și l-ai urmat apoi? Cum s-au întâmplat lucrurile?

Eu am plecat prima, dar când ne-am mutat definitiv, ne-am mutat împreună. Am rămas împreună. Avem și acum o relație foarte bună. În copilărie, era partenerul meu de șotii. În prezent, ne ajutăm reciproc. Faptul că eram unul lângă celălalt, a fost unul dintre motivele pentru care am rămas în Japonia.

Erai tânără, fără prea multă experiență de viață. Ușoară sau grea a fost adaptarea? Cum ai perceput începutul?

Când ești tânăr, ești ca o plastilină și e ușor să te modelezi sau să te acomodezi cu lucrurile noi. Cred că a fost și vârsta, și timpul potrivit, și împrejurările. A fost perioada în care m-am pliat cu japonezii.

Te ai gândit pe atunci că vei locui definitiv?

Nu! A fost o șansă! Așa s-au întâmplat și așezat lucrurile să rămân acolo. Nu-mi propusesem. Eu am urmat cursul apei. M-am lăsat purtată!

Ai terminat facultatea de Drept. A fost o alegere proprie? Ai lucrat pe domeniu în țară sau în Japonia?

Eu când am plecat din România eram studentă la Istorie-Geografie în anul II de studiu. M-am lăsat de facultate pentru că m-am mutat. Am renunțat la facultate și după aceea, la câțiva ani distanță m-am înscris la Facultatea de Drept. În 2011 am absolvit. Am făcut-o în timp ce eram în Japonia, la distanță și veneam la examene de două ori pe an. Era un vis de-al meu să termin o facultate. De ce Drept?! Cred că am considerat că este o facultate care m-ar putea ajuta indiferent de domeniul în care voi lucra. Dar, mie de fapt și de drept îmi place istoria și economia.

„Nu cred că m-aș mai vedea trăind în altă parte în afară de Japonia”

Drept urmare, în Japonia ai lucrat….?

Într-o clinică dentară. Statul japonez nu-ți recunoaște diplomele. Mi-a fost destul de greu să-mi găsesc un job, deși vorbeam engleză, vorbeam japoneză, aveam studii superioare. Am fost norocoasă. Am lucrat prima dată la o clincă dentară mai mică, apoi la una mai mare, unde aveam mai multe atribuții, nu eram doar asistent dentar. Ideea e că nu m-a așteptat nimeni cu serviciul pus pe tavă.

Ți-ai zis vreodată în toți acești ani că vrei să renunți la Japonia?

Și acum mai găsesc chestii cu care nu rezonez, dar în egală măsură nu cred că m-aș mai vedea trăind în altă parte în afară de Japonia. Plus că atunci când ai copii, sufletul și inima e acolo unde îți e copilul. Toate deciziile s-au învârtit în jurul lui.

A fost fiul tău primul tău susținător atunci când ai decis să iei calea antreprenoriatului?

Avea 13 ani jumătate. M-a încurajat. Mă ajută. Când e aglomerat în restaurant, e primul care-mi dă o mână de sprijin.

Cum ți s-a născut acest gând de a deschide un restaurant? Ți-a dat cineva ideea?

Să știi că în ciuda faptului că atunci când ai un restaurant e greu să ții pasul să mulțumești pe toată lumea, eu cred că modul meu de a fi foarte deschis, comunicativ, sociabil, serviabil a atras clienții. Deschiderea restaurantului a fost cea mai bună alegere. Eu lucrând la clinica dentară, îmi făceam lunch box. Când mergeam să mănânc prin atâția japonezi, toți erau curioși ce mănânc. Și te întrebau ce este, ce conține, cum o faci, cum se prepară. Atunci am realizat că ei toți sunt interesați. În orașul în care locuiesc, avem restaurante cu specific thailandez, libanez, dar nu avem restaurant românesc și m-am gândit că nu ar strica. Totuși, mi-a fost frică să nu reușesc. Să ai un restaurant e o investiție foarte mare. Am investit toate economiile în business și exista posibilitatea să nu funcționeze și să rămân fără bani. Cred că am avut și noroc. Dar, acum muncesc pentru mine. E o satisfacție când vezi că oamenii pleacă mulțumiți.

