Camelia Mihăilescu, co-proprietara Caro Hotel, și provocările pandemiei: un curs de barista, un spațiu cultural, cu cafea de specialitate, dar și o seră de legume

Camelia Mihăilescu este co-proprietara Caro Hotel, împreună cu mama și fratele ei. Afacerea au moștenit-o de la tatăl familiei, Ion Lazăr, cel care a creat Editura Adevărul și a transformat ruinele Fabricii de Glucoză într-un hotel recunoscut.

Camelia este mama a 4 copii, jurist ca formare și o înflăcărată îndrăgostită de cultură.

Anul acesta, o dată cu pandemia de COVID-19, care a oprit lumea în loc și a repornit-o într-un cu totul alt ritm, Camelia și-a dat voie să exploreze acolo unde până acum nu a îndrăznit ori nu a avut timp să o facă: a creat un spațiu în incinta hotelului, o terasă, La Hamace, și o scenă cu public restrans unde au rulat filme de artă și producții teatrale demne de festivaluri notorii (Freak Show, al lui Florin Persic Jr, Salieri, cu Marius Bodochi, sau documentarul Hermitage, într-un proiect cultural, Caro Cultura, menit să dea o altă față acestui spațiu consacrat în principal sau/ în aparență tranzitului.

În plus, Camelia a făcut un curs de barista, a învățat să creeze din spumă de lapte cele mai complicate desene, chiar de la Florin Lemnaru, aflat printre primii cinci cei mai buni barista din țară, și a adus o cafea de specialitate, pe care câteodată o prepară chiar ea și o servește clienților de la mese.

Și pentru că această primăvară a fost vremea explorărilor, Camelia a construit și o seră lângă casă, unde a plantat toate legumele și plantele parfumate de care ar putea avea nevoie în bucătărie.

Iată o poveste despre lecții de viață și reinventare, despre crize ca oportunități și despre cultură, ca manieră de a deveni mai bogat, cel puțin spiritual.

Povestește-mi despre pasiunea ta pentru cafea!

Camelia Mihăilescu: Cred că și profesia de avocat are legătură cu misiunea de a-i face pe oameni fericiți, mulțumiți, de a le rezolva problemele, mai ales în societatea românească, unde clienții sunt supărați și grăbiți. Așa că mi s-a părut important întotdeauna să îi abordăm cu calm și să le inducem o dorință de relaxare.

Cu alte cuvinte, mi-ar fi plăcut să pot să servesc clienții. Dar știi cum e la noi! „Tu, avocat, manager de hotel, cum să faci așa ceva? Nu se cade!” (râde)

M-am supus canoanelor prin urmare, dar pandemia a făcut asta posibil: gândul că nu mai vreau bariere.

Mama e cea mai mare cafegioaică pe care o știu. Are 70 de ani și poate bea si zece cafele pe zi, chiar dacă le face întotdeauna tari. Toată lumea iubește cafeaua ei și cred că din acest motiv nu i-ai da mai mult de 50 de ani.

Cu ajutorul ei am descoperit și eu cafeaua. Cu greu la început: caffe latte, apoi cappuccino. Mai mult, trebuie să recunosc asta, beam cafeaua cu zahăr. Dar după vreo 10 ani de „stricat” cafeaua în acest mod, am renunțat să o îndulcesc. Abia atunci am realizat ce făcusem până atunci (râde) Iar acum am devenit activistă: încerc să ajut pe toată lumea să scape de zahărul din cafea.

Ei bine, cu această cafea artizanală, îmi fac misiunea mai simplă, fiindcă ea nu are nicio urmă de amărui, așa cum o are cafeaua clasică, iar un lapte bine pregatit potențeaza gustul si simți că rasfățul nu este un păcat.

Când m-am apucat să construiesc terasa La Hamace, am început să caut furnizori de cafea bună. Așa am ajuns, printr-un prieten foarte drag, la cei care prajesc cafeaua Mabo. M-am dus la ei, la făbricuță; acolo l-am cunoscut pe Bogdan Georgescu, vice-campionul nostru la prăjit cafea, care lucreaza împreună cu Florin Lemnaru, și am decis sa fac cursul de barista și să luăm și noi cafeaua de aici.

Deci această pandemie te-a ajutat să descoepri despre tine niște lucruri pe care înainte nu îndrăzneai să le explorezi?

