Cine este arhitecta Oana Stănescu, românca de 35 de ani care urmează să schimbe fața New York-ului prin proiectele sale?

Oana Stănescu s-a născut la Reșița, a copilărit la Gărâna și pentru că și-a dorit o meserie cel puțin interesantă, a ales arhitectura, spune ea, și pentru că nu știa exact ce urma să o aștepte, iar acest element surpriză a atras-o.

Până aici nimic ieșit din comun. A făcut eforturi mari să studieze și să fie acceptată la facultate, iar apoi, prin ultimii ani de studiu a început să plece cu burse prin lume. Era la Sevilia cu o bursă Erasmus când a văzut că unul dintre cele mai mari birouri de arhitectură din lume angajează studenți. Care erau șansele să o aleagă tocmai pe ea? Toate! În scurt timp a plecat în SUA și a lucrat în internship pentru acel birou de arhitectură. Plăcându-i la nebunie această experiență, și-a înscris portofoliul și al alte birouri mari de arhitectură din lume, unul în Japonia, altul în Africa de sud, iar acum 7 ani a ajuns definitiv, sau pe termen lung putem spune, din nou în New York.

Acum are propriul birou de arhitectură din New York, în portofoliul său fiind înscrise colaborările cu Kanye West, dar și cu designerului Virgil Abloh (designerul Louis Vuitton), iar unele dintre proiectele sale fiind lucrate pentru prestigioasele New Museum sau MoMA Museum din New York.

Proiectul ei de suflet este de fapt +Pool, un design arhitectural, un proiect de urbanism ce presupune instalarea unei piscine plutitoare în East River din New York. Acesta este un  proiect pentru care nu a contactat-o nimeni, pe care nu l-a cerut nimeni, ci, mai degrabă, este viziunea sa, ceea e o reprezintă pe ea ca arhitect. Proiectul a pornit ca o schiță care a plăcut oamenilor, a fost înscris apoi pe kickstarter și acum este extrem de aplaudat de cetățenii New York-ului și se află la un pas de a fi construit.

Acum câțiva ani, un articol din New York Times începea așa: „Pentru un arhitect serios precum Oana Stănescu, care a construit blocuri de locuinţe în Dallas şi un pod în Slovenia, ar putea fi o surpriză faptul că cea mai cunoscută operă realizată de ea este un vulcan înalt de 15 metri pe care Kanye West îl amplasa pe scenă, în timpul grandiosului său turneu Yeezus”.

Oana Stănescu are 35 de ani, este la vârsta la care visele din tolba ei cu vise au devenit realitate, iar povestea ei este una frumoasă, este o poveste cu care ne mândrim cu toții, deoarece aceasta este #FrumusețeaDeaFiRomân.

Ce spuneai că vrei să te faci când vei fi fost mare? Îți amintești?

Nu, pentru că nu cred că a fost ceva anume. Probabil la un moment dat a fost doctor, inginer, nu știu…

Sigur nu a fost arhitect…

Nici nu știam ce e un arhitect sau ce face. Dar nu cred că am avut nici o fixație care să fi durat. Țin minte că o bună perioadă de timp chiar nu știam ce vreau să fac.

Și cum ai ajuns cu gândul la arhitectură? Prin școală, prin liceu?

Prin liceu. Cred că eram în clasa a 9-a, sau clasa a 10-a și nu știam încă ce vreau să fac. Eram la mate fizică, pentru că mi-a plăcut matematica. Mama e economistă, tata inginer. Îmi plăcea ce făceau amândoi, dar nici una dintre cele două slujbe nu mi se părea ideală. Atunci, un prieten care era la arhitectură sau urma să dea la arhitectură și m-a întrebat „Dar de ce nu încerci arhitectura?”. Țin minte că eram la Gărâna în curte când mi-a spus asta.

El era foarte talentat la desen și când mi-a zis mi-am dat seama că eu nu am nici o șansă, „eu nu mă compar cu el, când el e așa de talentat”, gândeam eu.

