Căutare

Share this article

Iv cel naiv, poetul fictiv, lansa acum 10 ani primul său volum de poezii. Și-a asumat atunci un avatar pe care mulți l-au luat drept strategie de marketing, iar în toți acești ani, când a mai publicat alte șase volume, identitatea sa este încă un mister.

Puținele lucruri care s-au aflat între timp, că este copy-writer, că este veșnic îndrăgostit, că vine dintr-un oraș plat de câmpie, Focșani, unde nu se întâmplă niciodată nimic și că are o fetiță de 10 ani s-au adăugat multor altor povești pe care le-am extras din acest dialog.

Vă mai spunem doar atât: lucrează la un roman, o distopie a cărui titlu de lucru este „Meteorologul”, și este posibil ca următorul volum să aibă pe copertă și fotografia scriitorului. 🙂

De ce ți-ai ales un avatar?

Am fost departe de a fi încurajat în viața asta, de părinți, de prieteni sau de sistem să cred că scriu bine, cu o singură excepție: iubita mea de atunci. Așa a ieșit acest personaj: dintr-o mare neîncredere și din dorința de a păstra discreție asupra acestui lucru care mi se părea atunci mai mult o joacă.

De ce era necesară această discreție?

Pe vremea aia aveam un job pe care voiam să îl țin departe de ce scriam eu și mi se părea că sunt lucruri foarte diferite. Pe de altă parte, venea din această neîncredere în mine, cumva eram convins că oricum nu am să reușesc, așa încât mi se părea firesc să păstrăm totul la acest stadiu, de joacă.

În plus, jocul, ca și în copilărie, primele lucruri pe care ajungi să le exprimi sunt niște jocuri. Mai departe însă, când am intrat în chestii literare serioase cred că am vrut să transmit ideea că este important ce fac oamenii, nu cine sunt ei, fiindcă avem mult tendința de a tabloidiza ceea ce sunt. Mi se pare că oamenii ajung să se întrebe finalmente cine este omul care a scris acel lucru, mai mult decât să se intereseze de ce a scris.

Pe de altă parte, poate fi văzută ca o strategie de marketing!

Da, dar nu am gândit-o așa, dovada cea mai clară este că nu am exploatat-o mai departe, aș fi rafinat-o, aș fi făcut ceva cu ea. Dar nu a fost cazul. Probabil că mi-am dat seama când mi-au atras atenția niște oameni.

Iv cel naiv

Când s-a transformat această joacă într-o treabă serioasă?

Cred că au fost mai multe momente în care lucrurile pe care le-am făcut în privința scrisului au început să fie serioase în interiorul meu.

Primul moment a fost când începusem să scriu, iar iubita mea de atunci mi-a zis că îi place ce scriu, mai ales că tot ce puneam pe hârtie se întâmpla în acest univers comun, casnic. Iar acesta a fost primul semnal care mi-a spus că ce fac are o oarecare valoare.

Apoi trebuie să spun că eu sunt inginer ca formare, liceul pe care l-am terminat este unul cu profil real, am învățat mate, fizică și chimie, așa încât lirismul în viața mea a fost complet neașteptat și cu atât mai puțin dătător de încredere.

Apoi am luat în calcul, cu mare dificultate, ideea de a face un blog, fiindcă atunci era despre bloguri. Am început să scriu acolo, ivcelnaiv.ro, și am început să văd cum în fiecare zi intrau 8 oameni, îmi imaginam eu, aceeași. Era un nivel incipient, desigur, dar încercam să mi-i imaginez pe acești 8 oameni și încercam să realizez cum și de ce revin. Eu îmi propusesem să scriu câte o poezie zilnic, fiindcă mi se părea că am o responsabilitate față de ei.

Iv cel naiv

De ce naiv?

În perioada aceea în care am început să scriu și să înțeleg ce scriu, cum este ce scriu. Și mi-am dat seama că sunt lucruri și teme pe care le abordez, dar, dincolo de ele, era un fel naiv prin care eu reușeam să privesc lumea și care este un fel de conservare a unei anumite inocențe, a unei părți din tine care încă mai poate vedea lumea ca la 7 ani.
Am reușit să expun bucata asta din mine, de copil neînțeles și suferința în scriitură iar asta să facă parte dintr-un proces mai complicat de vindecare finalmente.

Așa am realizat că „naiv” este ceea ce scriu, după care a fost nevoie să inventez un personaj, iar el, am realizat apoi, exista în construcția cuvântului, Iv.

De ce te-ai făcut inginer?

Era cel mai logic lucru: eram cel mai bun la mate, la fizică, până la un punct și la chimie. Am vrut să dau la medicină și pe urmă mi-am dat seama că nu aș fi fost un medic bun și am abandonat studiul la materia asta. S-a supărat profa de chimie pe mine atât de tare încât m-a lăsat corigent, era cât pe ce să nu intru în bacalaureat.

A luat-o personal!

Da. Era un om dezechilibrat emoțional, care nu avea copii, iar pentru ea elevii erau un fel de copii ai ei. Acum privind lucrurile cu ochi maturi aș putea să o înțeleg, dar în vremea aia știam doar că era extrem de dură, unul dintre oamenii pe care i-am simpatizat, fusesem la olimpiade, dezvoltasem mult partea de performanță. Dar în clasa a XII-a, când am realizat că eu nu mai vreau să mă fac medic și vorbeam de chimie organică deja, m-am retras și nu am mai învățat. Dar mă concentram pe ce mă interesa mai departe.

