Claudia Bauer Ölert, singura speranță pentru 335 de copii africani: „Eu consider că bătrânețea începe de la cap. Dacă vorbești numai de boli, de analize și de nepoței, îmbătrânești mai repede. Dar dacă tu la 58 de ani faci ceva care chiar contează, mental rămâi tânăr”

Claudia Bauer Ölert are 58 de ani și prima mea întrebare a fost: De ce să-ți faci un scop în viață din a-i ajuta pe alții, în loc să te bucuri de liniște, de familie și de plăcerile ce vin odată cu vârsta. Răspunsul m-a șocat, dar recunosc că a fost ca un balsam pentru suflet: „Eu consider că bătrânețea începe de la cap. Dacă începi să ai o activitate bătrânicioasă, să vorbești numai de boli, de analize, de colesterol și de nepoței, inevitabil și fizicul va merge după starea ta mentală. Dar dacă tu la 58 de ani încă te mai urci în avion să pleci, folosești limbi străine să comunici, citești, faci lucruri neobișnuite, ieși din rutină, ieși din zona de confort, rămâi mental tânăr mult mai multă vreme”.

Claudia Bauer Ölert nu a avut cea mai simplă și mai lineară viață. Cum însăși spune, a crescut trei copii, a trecut prin două mariaje, a trăit pe propria piele provocările și greutățile unui antreprenor, a pus pe afacere o firmă ce azi numără 100 de angajați și, peste toate, a trebuit să accepte situația impusă de regimul comunism la vremea respectivă.

Însă Claudia Bauer Ölert zâmbește atât de mult încât îmi imaginez că buna dispoziție a fost cel mai bun aliat al său. Când toate păreau că s-au aranjat în viața ei, când și ultimul băiat a plecat la facultate, și-a dat seama că poate să facă ceva mai mult în viață, ceva care să conteze. Și așa s-a dedicat voluntariatului. A început să gătească pentru oamenii străzii și ulterior a ajuns în Uganda. Când a trăit pe propria piele viața de acolo și-a dat seama că e cu adevărat privilegiată și a căutat să găsească o modalitate prin care să-i poată ajuta pe copiii de acolo. Și a reușit. Cum? Cu o mentalitate de antreprenor pentru că a ajuns la concluzia la care nu mulți ajung: „Nu trebuie să le dai pește, ci să le dai undițe și să-i înveți să pescuiască. Africa nu are nevoie atât de mult de caritate, cât are nevoie de educație și de oportunități”.

Aud că faceți lucruri frumoase, lucruri de bine. Pot să vă întreb ce vârstă aveți?

58 de ani 😀

Și la 58 de ani în loc să duceți o viață liniștită aici, vă arde de plecat prin Africa? 😀

O viață liniștită nu am dus eu niciodată 😀. Am crescut trei băieți, m-am privatizat, am trecut prin două căsnicii… Viața mea dintotdeauna a fost foarte activă. Am avut un moment în care, pentru că a plecat și ultimul meu băiat la facultate la Cluj, am simțit nevoia să fac ceva. Să fac ceva ce chiar contează și am început în țară.

Asta se întâmpla când?

Asta se întâmpla în 2015 -2016. Am găsit o fundație italiană care avea un adăpost de noapte pentru oamenii străzii. Așa am preluat o zi pe săptămână de gătit cina pentru oamenii străzii. Am făcut activitatea asta până în 2020 când a venit pandemia și nu am mai putut risca, în primul rând din cauza soțului meu și a părinților mei, oameni în vârstă. A fost o perioadă mai grea și, în plus, Uganda luase o anvergură mare.

Dar de ce să faceți asta? Aveați atâția bani că nu aveați ce să faceți cu ei? Aveați atâta timp că nu aveați ce să faceți cu el?

Nu, nu, nu. Dar să dai ceva înapoi societății, să te gândești și la cei care nu sunt atât de favorizați ca tine, să faci ceva pentru cineva care chiar să conteze, cred că asta e important.