Citește și: Ecaterina Paraschiv și aventura celui mai fancy restaurant românesc din inima Parisului. Cum a ajuns o fetiță trăită în comunismul românesc, bulimică printre bunătățile din Paris și cum a reușit să le servească parizienilor sarmalele și papanașii gurmet?

Ce zic japonezii de sarmale sau de bunătățile moldovenești pe care le ai în restaurant?

Le plac. Am sarmale, mici, ciorbe, fasole cu cârnați, afumături și produse făcute de casă. Nu prea se omoară ei după usturoi, ceapă, ficăței. Ei adoră ciorbele de tot felul.

Primii clienți au fost românii sau japonezii?

Primii care au trecut pragul au fost japonezii.

Și totuși, cum ai crescut business-ul?

Primii care au trecut pragul au fost japonezii. Cea mai bună reclamă este cea care merge pe recomandare, cea din gură în gură. Omul care a venit, a mâncat, i-a plăcut, se întoarce. Să știi că m-au contactat foarte multe reviste, website-uri de specialitate care promovează restaurantele din orașul meu și le-am refuzat. În Japonia este un trend, cred. Când se deschide ceva nou, oamenii merg ca turmă. Cred că și aici se poartă. Totuși, puțini rămân. Eu nu mi-am dorit o astfel de publicitate. Am considerat că merg încet, dar cu pași siguri. Clienții pe care îi fac revin, astfel spun și la altcineva și pentru mine nu e important să vină în fiecare zi. E mai important să am clienți fideli în timp, decât pe perioadă scurtă.

Ești mulțumită de cum merge?

Sunt mulțumită în ciuda faptului că la început când l-am deschis nu am avut formată o paletă largă de români, dar acum am foarte mulți care sună pentru petreceri, pentru evenimente private și asta înseamnă că oamenii au încredere să vină pentru că mâncarea e bună, iar prețurile sunt ok. Românul știe cum e gustul natural și ei au cum să facă diferența.

Andra Grosu: „Nu este satisfacție mai mare decât atunci când văd că japonezii pleacă și revin”

Câți angajați ai? Din câți membri e formată echipa ta? Sunt români?

În mare parte, fac totul singură, căci fac pe rezervări. Dar când am evenimente mari am două fete românce plus fratele meu. E mâna dreaptă. Am avut și japonezi care m-au ajutat part-time. Dar românii știu meniul, vorbim aceeași limbă, au altă dexteritate în mișcare. Am fete gospodine și faine tare și ne înțelegem. E foarte greu să fii șeful cuiva. Nu te învață nimeni cum să fii leader. Eu cred că și din experiența acumulată până acum, din anumite chestii învățate pe parcurs înveți să fii cea mai bună versiune a ta. Dar în ultimii ani mă ghidez după ideea de a trata oamenii cum mi-ar plăcea mie să fiu tratată. Țin cont de timpul lor liber, de cum trebuie să le vorbesc. Mă pun în locul lor, dar să știi că și ele se gândesc la mine, fetele pe care le am acum. Ne respectăm reciproc. 

Când suntem mici intrăm în diferite roluri și ne jucăm de-a școala, de-a doctorul. Tu în ce rol intrai? Te-ai fi gândit că vei conduce un business?

Când eram mică nu am avut un vis de a ajunge. Dar când am început cariera de modelling, îmi plăcea să fiu designer vestimentar.

Ce ai câștigat de când ești angajator și nu angajat?

Cred că am câștigat libertate. Conjunctura a fost de așa natură. Aveam spațiul, aveam ideea, aveam skillurile, am avut și sclipirea.

Simți mulțumire sufletească în prezent?

Eu când îi văd pe japonezi că încep să se destindă mai ales că ei sunt foarte serioși și rigizi, la un dans de-al nostru, la o glumiță, ei gustă o parte din tradițiile noastre, iar eu simt mare bucurie. Nu este satisfacție mai mare când văd că pleacă și revin. Iar pe români încerc să îi fac să se simtă ca acasă, să-i apropii de țara lor, să le alin din dor. Trăind la 11 mii de km este vizibil dorul de ospitalitatea de acasă.