Cristi Hrubaru, rockerul care construiește case pentru nevoiași, în proiectul Bikers for Humanity

Pe Cristi Hrubaru îl știți de la Radio Rock FM ori de la Cronica Cârcotașilor, dar și de la Bikers for Humanity, proiectul de caritate pe care l-a pornit acum trei ani, alături de vreo câteva sute de bikeri din România. Cu alte cuvinte, Hrubaru, fără a pune o cărămidă la casa lui, a construit, împreună cu bikerii, aproape 100 de case ale unor oameni care aveau nevoie de ele.

Cristi Hrubaru s-a născut în Focșani, visa să aibă motor din copilărie, când alerga dealurile din satul bunicilor, călare pe un băț și imitând zgomotul motorului ambalat. În urmă cu vreo 27 de ani s-a îndrăgostit de o fată care lucra la Radio Tineret Focșani. Nu i-a fost greu să îi cunoască colegii, care l-au invitat în live, să facă o emisiune despre muzică. Fata între timp i-a devenit soție, au împreună o fiică ce s-a pregătit în SUA să devină scenarist, iar Hrubaru a devenit unul dintre cei mai cunoscuți bikeri de radio de la noi. 😉

Iată povestea lui!

Cum s-a născut Bikers for Humanity?

Cristi Hrubaru: A apărut într-o toamnă, când am fost invitat, alături de colegii mei de la Prima Tv să ajutăm la construcția unor case sociale, în proiectul Habitat for Humanity. Ei bine, dacă intenția inițială a organizatorilor o fi fost ca noi să mergem acolo doar pentru niște poze și să promovăm cauza, eu nu m-am conformat, ci dimpotrivă.

Atunci a fost prima dată când am pus țiglă pe o casă. La sfârșitul zilei, când am constatat că eram unul dintre cei ce se făceau vinovați pentru învelirea a două acoperișuri, nu doar a unuia, sentimentul a fost extraordinar. Și nu-ți ascund bucuria când am constatat că cei de la Habitat nu au refuzat atunci când le-am propus să vin cu niște confrați, bikeri să continuăm treaba.

Comunitatea moto este implicată de ani de zile în tot felul de cauze comunitare, dar în treaba cu construcția nu intrase nimeni încă. Așa încât, mă gândeam că voi aduna vreo 20-25 de oameni, pe care să-i conving să meargă cu mine. Am pus un anunț pe facebook, și din 20, câți așteptam eu, au venit 400 de bikeri. Cam așa a început povestea.

În iunie 2016, 400 de motocicliști din toată țara s-au adunat pe șantierul de la Bacău, cu scopul de a turna 40 de fundații de locuințe, într-o singură zi, pentru casele unor oameni nevoiași. Și am lucrat tot, de la confecționat structuri, până la fier-beton, amestecat cimentul în betoniere și cărat cu roaba până la locul lucrării. Munca cea mai grea. Dar la sfârșitul zilei toată treaba era gata. Ulterior am aflat că am bătut niște recorduri atunci.

Și mai mișto a fost că oamenii se uitau circumspecți la noi când am ajuns pe șantier, pe ideea: „ce-i și cu tatuații ăștia aici?”

Comportamentul, limbajul, adăugate la impresia fizică, nu ne făceau demni de încredere. Dar când au văzut cum am tras pentru cele 40 de fundații, oamenii și-au schimbat complet impresia despre noi.

Anul următor, tot în proiectul Habitat for Humanity, ne-am dat întâlnire la Cumpăna, în Constanța. 150 de bikeri de data asta, fiindcă de atâta era nevoie.

Ai zice că ți-ai construit singur casa!

Cristi Hrubaru: Nici vorbă. Chiar în timpul uneia dintre acțiuni aveam echipa de muncitori la casa mea din Mogoșoaia. Și-mi ziceau băieții: „Domnu’ Cristi, la dumneavoastră nu puneți o cărămidă, dar pe schelele alea stați toată vara!”

Cum reacționează oamenii, dincolo de primele impresii, ca la Bacău, atunci când vă văd dornici de treabă, voi, prin excelență, băieții pe care bine ar fi să-i lași în treaba lor, cu muzica, motorul, femeile și băutura lor?

Cristi Hrubaru: Lasă-mă să-ți spun o întâmplare: cu vreo două săptămâni înainte de a ajunge pe șantierul de la Cumpăna ne-am adunat într-un restaurant din București să facem cunoștință cu partenerii Habitat for Humanity. Cum să nu mă duc?

M-am urcat pe motor, am tras un tricou cu craniu pe mine, mă știți – tatuat, cu cercel în ureche, am ajuns la locul întâlnirii și m-am așezat la o masă unde era bilețelul cu numele meu.

Acolo era și primărița de la Cumpăna, beneficiarul adică. Când m-a văzut la masă s-a speriat puțin, și-a tras poșeta mai aproape și a întrebat în șoaptă o consilieră: „cine e boschetarul ăsta?” Asistenta ei s-a rușinat puțin și i-a zis: „e Hrubaru, de la Rock FM, de la Cârcotași. El aduce bikerii să construiască”.

