Avea 1,20 m şi mi-a dat cea mai bună lecţie din viaţa mea

Mi-am adus aminte de ea zilele trecute când, pusă într-o situaţie de trafic, am reuşit în nanosecunde să iau decizia corectă şi pentru mine şi pentru „colegul” de trafic prea puţin dispus să respecte regulile de circulaţie. Şi i-am pomenit în minte nu numele, că nu i-l mai ştiu, ci exemplul pe care mi l-a dat şi curajul pe care m-a învăţat să-l am.

Era acum mai bine de 15 ani. Pe vremea aceea lucram la radio şi predam un fel de curs de radio la Centrul pentru Jurnalism Independent. Era „un fel” pentru că nu aveam la dispoziţie niciun fel de tehnică. Predam radio doar prin cuvinte. În fond nu era aşa de rău. Radio înseamnă cuvinte.

În fine, grupa de cursanţi era formată din absolvenţi de facultate sau studenţi care veneau să afle ce înseamnă jurnalismul radio.

Îmi luasem carnet de conducere de vreo 2 ani, dar mi-era frică să conduc. Mi-era frică de cei care veneau din faţă, din spate, de cei care mă depăşeau, mi-era frică de cei care nu respectau regulile de circulaţie, mi-era de fapt frică de mine însămi. Nu aveam curaj să mă aşez la volan. Deloc. Aşa că mă deplasam cu metroul, cu autobuzul sau cu taxiul. Problema nu era asta, fireşte, ci că aveam multe drumuri pe zi, aveam nevoie să ajung la ore strânse în diferite zone ale oraşului.  Aşa că, la finalul unui curs, am întrebat rugător, în timp ce eram cu spatele la clasă ştergând tabla pe care schiţasem o oră de emisie, dacă merge cineva spre Drumul Taberei şi dacă are cumva şi o maşină cu care se deplasează. „Da”, am auzit un glas de fată. „Vă duc eu, că merg într-acolo!”

M-am întors. Nu am văzut pe nimeni la nivelul ochilor. Am coborât privirea şi, de la înălţimea celor 120 de centimetri ai săi, mă privea o fată frumoasă, al cărei chip era luminos şi matur, dar al cărei corp era minuscul. Mâinile şi picioarele erau uitate de organism la vârsta preşcolară, iar torsul, deşi avea forma unui corp de adult, nu se dezvoltase aproape deloc.

„Mergeţi cu mine?” m-a întrebat din nou. Am zis, fireşte, „da” întrebându-mă cum conduce, ce conduce?

Am coborât în parcare unde a deschis un Oltcit sau ceva asemănător, care era adaptat dimensiunilor sale, adică avea toate comenzile pe volan: frâna, acceleraţia, totul. Fata s-a aşezat sigură la volan, a demarat în trombă, a condus impecabil, cu curaj şi pricepere şi, timp de 20 de minute, am admirat-o cu ochii mari şi răsuflarea tăiată.

Am ajuns în Drumul Taberei. I-am mulţumit şi am coborât ruşinată.

Am ajuns mai târziu acasă, m-am oprit în faţa primei oglinzi, m-am uitat în ochii mei şi m-am întrebat: „nu ţi-e ruşine să foloseşti cuvântul frică? Nu ţi-e ruşine de tine şi de felul răsfăţat în care te porţi?”

De a doua zi m-am aşezat la volan. Am condus cu plăcere şi curaj. Îmi dispăruseră ca prin farmec toate obstacolele care, de altfel, sunt numai rodul minţii noastre alintate şi pervertite.