Camelia Mihăilescu: Să știi că da, pe de o parte.

Pe de altă parte, pandemia m-a grăbit spre acest proiect cultural. În toamnă făcusem un draft pentru un spațiu multicultural pe care urma să-l contruim aici, la Caro, în singura clădire în ruină ce mai există. Lucrările urmau să înceapă în primăvară, dar nu a mai fost posibil.

De ce crezi tu că își are locul un spațiu multi-cultural într-un hotel care, în principiu, este spațiu de tranzit?

Camelia Mihăilescu: Noi nu ne mai dorim ca hotelul să fie doar atât și nici nu cred că mai este doar un spațiu de tranzit, ci unul în care oamenii se regăsesc. Zilele trecute am întâlnit o doamnă, aici, la terasă, care citea o carte de Marc Levy, în limba franceză, am vorbit un pic și am aflat că era din București și se cazase câteva zile la hotel pentru liniște și relaxare. Mi se pare minunat.

Acest spațiu cultural se leagă de un proiect mai vechi, într-un mod inedit.

De vreo 6 ani organizăm aici o tabără bilingvă, Caro Summercamp, pe care am început-o cu teatru, de luni până vineri, urmând ca la sfârșit copiii să prezinte o piesă de teatru. Până la urmă, s-a conturat diferit, cu activități multiple: parkour, escaladă, șah, robotică, cu voluntari internaționali și mulți participanți.

Într-o zi, una dintre colegele mele, cu care am făcut proiectul de vară, se uita la singura clădire care a rămas în paragină în incinta acestui hotel și a zis: „ce sală de teatru ar putea fi aici!”. Așa a pornit ideea!

Ulterior am văzut spațiul împreună cu Matei Câlția, fiul lui Ștefan Câlția, pictorul meu favorit, căruia i-am propus să mute Galeria posibilă aici. Desigur, totul urma să fie amenjat în această primăvară. Dar, în loc să începem lucrările, a început pandemia.

De fapt, totul a fost o oprire aparentă, fiindcă așa am reușit să începem proiectul din grădină, Caro Cultura, unde găzduim spectacole în aer liber, iar până acum i-am avut invitați pe Florin Pirsic Jr, pe Marius Bodochi, iar toată luna septembrie, în fiecare miercuri și vineri vom avea scena rezervată altor spectacole.

Deci pandemia a folosit!

Camelia Mihăilescu: Sigur că a folosit!

Plus, cred că ne-a dat mai mult timp pentru noi. Eu am descoperit lucruri despre mine, despre noi. M-a amuzat foarte tare când mi-am dat seama că trebuie să ne ocupăm noi de spațiul verde de la hotel, fiindcă ne-am gândit la un plan prin care să reducem cât mai mult cheltuielile.

Ne-am apucat să îngrjim grădina care, crede-mă, e generoasă! Tot muncind la ea, mă uitam suprinsă că firma care se ocupa de ea nu făcuse o grămadă de lucruri, pe care ne-am apucat noi să le facem: să săpăm copăceii, să smulgem buruienile în jurul lor. Dar totodată mi-am dat seama că treceam în așa viteză pe lângă toate, încât nu observam niciodată aceste lucruri. Ei bine, acum le vedeam. Iar asta m-a bucurat cumva.

Tu cum ai muncit în această perioadă?

Camelia Mihăilescu: Cu disperare. (râde)

Trece timpul și începi să te uiți înapoi; totuși au trecut aproape 4 luni de când ne confruntăm cu asta.

La început a fost panică. S-a blocat totul, mă gândeam ce vom face. Eu am patru copiii, iar prima panică a fost cu ce-i hrănesc. Motiv pentru care mi-am făcut o seră. (râde)

Aveam un spațiu chiar lângă casă pe care începusem să îl curățam din toamnă. Voiam să-l amenajez pentru copii, să aibă mai mult loc de joacă.

Când a venit pandemia, i-am luat și pe ei cu mine la treabă și am început: am smuls buruienile, am aranjat totul, mi-am luat repede un cort pe care l-am transformat în seră și mi-am pus plante: busuioc, mentă, ceapă, ridichi, roșii, vinete, castraveți. (râde)

Câți ani au copiii tăi?

Camelia Mihăilescu: 18, 16, 4 și 3.