Dumneavoastră sunteți un om favorizat, privilegiat?

Da, absolut. După ce m-am întors din Africa mi-am dat seama că noi în Europa suntem toți foarte privilegiați. Noi luăm de la sine înțeles niște lucruri care în alte zone ale lumii nu sunt deloc așa. Când trăiești experiența că trebuie să-ți drămuiești apa cu care te speli seara și să ai o porție de 5 litri de apă cu care trebuie să te descurci, ajungi să apreciezi dușul de fiecare zi.

Când v-ați gândit prima dată să vă îndreptați atenția spre Africa?

A fost pur și simplu o întâmplare. Eu de fiecare dată spun că nu am căutat în mod deosebit Africa, ci Africa m-a găsit pe mine. Am intrat într-un grup internațional pe Facebook. Eu am început să folosesc social media doar în momentul în care am început să fac acte de caritate pentru că am vrut să-i atrag și pe alții, să-i inspir și pe alții și să cer ajutoare. În acel grup internațional de pe Facebook erau foarte mulți africani. Fusesem ca turist în Africa de sud și acolo ni s-a făcut instructajul să nu fim foarte naivi pentru că, din păcate, foarte mulți folosesc această dramă, această sărăcie extremă ca să se îmbogățească ei. Astfel că am fost foarte reticentă la început.

Însă, în vara lui 2018 am găsit o postare prin care un băiat de la un orfelinat cerea ajutor pentru copii. Copiii nu mai aveau ce să mănânce, el era în spital cu malarie. Factorul declanșator a fost faptul că m-am uitat la comentarii să văd dacă ajută cineva în situația aceasta concretă. Am găsit peste 200 de comentarii cu „I pray for you!”. În acest grup erau americani, canadieni, nemți și toți se rugau pentru acești copii. Atunci ceva s-a declanșat în mine și m-am întrebat cum de e posibil ca toată lumea să rămână pasivă și să se roage, în timp ce copiii aceia nu pot mânca rugăciuni. Astfel că am riscat. Am luat legătura cu acest băiat, i-am pus câteva întrebări precum cine se ocupă acum de copii cât el este în spital, cine poate prelua banii și i-am trimis la risc 100 de dolari. Apoi am început să corespondăm, am intrat pe video call, am văzut copiii, mi-a spus povestea fiecăruia dintre ei și de aici a pornit totul. De la acest orfelinat a pornit toată acțiunea din Africa și s-a rostogolit de la o situație la alta.

Acțiune care astăzi în ce se măsoară?

Acțiune care azi se măsoară într-un total de 335 de copii care merg la școală, orfelinatul care e pe drumul independenței financiare – are animale, are o grădină de legume, copiii au sponsori pentru taxele școlare – și am extins acțiunea la încă două școli de unde preluăm copii care nu-și pot plăti taxa școlară, le găsim sponsori și astfel ei își pot continua procesul de educație.

De unde strângeți bani?

România, Germania, Austria, până în Islanda sau Canada.

Cum reușiți asta?

Nu știu 😀. Dintr-una în alta. Un sponsor fericit și mulțumit că primește regulat poze cu copilul, primește raportul școlar al copilului aduce după sine alți câțiva. Am început cu familia și prietenii mei apropiați și s-a extins într-un mod absolut incredibil, un mod la care nu mă așteptam. Soțul meu este german și prin el am și cunoștințe în Germania și Austria. Pur și simplu numai din postări pe Facebook și prin propaganda asta de la om la om.

O să vă întreb acum o răutate pe care sunt convinsă că ați întâlnit-o de-a lungul timpului: nu sunt destui copii la noi care au nevoie de ajutor ca să mergeți să-i căutați pe cei din Africa?

Aici sunt două aspecte. Am acțiuni și în România și orice caz de care mă izbesc e ajutat într-un fel sau altul.