La momentul respectiv, cel puțin în Reșița, procesul era să iei ore cu cineva din oraș, să mergi la câteva ședințe de desen tehnic, desen artistic, iar apoi profesorul să-ți spună dacă ai sau nu vreo șansă. Iar părinților mei le-a spus profesorul respectiv: „Dacă vrea fata, poate”. Nu știam în ce mă bag, dar parțial asta mi se părea interesant la arhitectură. Dacă știam ce face un medic, un economist, un profesor, nu știam cum își va petrece timpul un arhitect, iar asta însemna că era ceva de descoperit, că nu era un răspuns simplu.

Tu ai copilărit în Reșița, nu? Care e treaba cu Gărâna?

Nu mai știu cât de mică eram când am fost prima dată în tabără la Gărâna. Gărâna e la jumătate de oră de Reșița și la puțin timp după Revoluție, ai mei au cumpărat o casă acolo. Eu eram înscrisă și la asociația Prietenii Munților și de foarte mici, eu nu țin minte să fi petrecut un week-end sau o vacanță în Reșița. Cum era o vacanță, cum aveam timp liber eram sau la schi cu Prietenii Munților, sau la Gărâna, cu alți prieteni.

De când am cumpărat casa aia la Gărâna, vara noi eram cu o grămadă de prieteni, stăteam cu săptămânile. Aveam super multă libertate, eu nu eram nici măcar la liceu, cred că fratele meu era la liceu. Ai noștri veneau în week-end, ne lăsau de mâncare și de luni până vineri eram de capul nostru. Mergeam cu bicicletele la 3 ape, făceam baie, seara făceam foc în curte, nu știu ce mâncam, dar pentru noi ideea de a fi în natură, de a avea independență și responsabilitate, au fost extrem de importante.

Ce fel de copil erai tu? erai tocilară? Îți amintești ce note aveai la școală?

Pe mama trebuie să o întrebi asta, deși nu cred că știe neapărat ce note aveam la școală. Eram o elevă bună, învățam, dar nu eram cea mai bună. Mama povestea că în clasele 1-4 mergeam la școala de Germană și trebuia să mergem cu autobuzul vreo jumătate de oră până la școală, timp în care eu îmi făceam temele. Învățătoarea îi spunea mereu mamei că „e o fată bună, dar dacă și-ar face temele ce bine ar fi…”.

Ultima oară când am fost acasă am găsit o adeverință din liceu adresată tatălui meu. Spunea acolo că dacă mai chiulesc, voi fi exmatriculată. dar mai țin minte că dirigintele m-a dat exemplu colegilor mei pentru cum să chiulești bine. Asta pentru că eram implicată în tot felul de chestii, olimpiade, aveam note mari, chiar dacă chiuleam. „Uite mă, dacă chiuliți, învățați de la Stăneasca că ea e artistă”.

Acum serios, nici sistemul nu-i ajută pe elevi. În clasa a 10-a mergeam la Timișoara o dată la două săptămâni și în clasa a 11-a o dată pe săptămână, pentru a lua ore de desen pentru facultate. La momentul respectiv îmi plăcea, eram dedicată, dar acum dacă stau să mă gândesc, efortul e relativ sinistru și arată cât de aiurea e sistemul. Nimeni nu ar trebui să treacă prin așa ceva, astfel încât din liceu să trebuiască să-ți sacrifici fiecare sfârșit de săptămână ca să poți intra la Facultate.

Dar când ai ajuns în America, te-ai simțit mai pregătită decât alții?

Nu neapărat. Aici lucrez cu studenți sau colegi din toată lumea și cumva toată lumea își are istoria proprie. Eu am avut noroc să lucrez în firme foarte mari, unde nivelul e foarte ridicat, dar ca să ajungi la acel nivel, de oriunde ai veni, e nevoie de efort sau e nevoie de o anumită excelență, de dorință de a ajunge aici. Fiecare își are istoria proprie și propriul bagaj. Evident, crescând în România e diferit. Felul în care crești, te afectează, îți afectează felul în care te uiți și privești lumea. Dar acum, pot spune că sunt foarte mândră de felul în care am crescut și de oamenii cu care am crescut. Nu cred că a fost vreun dezavantaj faptul că vin din România.

Când ai ajuns în SUA știau oamenii ce e România?