Când a început povestea ta și a hotelului?

Camelia Mihăilescu: Hotelul a fost construit de tata, jurnalistul Ion Lazăr. Aici era o ruină a unei foste fabrici; el a început cu 12 camere și noi am crescut aici, printre ce se ridica nou și frumos.

În 2007 tata a fost diagnosticat cu cancer, moment în care ne-a luat pe amândoi, pe mine și pe fratele meu, Octavian, și ne-a spus: „afacerea am făcut-o pentru voi, de acum trebuie să o conduceți împreună”. El a rămas președintele companiei, iar noi am devenit vicepreședinții ei. Până atunci eu mă ocupam de partea juridică a hotelului.

Slavă Domnului, tata a mai trăit 5 ani, timp în care ne-am bucurat maxim de fiecare clipă: el de nepoți, noi de viața cu el, de tot. Din 2012, când s-a dus, eu și fratele meu a trebuit să preluăm frâiele, amândoi.

Atunci am inceput să mă ocup în principal de hotel, iar cunoștințele dobandite in avocatură am ajuns sa le pun doar in slujba hotelului.

L-am iubit foarte mult pe tata, iar implicarea în treburile hotelului a continuat cumva relația cu el.

Cum ai crescut tu în preajma lui? Ce ai preluat de la el?

Camelia Mihăilescu: Tata a fost născut pentru a face afaceri. Înainte de Revoluție vindea troleibuze prin Iran și Irak. Iar asta îi ocupa foarte mult timp.

Apoi a devenit jurnalist, a lucrat pentru Scânteia, iar în 1990 a devenit directorul Editurii Adevărul, ceea ce l-a ajutat să gestioneze, prin editura pe care o conducea, această zonă din Fabrica de Glucoză, care era în paragină.

Un coleg al băiatului meu ne-a invitat la o petrecere, iar tatăl  lui a venit la mine și mi-a spus: „voiam neapărat să vă cunosc! Eu am colaborat cu hotelul dumneavoastră, aveți niște persoane minunate acolo!” Apoi mi-a mai spus câteva cuvinte care m-au ajutat să înțeleg de fapt cine a fost tata: „dacă România ar fi avut mai mulți oameni ca tatăl dumneavoastră, ar fi arătat altfel!”

Tata a fost un om extraordinar, un vizionar, iar scopul meu acum este să construiesc o fundație care să-i poarte numele și care să se ocupe, pe de o parte, de proiecte culturale și de educație, pentru că în asta cred cel mai mult, iar pe de altă parte, pentru că el a murit de cancer, mi-aș dori să îi ajutăm pe oamenii care au necazuri din pricina acestei boli.

Tu, când ți-l amintești, înainte de 1989, când antreprenoriatul era de neimaginat, cum ți-l amintești?

Camelia Mihăilescu: Mi-l amintesc cum făcea lucruri minunate pentru noi. El m-a învățat să patinez. Mi-a luat patine și m-a dus pe un lac, undeva la munte, mi-a pus patinele în picioare și ca prin farmec, am inceput să patinez.

Uite, acum îmi vine în minte o altă amintire care mă umple de bucurie.

Eram în clasa întâi și luasem premiul cu coroniță.

Învățătoarea însă a uitat să le spună și lor, iar mama să poată să facă o coroniță, așa cum aveau ceilalți copii.

Cum locuiam vis-a-vis de școală, am fugit acasa și le-am spus: „cum se poate una ca asta? Eu am luat premiu și voi nici măcar coroniță nu mi-ați făcut?” Ei, săracii, au căscat ochii mari la mine și mi-au răspuns: „noi de unde era să știm că ai luat premiu?”

Imediat, tata s-a dus în grădinița din fața casei, a cules cei mai frumoși trandafiri și mi-a făcut pe loc cea mai frumoasă coroniță de premiul întâi din lume. Am ținut-o minte toată viața.

Așa era tata: întotdeauna găsea soluții.

Ce munceau ai tăi?

Camelia Mihăilescu: Mama era ajutor programator și lucra în armată.

Tata era inginer. Terminase Politehnica, secția Energetică, dar făcuse și școala de jurnalism. De altfel, aceste doua pasiuni l-au condus probabil la fondarea revistei ING, revista inginerilor de la Politehnică.

De ce ai vrut tu studii juridice?

Camelia Mihăilescu: Să știi că m-a fascinant dintotdeauna Dreptul. Eu, la 13 ani, la Revoluție, știam că vreau să mă fac avocat. Voiam să termin mai repede liceul și să fac facultatea. Mi-am dorit foarte mult, iar acum sunt recunoscătoare părinților mei că m-au susținut să fac asta, Din păcate însă, timpul a făcut să-mi dau seama că justiția nu era chiar cum visam eu.

Încet-încet am început să mă detașez mult mai ușor de avocatură.

Te-a inspirat cineva să alegi Dreptul?

Camelia Mihăilescu: Nu. Poate tata, dar nu m-a făcut niciodată să simt ostentativ că ar vrea asta.

Concurența la Drept, atunci când am dat eu examen, era foarte mare. În același timp, eu aveam un talent înnăscut pentru limbi străine, îmi plăceau engleza, franceza, italiana și mi-am zis întotdeauna că dacă nu reușesc la Drept voi vira imediat spre limbi străine.

Atunci tata s-a supărat foarte tare și cred că mi-a sugerat că ar fi mult mai nimerit pentru mine să fiu avocat pentru că limbile straine le stăpâneam deja destul de bine.

Aveai 13 ani la Revoluție și visai să muncești în justiție. Ce-ți amintești de la Revoluție?

Camelia Mihăilescu: Mă pregăteam să plec la o competiție de schi-fond. Îmi strângeam bagajele, mi-am pus echipamentele, iar mama, care lucra în armată și care simțise că se întâmpla ceva, mi-a spus să despachetez, că nu e cazul să mai plec undeva.

Apoi am intrat într-o lungă vacanță care a adus după ea multe alte schimbări.

Care au fost acele schimbări?

Camelia Mihăilescu: De pildă că tata a început să muncească foarte mult. După Revoluție nu mai stătea atât de mult cu noi. Nu că ar fi fost o problemă neapărat. (râde) La 13-14 ani îți dorești să fii liber și independent de părinți, să nu mai fii monitorizat de ei. Dar s-a simțit, tata a muncit foarte mult după 1989.

De ce crezi că el a ales jurnalismul, iar tu nu te-ai dus nicicum în aceeași direcție?

Camelia Mihăilescu: Nu mi-am dorit să fiu jurnalist. În timpul facultății eram înnebunită să profesez, să știu ce se întâmplă, ce înseamnă această meserie, așa că m-am dus stagiară la o avocată: scriam, îmi dădea dosare, munceam serios.

Când am ajuns însă în sală și am văzut inculpații în boxă mi-am zis că „penalul” este un domeniu care nu mă atrage. Am priceput atunci că prefer să lucrez în domeniul comercial, civil, prefer să găsesc soluții la probleme mai puțin violente.

Ca jurnalist nu știi unde ajungi, ce se întâmplă! (râde)

Iar acum mi se pare că prefer din ce în ce mai mult lumea artei, a spectacolelor. Îmi doresc să transform acest spațiu într-un hub cultural.

Era cineva artist în familie?

Camelia Mihăilescu: Nu neapărat. Dar nici eu nu sunt o artistă, ci doar o admiratoare.

Iar pasiunea vine din educația pe care am primit-o de la ai mei.

După 1990 tata îi lua pe angajați și, în fiecare an, îi ducea într-o excursie în străinătate. Sigur că era un efort financiar extraordinar la acel moment, dar continua să o facă.

Ulterior mi-am dat seama ce însemna asta, cât de multe învățau oamenii mergând într-o societate mai dezvoltată decât a noastră. Iar acum, în fiecare lună, implemetasem pentru angajații noștri ieșiri la teatru. Departamentul HR venea cu propunerile de spectacole, iar ei se înscriau pe listele de participare.

Cum ți s-a schimbat viața din momentul în care ai primit hotelul?

Camelia Mihăilescu: Noi am crescut o dată cu acest hotel.

Ideea lui tata a pornit după o vizită în Franța, unde a văzut, lângă Versailles, o construcție similară. Când s-a întors aici ne-a spus: „Această clădire care încă se mai ține in picioare, o vom transforma in hotel.” Au fost astfel finalizate primele 12 camere și curând s-a și filmat acolo filmul Asfalt Tango, in regia lui Nae Caranfil.