Primărița s-a relaxat atunci, a dat mâna cu mine, în speranța că eu nu auzisem ce a zis. Auzisem. Și nu era prima oară când primeam astfel de reacții de la oamenii de lângă noi. Dar ne-am obișnuit.

Știi de ce e frumoasă lumea asta a motocicliștilor? Aici nu contează cine ești, nu contează că ești vedetă de tv, chirurg, om de faceri prosper sau artist. Nu contează nici ce motor ai, contează doar să fii om. Așa ajungi să faci parte din gașca asta de oameni pe care îi unește o singură pasiune: pentru motociclete.

Pe nici un motociclist nu vezi că scrie medic pediatru, dar s-ar putea să vezi o mamă care își trage copilul mai aproape când vede un băiat cu motorul. Toate aceste reacții au ajuns să ne amuze, nu ne mai supără. Uneori facem chiar și noi mișto unii de alții: „băi, satanistule!”, faze de-astea. Dar uneori ne și vine să urlăm la ei: „nu mai judecați o carte după coperte!” Fiindcă oamenii nu realizează că și noi suntem ca ei: suntem părinți, avem job-uri sau rate la bancă.

Zi-mi de tine! Când ai avut primul motor și ce a făcut el din tine?

Cristi Hrubaru: Eu am cochetat cu treaba asta din fragedă pruncie, dar, din diferite motive, motorul a venit destul de târziu în viața mea, acum 13 ani, pentru că nu mai suportam ideea să nu am.

Era unul dintre visele copilăriei mele. Așa că în 2006 am rezolvat problema și am luat un Yamaha Gold Star 650, un chopper-aș mediu, cu care te dai de colo-colo. După care am luat unul mai mare și am început să cutreier țara în lung și-n lat.

Motorul este mai mult decât un vehicul care te duce din punctul A în punctul B. Cu motorul intri într-o comunitate. Cu motorul ajungi în locuri în care nu pătrunzi cu mașina ori unde nu ai chef să mergi cu mașina. Cum s-a întâmplat la mine: am vrut să ajung la Cimitirul Vesel de la Săpânța, ne-am urcat în mașină, eu cu soția și ne-am răzgândit. Al doilea an însă am luat motorul și am făcut turul României așa.

Este altceva, este senzația de libertate. E foarte mișto când decorul, mirosul, vremea se schimbă de la un minut la altul. E foarte mișto să mergi prin ploaie cu motorul, vara, e senzațional cum miroase pădurea sau iarba vara. Treci prin sate, oamenii îți fac cu mâna, te oprești, îi cunoști, schimbi păreri ori pur și simplu o vorbă. Nu se compară cu mașina deloc. Pentru mine și pentru soția mea este un fel de terapie mersul cu motorul.

Care a fost reacția ei când ai decis să iei motorul?

Cristi Hrubaru: Îți dai seama că am făcut ședință de familie când m-am hotărît, cu fiica și cu soția mea. Primul argument a fost cel al pericolelor: uite câte se întâmplă. Fără să ne dăm seama cât de expuși suntem chiar și când mergem până la pâine.

Acum doi ani am avut un accident oribil, dar niciodată nu m-am gândit că nu vreau să mă mai urc pe motor.

Un motociclist cu capul pe umeri nu se întreabă dacă i se va întâmpla un accident, ci cum va fi acela și ce va face să scape cu bine. Așa am simțit și eu.

Eram pe o străduță din Horezu, veneam de la o întâlnire moto de pe Transalpina, mergeam cu vreo 50 de km la oră când a intrat un șofer tinerel în mine, a fost daună totală. Pe mine m-a aruncat peste mașină, iar motorul a ajuns o adunătură de fiare. Mi-am rupt piciorul, am șuruburi, o plăcuță în tibie și am stat în covalescență vreo 5 luni. Iar fetele mele s-au transformat în infirmierele mele.

Dar când mi-a venit al doilea motor, eram încă în cârje și m-au ajutat prietenii să mă urc pe el. Dar nu am ezitat o clipă. Când te mușcă microbul ăsta scapi cu greu de el.

Cum te-a primit comunitatea până să ai și tu motorul tău?

Cristi Hrubaru: Norocul meu a fost că eram destul de cunoscut, apăream la televizor, la Cronica Cârcotașilor și mă știau. Nu a fost greu să fiu acceptat, doar că de la un punct încolo începuse să mă enerveze să fiu „vedeta”. Voiam să fiu asimilat pentru ceea ce eram eu, lucru care s-a întâmplat la puțină vreme: am devenit Hruby, Cristache, rockere! Și așa mai departe. Iar succesul Bikers for Humanity se datorează și acestui lucru: nu mai sunt Hrubaru de la televizor, sunt un biker de-al lor.

Ce înseamnă să fii unul de-al lor?