Europa e așa de mică și evident, toată lumea are o atitudine față de vecini. Aici, nu prea știe lumea ce e România, ceea ce e fain, pentru că pare puțin exotic. Dar sunt în New York ceea ce înseamnă că la fiecare stradă, la fiecare colț dai de altcineva din alt colț al lumii de care tu nu ai știut.

Cum ai ajuns tu în state?

Pentru un internship. Eram la Sevilia la momentul respectiv cu o bursă Erasmus și am văzut un anunț de job prin care cel mai important birou de arhitectură din lume pentru mine, căuta studenți pentru sediul din New York. Am trimis portofoliul, dar nu m-am gândit niciodată că o firmă de nivelul respectiv angajează studenți, însă, după o lună mi-au oferit un interviu pe Yahoo messenger. Apoi m-am dus la București, am luat viza și aia a fost.

Și ai rămas?

Nu am rămas, am stat un an, după care a trebuit să mă întorc în țară să-mi dau examenul de diplomă. Experiența la acest birou a fost atât de faină așa că după licență mi-am zis că trebuie să încerc și alte birouri de arhitectură, așa că am fost în Japonia, apoi în Africa de Sud, apoi în Elveția și am lucrat la câte o firmă de arhitectură. Și apoi m-am întors la New York.

Cum ajungeai tu în toate țările astea? Pur și simplu aplicai pentru job-uri?

Da. Birourile astea fac proiecte internaționale, arhitectura e la intersecția între creativ și tehnic, iar job-urile se iau pe baza portofoliului. Asta e cumva fain în meseria asta că nu contează atât de mult diploma sau școala absolvită, contează viziunea, portofoliul și felul cum gândești. degeaba ai terminat Harvard dacă ce ai tu de oferit nu se potrivește cu cerințele firmei care angajează.

Câți ani sunt de când ești în New York?

Sunt aici din 2011, adică de 7 ani.

Te-ai simțit vreodată emigrant?

Păi sunt emigrant. Nu știu ce înseamnă neapărat să fii emigrant, dar dacă nu locuiești acasă, simți asta. Dacă locuiești și lucrezi undeva unde nu folosești limba maternă ești emigrant și asta înseamnă că trebuie să te orientezi puțin, să înțelegi cultura locală, obiceiurile, etc. New York-ul e un oraș de emigranți și deși e parte din America, e ca un fel de aeroport. Sunt și localnici evident, dar sunt foarte mulți oameni de peste tot, oameni care au venit cu un geamantan plin de vise. Și de aceea nu e greu, nu te simți cu adevărat imigrant. Pentru că orașul e atât de mare și are atât de mulți oameni, întotdeauna e cineva care e mai ciudat, care are o poveste mai diferită, mai dificilă, mai..

Cumva asta e foarte fain și ușor a fi emigrant aici, pentru că toată lumea e emigrant.

Dar unde e acasă pentru tine?

Între timp am renunțat la ideea de a defini o singură casă ca și acasă. Universul meu și viața mea sunt aici, în New York. Aici am prieteni, obiceiuri, stil de viață, câine, tot. Dar nicăieri nu mă simt așa de confortabil ca la Gărâna. Dar și când sunt la Gărâna sau în țară nu mai am repede după care să mă identific. Viața mea din ultimii 12 ani nu am trăit-o în țară, viața mea profesională a fost numai în afara țării. Cu toate astea tot timpul e fain să fii acasă, cu ai tăi, cu limba maternă, cu salata de vinete, cu pădurile și tot ce vine cu ideea de acasă. Dar, între timp, ca și adult, probabil că în momentul de față mă simt mai confortabil aici.

De ce ți-e dor de acasă în afară de salata de vinete?

Salata de vinete, prieteni și pădurile în care am copilărit.

Părinții sunt acasă?

Da.

Dar vin să te vadă sau mergi tu?

Ne vedem când și unde putem. Acum am fost eu în octombrie, mama o să fie probabil în primăvară. Am un frate care locuiește la Bruxelles și de multe ori ne vedem acolo, la mijloc, pentru că el are doi copii și vrem să le acordăm cât mai multă atenție.

Unde predai tu?

Anul acesta sunt și la Londra și la Harvard, ceea ce pare puțin imposibil, dar la Londra merg doar o dată pe lună.

Și ai biroul tău de arhitectură?

De anul trecut, din februarie am biroul propriu, cu numele meu.

Povestește-mi despre acest proiect al piscinei plutitoare, te rog!

Proiectul l-am inventat în 2010. A fost o colaborare între mine și fostul meu asociat, dar și doi alți prieteni care au un birou de design grafic. E o inițiativă acest proiect. Inițial făcuserăm doar un website și niște postere. A început să se scrie despre proiect, oamenii au devenit tot mai interesați, așa că ne-am gândit să înscriem proiectul pe kickstarter și am strâns peste 300 de mii  de dolari. Când am văzut cât de mare s-a făcut acest proiect, am înființat și un ONG, avem o platforma de fundraising pentru că aici proiectele publice nu se fac din banii statului ci din donații private.

Și când se va construi?

Sperăm ca în următorii 3-4 ani să putem în sfârșit înota în piscină.

Poate fi numit proiectul tău de suflet?

Da, cred. E proiectul cel mai mare pentru care am depus enorm de mult efort. Cumva e și proiectul care reprezintă cel mai bine cum privesc eu sau ceea ce-mi doresc eu de la arhitectură.

Se spunea că ești arhitectul lui Kanye West. Mai lucrezi cu el?

Acum nu lucrăm pe nici un fel de proiect, dar suntem în contact.  Am lucrat pentru mai multe case dar care sunt confidențiale, dar și mai multe proiecte creative, unul despre care pot vorbi este scena pentru turneul american de lansare a albumului Yeezus. Am lucrat la multe proiecte creative, dar foarte multe sunt confidențiale.

Pentru ce alte nume așa mari ai mai lucrat?

Am mai lucrat pentru Virgil Abloh care între timp a devenit mens wear designer la Louis Vuitton. Cu Virgil am lucrat mult timp și tot cu el predau și la Londra. E greu de comparat Kanye cu altcineva, dar am făcut proiecte pentru MoMA Museum sau pentru Nike, Tom Sachs cu Nike, etc.

Cum sunt bogații americii?

Nu știu să răspund la întrebarea asta. oamenii sunt oameni, oriunde ar fi, orice ar fi.

Ai un iubit în New York?

Nu, nothing worth mentioning.

Cu cine locuiești?

Împart casa cu o prietenă și câinele meu. De fapt, câinele împarte cu noi, el e cel generos. Am avut noroc să găsesc o casă mare cu grădină și e fain să poți împărți cu cineva.

Cum sunt studenții tăi? Poți face comparație cu studenta Oana Stănescu?

E greu de spus. Ei au acces la resursele pe care noi nu le-am avut, cred că asta face diferența. Studenții sunt de toate felurile, unii sunt buni, alții sunt foarte buni și tot așa. Dar e la fel ca pe vremea mea: unii sunt mai talentați decât alții, alții sunt mai motivați și mai pasionați decât alții.

Cum o să fie sărbătorile tale?

Plec acum spre Bali și continui cu puțină vacanță. Îmi place ca în vacanța de iarnă să merg la căldură. Și anul trecut am fost în Cambodgia. Apoi o să merg în Los Angeles unde vor veni niște prieteni apropiați care locuiesc în Berlin și vom petrece împreună Anul Nou.

Dar nu ți-e dor de crăciunul nostru Românesc?

Nu neapărat. Încerc să evit să călătoresc în perioada asta în Europa pentru că e nebunie, e iarnă, e greu, e extrem de aglomerat. Și ai mei au înțeles între timp că nu mă simt bine să fac asta. Părinții sunt cu fratele meu și cu nepoții la Bruxelles și asta contează.

Mai ai vreun vis neîmplinit în valiza ta cu vise?

Nu știu dacă sunt o visătoare. Eu tot timpul am spus că prefer să nu fac planuri pentru că lucrurile care mi s-au întâmplat în viață sunt mult mai mare sau mai importante decât ce aș fi îndrăznit eu să visez vreodată.

Viața e o călătorie, un proces, nu cred că poți spune vreodată că ai tot. Sunt foarte multe chestii pe care vreau să le fac.

Poți vedea în galeria foto de mai jos doar câteva dintre proiectele Oanei Stănescu, dar ca să ai o idee completă, intră aici.