Așa s-a născut primul hotel, iar în zona de nord a capitalei mult timp a fost singurul edificiu de acest gen. Cu acesta am crescut noi.

Fratele meu a terminat de asemenea Energetica, dar tot de hotelărie era pasionat, iar de la o vreme ei doi au lucrat în tandem: tata construia, iar fratele trebuia să umple camerele pe care le construia tata. Erau frumoși împreună.(râde)

V-ați gândit vreo clipă că va fi al vostru în timp ce creștea acest hotel?

Camelia Mihăilescu: Să știi că am fost crescuți cu o filozofie foarte interesantă.

Tata era foarte conștient de lumea în care trăim. Mi-amintesc că eram la mare, nu la mult timp după Revoluție, și el, care era moldovean, se uita la plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor care parcau pe-acolo. Și zicea: „ia uite-i pe moldovenii mei cum se distrează acum! Să vedem mai încolo cum se vor descurca!” Și a fost premonitorie vorba lui, fiindcă Moldova și-a revenit greu economic.

Tata avea niște înțelepciuni pe care nu prea le înțelegeam atunci, dar care ne-au rămas.

Pe noi ne-a crescut în acest spirit. Era conștient că viața este frumoasă așa cum este ea, cum vine și nu aveam nevoie să ne dorim luna de pe cer ca să trăim frumos. Nu construia cu disperare, ci părea mai degrabă ghidat de gândul ăsta: „vă las și vouă, să aveți ce să faceți!” Cumva același lucru îl fac eu cu copiii mei și la fel le transmit. O să le vină și lor rândul să facă.

De fapt, acum, ce mi se pare cu adevărat important de făcut pentru copiii noștri e să îi ascultăm, pentru că sunt valoroși. Avem ce învăța de la ei. Spunem că sunt o generație superficială, dar cred că greșim. Au și ei profunzimile lor, iar noi rămânem în urmă, cred.

Trebuie să învățăm să ne adaptăm lor.

Se întâmplă des asta la noi: din prea plinul de dragoste, părinții au tendința să-i copleșească pe copii cu tot felul de daruri, în ideea asta: mai puțină muncă, doar vor munci toată viața, și mai mult răfăț. Și le dau mai degrabă bani, decât muncă.

Camelia Mihăilescu: Nu era cazul lui tata! (râde) El a fost întotdeauna foarte strâns cu banii.

Când au apărut avioanele low cost el era primul a cumpărat astfel de bilete, până când un prieten chiar i-a spus: „știi ceva? Pentru tine ar trebui să se inventeze biletele no-cost!” (râde)

La tata nu era vorba de astfel de răsfăț, despre care vorbești tu. Iubire din plin, da, dar nu așa răsfăț, tocmai pentru că era conștient că asta nu ne ajută pe termen lung.

Cu mine a fost mult mai „milostiv”, în sensul că eu am lucrat imediat după facultate și, până să îmi găsesc un maestru în cabinetul căruia să muncesc, am fost secretară la compania lui tata, făceam si traduceri, si recrutări. Ei bine, pe fratele meu l-a pus paznic. (râde) Ăsta a fost primul lui job la tata. Nu vrei să știi cum e să stai noaptea de veghe, să auzi tot felul de zgomote, să-ți macini spaimele. Dar l-a provocat să plece de jos. Sigur că a urcat în ierarhie, dar a fost recepționer, apoi șef-recepție, până când a devenit managerul hotelului. Dar a început de la munca de paznic.

Pe tine te-a frustrat vreun pic acest job?

Camelia Mihăilescu: Deloc. Și acum sunt foarte fericită că pot să fac cafea și să servesc oamenii aici, la mine, la terasă.

Mi-ar plăcea să fie mai mulți oameni care să priceapă că nu avem vreun rang, că nu scrie pe noi juriști, iar din acea clipă nu mai putem decât să scriem la calculator sau să îmbrăcăm roba.

La cabinetul unde făceam practica în timpul facultății eu pregăteam sala de intâlniri, strângeam, aranjam, nu vedeam nicio problemă în asta.

Cum te șlefuiește ca om munca grea, „de jos”, cu toate aceste etape mai complicate sau mai plictisitoare ale ei?