Al doilea aspect este că eu nu am căutat Africa, însă acolo văd rezultate.

Și vă mai spun încă ceva: răul total în lumea asta e ca o cameră întunecată. Nu contează în care colț aprinzi lumina, important e să te duci tu cu lumina ta oriunde, fie că salvezi animale, fie că te ocupi de bătrâni, fie că mergi în Africa sau în India, nu contează. Fiecare trebuie să-și caute felia lui unde se simte el confortabil pentru că important e să vii cu o lumină.

Și vă mai spun încă ceva: 90% dintre cei care mă ajută pe mine în Africa au proiecte și în România. Sunt doamne care ajută asociații în salvarea animalelor, sunt doamne care au gătit împreună cu mine pentru oamenii străzii, doamne care sunt în grupul cu care mergem la căminul de bătrâni… Marea majoritate a celor care ajută Africa, ajută și în țară. Reversul este că 90% dintre cei care îmi pun întrebarea asta nu fac nimic nicăieri, nici în țară, nici în Africa, pentru că e mult mai simplu să-l comentezi pe unul care face decât să faci tu ceva. Așa e natura umană 😀.

De unde sunteți?

Sunt născută în Cluj dintr-o familie multi culturală, româno-maghiaro-germană și am fost educată în toate cele trei culturi.

Aș fi putut să jur pentru că doar așa se explică această mentalitate 😀

Ați fi surprinsă să știți câți pur români au sărit să mă ajute și nu neapărat oameni care pot să facă lucrul acesta cu ușurință, ci oameni care poate și-au rupt de la gură ca să ajute, inclusiv angajați de-ai mei.

Din ce trăiți? Ce înseamnă că v-ați privatizat?

Din 1999 am propria mea firmă de confecții. Momentan am 110 angajați, producem pantaloni și fuste pentru piața germană și din asta trăim.

Acesta este și motivul pentru care ați înființat o secție de croitorie și în Uganda?

Da. O dată pentru că satul în care am făcut secția de croitorie este destul de izolat de lume, se află în vârful unui munte, la 26 de kilometri de drum forestier, de cel mai apropiat oraș și foarte puțini dintre copii au șansa să continue studiile la liceu. Așa că ne-am gândit să-i învățăm o meserie, mai ales pentru fetițe cărora le va fi foarte util să învețe să coasă, să-și producă propriile haine. În luna mai voi merge în Uganda și vreau să aduc niște rochii făcute de aceste fetițe și să organizez un târg caritativ.

Ce frumos! Și locuiți în Cluj în continuare?

Nu. Locuiesc în Baia Mare, sunt plecată de mulți ani din Cluj.

Povestiți-mi despre părinții dumneavoastră…

Provin dintr-o familie în care ambii bunici au fost de origine germană, unul din zona Timișoara și celălalt din zona Biertan, iar bunicile au fost o româncă din București și o unguroaică din secuime 😀. Suntem trei frați. Tata a fost șofer și mama a fost contabilă, fără studii superioare nici unul. Familia bunicii mele a făcut parte din burghezie, motiv pentru care, pe perioada comunismului tata nu a putut să studieze. Dar am crescut într-o familie în care se mergea la operă, exista o bibliotecă mare, se vorbeau limbi străine, ceea ce denotă o bază culturală existentă din familie.

O bază culturală, dar o cultură a faptelor bune?

Și o cultură a facerii de bine, însă asta am avut-o eu de copil. De multe ori îmi dădeam ultimii bani din buzunar unui cerșetor pentru că nu puteam să trec mai departe. Sau dacă primeam eu ceva și îi plăcea cuiva, eram în stare să renunț la acel obiect. Nu am avut niciodată un atașament deosebit față de partea materială.

Cu asemenea rădăcini în familie, de ce mai sunteți în România?