Cristi Hrubaru: Să fii unul de-al lor înseamnă să intri într-o familie foarte frumoasă, pe care, dacă ai înțeles-o, ești norocos. Un biker dacă rămâne oriunde în țara asta în pană sau are nevoie de ajutor va găsi repede unul din marea familie care să stea lângă el până i se rezolvă problema. Asta este familia. Îți dorești să faci parte din această familie și de la un punct încolo creează dependență.

În fragedă pruncie îți dorești maximum o bicicletă, nici vorbă de motor, dacă nu vezi la cineva, nu? Cine ți-a fost model?

Cristi Hrubaru: Aveam un unchi care, pe vremea lui Ceaușescu, avea motocicletă cu ataș. Iar când plecam împreună la țară, mergeam cu el în ataș.

Apoi alergam pe dealuri, pe la bunica, pe la țară, undeva pe lângă Focșani, călăream un băț și îmi imaginam că sunt pe motor.

Deci tu ai crescut în Focșani?

Cristi Hrubaru: Am locuit în Focșani până în clasa a VIII-a. Într-a IX-a am intrat la Liceul de Marină din Galați, iar după clasa a X-a am plecat la Marină, la Giurgiu. Am revenit în Focșani apoi, după care am plecat spre București.

Eu am vrut să dau la Liceul de Marină fiindcă voiam să plec din țară. Iar meseria de marinar era o șansă bună pentru asta. Sigur, trebuia să ai pile să ieși din țară, chiar și ca marinar, altfel te plimbai o viață pe Dunăre. Cu toate astea, mă gândeam că, oricât de mică ar fi fost șansa de a pleca din România, merita efortul.

Doar că eu, norocos de fel, am terminat liceul exact în 1989. (râde)

La începutul anilor ‘90 era un post de radio în Focșani, Radio Tineret Focșani, unde am cunoscut o gagică pe care o așteptam să iasă de la muncă seară de seară. Așa am ajuns să îi cunosc colegii, iar într-o zi unul dintre ei m-a chemat în live să vorbim despre rock. Gagica mi-a devenit între timp soție, s-a lăsat de radio, dar m-am apucat eu. Cred că sunt 27 de ani de atunci.

Primii 10 ani i-am făcut în Focșani, la vreo trei posturi de radio de acolo. După care a apărut ideea că niște voci din București făceau echipă pentru ce este astăzi Magic FM. Iar eu am fost una dintre acele voci de la începuturi. Iar o vreme am făcut naveta între Focșani și București, ca ulterior să hotărăsc să rămân în Capitală. Primii 8 ani am fost la Magic FM, ca apoi să apară Rock FM, în același trust. Iar în mod natural am trecut acolo.

Munciți din greu, ceva ce puțini fac. Cum vă luați bucuria din ea, după o zi de muncă ca la galere?

Cristi Hrubaru: Întotdeauna am zis că ce facem noi creează dependență. După ce ai început, nu doar că îți dorești să continui, ci să faci din ce în ce mai mult și mai cu impact. Iar acel „să vă dea Dumnezeu sănătate!” spus la sfârșit, cu privirea și mulțumirea ce o citim acolo sunt cele mai bune recompense pentru noi.

Acțiunile Bikers for Humanity se întâmplă pe intervalul unui weekend: sâmbăta ajungem și ne instalăm corturile, muncim tare până seara, iar duminică dimineața ne bem cafeaua, facem curățenie în urma noastră și plecăm acasă. De fiecare dată primim același tip de reacție: neîncredere la venire și o încântare amestecată cu recunoștință cu lacrimi în ochi, atunci când oamenii își iau rămas bun de la noi.

După Cumpăna, următoarea acțiune a fost pe cont propriu: noi, cu forțele fiecăruia, cu parteneri și resurse am multiplicat ce începusem să facem cu Habitat…

300 de bikeri am ajuns la Chirnogeni, tot înspre mare.

Povestea mișto din vara aia a fost că doi dintre motocicliști s-au căsătorit acolo. După o zi de muncă, cu căștile de șantier pe cap, cu ajutorul primarului localității, au devenit soț și soție. Iar nași le-au fost niște prieteni pe care îi cunoscuse cu un an înainte, tot la Bikers for Humanity.

Am avut și copii implicați acolo, la prima ediție o tipă a venit însărcinată, iar la următoarea ea și bărbatul ei au venit separați cumva: el cu motorul, ea cu o dubă și cu copilul în siguranță în spate.

Mulți dintre bikeri au venit cu coaste fisurate după vreun accident, anul ăsta cineva a ajuns după ce fusese prins de viitură, chiar înainte de acțiunea noastră. Practic nimic nu ne oprește.

John, toboșarul de la Compact i-a învățat pe copii să cânte. Am avut clown motociclist, medic oftalmolog motociclist, care i-a consultat pe cei din comunitate, s-au adunat o grămadă de donații pe care le-am distribuit prin 10 sate alese la întâmplare, din județul Tulcea. Au fost multe acțiuni pe care le poți vedea pe canalul nostru de youtube sau pe pagina de facebook.