Camelia Mihăilescu: Cred că prin naștere sunt o persoană foarte maleabilă și cu bucuria vieții, așa încât orice mi-ai da să fac voi transforma în sursă de bucurie.

M-am născut fericită, pur și simplu. Îmi și povesteau ai mei cum am venit eu pe lume chiar în ziua de 1 ianuarie. Îți dai seama, au chefuit de Revelion și brusc m-am gândit și eu să vin să-i bucur cu ale mele. (râde)

Cine ți-a decis numele?

Fratele meu. Aveam o vecină pe care o chema Camelia. Iar Octavian s-a dus la părinții mei și le-a spus că vrea și el o Cameluță. Și uite-așa am venit eu.

Cât timp ai profesat ca avocat și cât de complicat ți-a fost să lași în urmă acest vis?

Camelia Mihăilescu: Am devenit avocat după ce am terminat facultatea, în 2000, și am profesat chiar din timpul școlii. Se fac 20 de ani de muncă în această zonă.

Mi-a plăcut foarte mult.

Dreptul pare ceva foarte complicat pentru oameni, ceva ce aduce multe probleme și creează multă suspiciune. Cred că asta mi-a plăcut cel mai mult: să găsesc soluții care să-i liniștească pe cei care ajungeau la mine cu multe frământări, griji, întrebări sau supărări.

Cum te-au schimbat copiii?

Camelia Mihăilescu: Primii doi copii nu m-au schimbat foare tare fiindcă munceam foare mult. Îi iubeam foarte tare, îi iubesc și acum, dar viața mea era copleșită de atât de multă muncă. Pe Smaranda, fiica mea care are 16 ani acum, mi-o aducea bona la birou să o alăptez, eu continuam treaba, iar bona avea grijă mai departe de ea.

Când am născut-o, aveam niște clienți din Belgia și am realizat că nu aveam pe cine să las în locul meu, vorbitor de franceză, care să se descurce la întâlniri așa că am rămas la serviciu, aproape că refuzam să merg la spital să nasc doar pentru a termina treaba. (râde)

Munceam foarte, foarte mult în acea perioadă.

În schimb, cu mezinii am început să savurez viața, mă bucur de ei, îi iau peste tot, sunt cu mine. Mai ales acum, de când a început pandemia.

Ce interese au copiii tăi? Ce îi animă, ce-i bucură?

Camelia Mihăilescu: Tudor, fiul meu cel mare, este foarte studios, într-atâta încât a luat nota 10 la capacitate, e de 10 la matematică, asta cu toate că nu am pus niciodată presiune pe ei, să fie premianții clasei.

A terminat Școala germană apoi a vrut să plece în Anglia, la studii. Dar eu nu știam cum să-l mai țin pe lângă mine și i-am spus că nu se poate să înceapă clase în limba engleză, când el a făcut atâția ani germană. Și l-am înscris la o școală engleză aici. După ce au trecut doi ani, a venit și mi-a zis: „îmi pare rău, dar la școala asta nu se face economy, doar business, iar unde vreau eu să merg îmi trebuie economics”. Așa că l-am înscris în Anglia și, ca să-ți faci o idee despre cum este el, m-am dus la festivitatea de închidere a școlii și le-am mulțumit profesorilor pentru eforturile pe care l-au făcut ca el să se descurce și să învețe cât mai multe, iar ei mi-au răspuns: „noi vă mulțumim pentru cadoul pe care ni l–ați făcut, dându-ne acest student”. Atunci mi-am dat seama ce fel de copil este Tudor.

Când s-a întors acasă, de Crăciun, Tudor m-a invitat în recepția hotelului, unde avem un pian, și mi-a interpretat o piesă clasică. Era cadoul meu de Crăciun.

Smaranda, fiica mea de 16 ani, este o zăpăcită. Este foarte talentată și ar putea să cânte la chitară extraordinar dar nu are… timp pentru asta.

Una peste alta, în toamnă vreau să o trimit și pe ea în Anglia, fiindcă acolo chiar se face școală. Experiența de anul acesta cu școala online nu a fost chiar cea mai fericită. Cred că acolo iși va găsi vocația: au sală de teatru, studio de înregistrare, de fotografie, design si arte, laboratoare de chimie, tehnologie, sunt dotați cu de toate și au o modalitate de abordare a copiilor foarte diferită de a noastră. Cumva reușesc să îi capteze.