😀 Pentru că aici ne-am privatizat. Aici sunt rădăcinile mele, eu nu m-am simțit niciodată acasă în Germania. Aici e acasă pentru mine.

Nici în Ungaria?

Nici în Ungaria. Culmea este că sora mea e căsătorită în Ungaria cu un maghiar pur sânge, fratele meu e căsătorit cu o româncă în Germania și eu m-am căsătorit cu un neamț și am rămas în România 😀

Unde l-ați găsit? În România?

M-a găsit el pe mine pentru că de obicei lucrurile mă găsesc ele pe mine. A fost trimis în România pentru doi ani și a rămas 24 de ani 

A doua căsnicie?

Da.

Și băieții sunt din prima căsnicie?

Doi băieți sunt din prima căsnicie și al treilea este cu actualul soț.

Ce zic băieții dumneavoastră de activitatea asta bogată a dumneavoastră și plecările acestea prin Africa?

Ei sunt obișnuiți cu mine pentru că de obicei fac lucruri neobișnuite. Eu consider că bătrânețea începe de la cap. Dacă începi să ai o activitate bătrânicioasă, să vorbești numai de boli, de analize, de colesterol și de nepoței, inevitabil și fizicul va merge după starea ta mentală. Dar dacă tu la 58 de ani încă te mai urci în avion să pleci, folosești limbi străine să comunici, citești, faci lucruri neobișnuite, ieși din rutină, ieși din zona de confort, rămâi mental tânăr mult mai multă vreme.

Așa că băieții sunt obișnuiți cu mine pentru că am început privatizarea cu doi copii la pubertate și unul de un an și jumătate 😀. De aceea vă spun că viața mea nu a fost niciodată liniștită.

Mă gândeam că poate v-au zis: „Mama, pune și tu banii aceia la CEC să le rămână nepoților”

Nu. Eu mi-am crescut băieții în spiritul independenței și nu sunt o mamă hiperprotectoare. Mi-am dat seama că cel mai mare cadou pe care îl poți face unui copil este să-l pregătești pentru viață.

Dar în copilărie vă amintiți ce cărare vă doreați să urmați?

Mi-aș fi dorit foarte mult să scriu. Scriam poezii, participam la concursuri, însă la începutul anilor 1980 când am dat eu la facultate, cu dosarul meu nu prea puteam să învăț limbi străine, comerț exterior, literatură, etc. Șansele mele în carieră ar fi fost de profesor undeva într-un sat, ceea ce nu mi-am dorit niciodată. Și așa protestând în interiorul meu am mers la Politehnică, o facultate care nu mi s-a potrivit absolut deloc, dar în viață de multe ori efortul îți este răsplătit. Am lucrat doar nouă luni ca inginer și după Revoluție am prins un post de translator și de acolo m-am privatizat și am ajuns să lucrez ceea ce-mi place, să lucrez cu oamenii, să am provocări în fiecare zi…

Care e primul copil din Uganda cu care ați interacționat?

Am interacționat fizic cu 21 de copii de-odată pentru că în martie 2019, la primul meu drum am locuit la orfelinat. Însă primul copil care a declanșat toată această acțiune a fost un băiețel orfan numit Shafik și asta e o poveste foarte interesantă. Am început să sprijin orfelinatul și am colaborat cu o doamnă din Anglia care trimitea și dânsa bani acestui orfelinat și astfel, cu banii ei și ai mei reușeam să le asigurăm chiria și supraviețuirea. Însă nu mai aveam bani să trimitem copiii la școală. În plus doamna din Anglia cumpărase o bucată de teren, începuse o construcție însă s-a blocat, nu mai avea bani nici să termine, nici să meargă mai departe. Eu mă tot frământam cum să facem să atragem bani să trimitem copiii la școală. Eu am un nepoțel, acum are 10 ani și locuiește cu fiul meu și cu nora mea în Germania. I-am vizitat pe ei în noiembrie 2018 și nepoțelul meu care avea 7 ani pe atunci nu voia să mănânce. Nora mea l-a certat și eu, ca să aplanez conflictul am început să-i arăt pozele copiilor din Africa. Nepoțelul meu a devenit foarte tăcut, s-a uitat atent la poze și a plecat în camera lui. Am crezut că am exagerat și l-am traumatizat, însă după câteva minute a venit cu 10 euro din pușculița lui pe care m-a rugat să-i trimit copiilor din Africa. A fost așa un moment emoționant…

Am vrut ca Lukas să aibă un băiețel sau o fetiță pentru care să trimită acei bani concret și i-am arătat pozele individuale. Astfel, l-a ales pe Shafik care a fost primul copil sponsorizat, copiii mei preluându-i taxele școlare.

Să trimiți un copil la școala generală în Uganda costă 115 euro pe an. Taxa propriu-zisă este de 30 de euro pe trimestru, la care se adaugă rechizite de vreo 10 euro și o uniformă care este cam 15 euro.

Foarte puțini bani….

Da, dar pentru ei este foarte mult. Ei primesc la școală și o masă caldă în acești bani.

După ce am popularizat acțiunea aceasta pe Facebook, au sărit prietenii apropiați și familia mea. Fratele meu a preluat și el un băiețel, apoi sora mea a preluat o fetiță, la fel și prietenii mei, până când copiii de la orfelinat au mers toți la școală.

Prietenii mei au povestit și altor prieteni și m-am trezit cu telefoane de la oameni necunoscuți, care voiau să fie parte din proiect. Astfel am căutat un proiect care să știu sigur că e real, să nu ajut un escroc și am găsit această școală din localitatea Ruhija, cu care am început.

Când au crescut cererile de ajutor și am început să lucrez cu oameni pe care nu-i cunoșteam, m-am urcat pe avion și m-am dus să-i văd pe copii.

Ce urmează? În ce punct ați simțit că ați făcut destul?

Atâta timp cât mai poți face, nu poți să spui că e destul. Pentru mine destul va fi, spre exemplu, la orfelinat, momentul în care ei nu vor mai depinde de mine și în direcția asta mergem.

M-am întrebat de multe ori de ce m-a ales pe mine Universul să fac asta. Discutând și cu alte persoane care sunt active în Uganda, mi-am dat seama că acolo îți trebuie o mentalitate de antreprenor. Nu să le dai pește, ci să le dai undițe și să-i înveți să pescuiască. Africa nu are nevoie atât de mult de caritate, cât are nevoie de educație și de oportunități.

De obicei la fața locului se duc visători idealiști care vor să ajute, dar nu studiază problema până la capăt. De exemplu, cunosc o doamnă care a vrut să construiască o colibă unei văduve, însă nu a verificat cine e proprietarul terenului, astfel că, anul următor când s-a dus în Uganda, văduva era tot în stradă și în coliba construită de dânsa stătea de fapt proprietarul terenului.

Când te duci acolo, trebuie să lași deoparte mentalitatea ta de european, să încerci să-i cunoști – iar asta nu o poți face locuind în hotel, ci locuind efectiv cu ei – și, bineînțeles, trebuie să verifici tot.

Dar un vis al dumneavoastră legat de anii următori care ar fi?

Îmi doresc să fac orfelinatul independent financiar și îmi doresc să văd primii copii care termină o școală, iar acest vis e foarte aproape de finalizare. În satul Ruhija îmi doresc să fac și pentru băieți un atelier de tâmplărie ca să le putem oferi și lor șansa de a învăța o meserie. Dintre copiii de la orfelinat, în martie vom avea prima absolventă a unei școli profesionale de asistente medicale și moaște și bucuria e cu atât mai mare cu cât sora acestei fete a început aceeași școală.

Știți cum e? Nu-mi stabilesc neapărat țeluri pentru că e mai importantă călătoria decât destinația.