Am fost victima perfectă a sistemului de învățământ românesc, combinat cu o familie care nu avea resursele să mă poată ghida și să îmi explice ce mă așteaptă. Sigur, erau și vremurile de așa natură, eu am terminat liceul prin 1995. Atunci oamenii încă mai aveau bani la ACR în speranța că își vor lua televizoare color și Dacii.

Iv cel naiv

Iar eu nu aveam un plan foarte concret pentru că învățământul nostru nu prea îi ghidează pe copii să aleagă ce pot face cu ce știu. Interdisciplinaritatea și toate lucrurile de care am auzit între timp și de care mi-ar fi plăcut să aud atunci nu au existat. Dar atunci, cu ce știam aveam puține opțiuni: IT-ist, profesor, medic. La vremea la care am dat la facultate nu știam ce înseamnă copy-writer, nici nu știu dacă exista.

Tot ce m-a dus capul a fost să fac ceva cu mate și cu fizică, prin urmare am mers la automatică și calculatoare, fiindcă simțeam că nu mă pot duce la ASE, să mă fac contabil sau ce știam eu atunci că poți face cu această universitate.

Am mers la o secție un pic mai „ciudată”, predarea se făcea în limba franceză, se chema Filiera francofonă, despre care credeam că o să mă ajute să plec în niște stadii de pregătire în străinătate. Nu s-a întâmplat.

Facultatea era un spațiu în care evadam dintr-un oraș mic, de provincie, de câmpie, plat, în care nu se întâmpla nimic, într-un oraș mare, dinamic, în care am cunoscut o grămadă de oameni noi. Am citit mult în facultate. Devoram bibliotecile prietenilor, îmi cumpăram cărți și mai luam și de la biblioteci.

Am început să descopăr lucruri ca student. Și cam atât. Din punct de vedere academic sau ca meserie facultatea nu a însemnat nimic pentru mine.

Iv cel naiv

Ce au avut de zis ai tăi când ai decis să devii inginer?

Părinții nu știau să mă ghideze mai mult decât atât. Gândește-te, dacă eu, mai tânăr și mai conectat, nu știam ce să aleg, ei cu atât mai puțin. Ei aveau reperele din vremea lor, adică din comunism. Sfaturile lor țineau de binele copilului, așa cum dau părinții sfaturi: să îmi găsesc o meserie, din care să îmi pot câștiga existența, dar nu au știut să mă îndrume mai mult. Ceea ce a fost foarte bine însă a fost că mi-au lăsat mie alegerea și m-au sprijinit pe drumul pe care am luat-o. După ce am terminat facultatea și le-am spus că nu vreau să fac nimic cu ce învățasem, m-au pus în situația de a îmi găsi drumul și a trebuit să mă angajez în niște locuri de-a dreptul șantieristice.

Ce zic ei acum despre faptul că ești poet?

A fost complet neașteptat pentru ei. Când le-am spus că am scris poezie și le-am dat adresa blogului, iar mama a început să citească, a fost complet șocant pentru ei.

Părinții mei nu au fost niște devoratori de literatură, oameni simpli, născuți la țară, veniți la oraș, și-au făcut un drum în viață, adică toate acele calități, dar nu au citit foarte mult. Cu toate astea, când au văzut că scriu s-au bucurat foarte mult.

Mama îmi mai trimitea aprecieri despre ce scrisesem, uneori și corecturi, când mai uitam să pun litere. Când am publicat cartea au fost foarte fericiți, iar cu timpul, când personajul era în vogă, mama se lăuda celor pe care îi auzea pe lângă ea că citesc un poet bun, Iv cel naiv, că sunt băiatul ei.

Pe scurt, pentru ei a fost un lucru bun, de care s-au bucurat și cred că se bucură și acum.

Cum arăta adolescența ta în acest oraș plat, de provincie?

Îmi lipsesc multe amintiri de atunci. Cred că eram un adolescent obișnuit, învățam bine, eram printre cei mai buni din clasă, făceam tot felul de năzbâtii.

Citeam mult. Biblioteca de acasă era mai degrabă un bricabrac, o adunătură de volume ca într-un anticariat, de toate felurile. Cea mai groasă era Shogun, poate și cea mai valoroasă. Sigur, nu pentru mine. Eu apreciam cel mai mult raftul cu cărți polițiste: Haralamb Dincă, Rodica Ojog-Brașoveanu. Îmi vine în minte acum un titlu care mi s-a părut foarte bun: „Moartea vine pe bandă de magnetofon”. Cred că am citit-o de trei ori. Apoi, „Cireșarii”, „Winetou” și „Toate pânzele sus”, apoi „Cei trei mușchetari” și continuările lor. Cred că le-am citit de 3-4 ori pe fiecare.

Aveam o lanternă rusească, care se încărca direct la priză, cu care citeam noaptea pe sub pătură până se descărca. Ai mei nu mă lăsau, îmi spuneau că trebuie să dorm, dar eu mă încăpățânam fiindcă mă prindea povestea.

Iar când am terminat biblioteca din casă, am ajuns la Biblioteca județeană, care mi se părea un templu misterios al cărții vechi. Când intram, primul lucru care mă frapa era mirosul de carte veche, de mobilă veche, iar asta nu mă deranja deloc, dimpotrivă. Era mirosul vechi și valoros al cărții, de unde învățam o grămadă de lucruri.

 

 

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO