Căutare

Share this article

Cristian Manafu este una dintre cele mai cunoscute figuri din lumea online-ul, a social media și a publishingului de la noi. Fost jurnalist de business, a prins începuturile tehnologiei la noi și a avut inspirația ca la un moment dat să parieze pe o lume nouă, aceea a internetului.

Cristian Manafu nu este unul dintre acei jurnaliști care scriau pe mașina de scris sau care mergeau cu reportofonul, pixul și agenda pe teren pentru documentare ca apoi să-și scrie textele pe hârtie și cineva să i le culeagă pe un calculator, deși aș fi putut jura că face parte din aceeași generație cu a mea. Spune că a avut noroc și la primul ziar la care s-a angajat a primit calculator cu internet, un fel de OZN pentru jurnaliștii vremii, chiar și pentru mine, recunosc.

Pasionat de tot ce era nou și descoperind internetul, chiar a condus o revistă din ale cărei pagini oamenii aflau cum să folosească acest canal infinit de informații.

La un moment dat, prin 2006, când presa românească cunoștea cea mai mare dezvoltare a tuturor timpurilor, Cristian Manafu a ales să închidă ușa și să dea curs marii sale pasiuni: tehnologia. Pentru că învățase deja cum să organizeze evenimente de business în trustul în care lucrase, a văzut un prilej bun din a se întreține pe mai departe din asta și asta face de 14 ani. Dar, în paralel, a descoperit social media și chiar a făcut un business colateral din a-i învăța și pe alții tainele rețelelor sociale. Înainte de toate, însă, pentru cei mai mulți dintre noi rămâne Cristian Manafu, unul dintre primii bloggeri ai României, omul care a avut viziunea dezvoltării online-ului și a minunățiilor care se ascund în spatele unui cablu de rețea.

Azi am povestit cu Cristian Manafu despre ce însemna tehnologia acum 20 de ani, despre presă, despre evoluția internetului, dar mai ales despre cele mai importante persoane din viața lui: Marta, soția sa care în urmă cu ceva ani ducea poate cea mai aprigă luptă a vieții și învingea cancerul, fiul lui, Nicolas, unul dintre primii vloggeri puști din România, poate chiar primul și mama sa, cea care i-a călăuzit pașii spre cel care este el azi.

Cristian, dacă l-aș întreba pe fiul tău cu ce se ocupă tatăl lui, ce crezi că ar răspunde?

Nu știu, cred că va răspunde că fac evenimente. El e destul de implicat în viața noastră, nu știu cât mai suntem noi implicați în viața lui, acum că a crescut și nu mai e atât de deschis să împărtășească totul cu părinții, însă noi l-am luat cu noi cam peste tot: la evenimente, în călătorii, la întâlniri… El are prieteni atât influenceri, cât și bloggeri, oameni de marketing, de comunicare. Prieteni însemnând că se cunoaște cu acești oameni și a dezvoltat un soi de amiciție cu ei.

Efectiv ce face fiecare părinte al lui cred că i-ar fi puțin mai greu să spună, dar în mare are idee despre munca noastră. Cred că cel mai simplu răspuns ar fi că părinții lui sunt șefi 😀. Așa cred că zice orice copil dacă nu are tatăl pompier, medic, arhitect sau cadru al armatei, ca să compenseze cumva lipsa unei profesii de mare impact. 😀

Cristian Manafu și Nicolas

Dar el a urmat cumva exemplul tău? S-a implicat în partea asta de vlogging, blogging, Youtube, așa cum cochetează majoritatea puștilor din ziua de azi?

A fost o perioadă foarte implicat în mediul acesta online, a avut un canal de Youtube destul de activ timp de vreo doi ani și jumătate, acum însă are alte preocupări. Nu știu dacă a venit de la noi influența aceasta sau nu, dar cert e că a fost și o chestie de generație. Să începi de la 9 ani și jumătate să faci Youtube e puțin cam greu. Din anumite puncte de vedere a fost unul dintre primii, sau poate chiar primul vlogger (sub 10 ani) al României, el începând cu ceva timp înaintea celor care sunt acum pe Youtube. S-a implicat destul de mult în cei doi ani și jumătate, chiar a muncit foarte mult și a avut și o recunoaștere a muncii sale. Lăsând la o parte faptul că oamenii ne opreau pe stradă să facă poze cu el, sau că eram în Bulgaria și a venit un părinte să mă roage să-l las să facă poză cu fiul lui, chiar glumesc prietenii noștri că în notorietate ne-a întrecut.

Acum e cu sporturile extreme și dacă mă întrebi, cred că aș fi preferat să rămână la Youtube 😀

Spui despre el că este unul dintre primii vloggeri ai României…

Așa cum a început el, îmi place mie să cred că a fost unul dintre primii, dacă nu primul care s-a poziționat ca vlogger la 9 ani și jumătate. Asta în comparație cu cei care au început la o vârstă și mai mică, dar care au făcut family vlogging. Noi nu am apărut niciodată în vloggurile lui.

Dar și tu ești unul dintre primii, poate chiar primul care a fost cu un pas înaintea tuturor în domeniul online-ului….

Nu chiar primul, dar am avut norocul să fiu la locul potrivit în timpul potrivit. Cred că marele avantaj al generației mele, mai ales cei care suntem implicați în zona de media, digital, eveniment este acela că noi am prins chiar cele mai bune momente. Am prins momentul în care internetul apărea în România și nu doar internetul la noi acasă, ci primele proiecte de internet, primele portaluri, primele publicații online, motoare de căutare, site-uri de matrimoniale, mail-uri și alte minunății de genul acesta. Am prins apoi boom-ul economic de la începutul anilor 2000 până la prima criză, am prins și prima criză modernă, iar acum o prindem și pe a doua. Așa că am avut o viață interesantă.

Cristian Manafu și Nicolas, fiul lui

Cred că pentru mine a fost pur și simplu o atracție față de acest loc numit internet.

Până atunci colecționam reviste, cumpăram cam tot ce se găsea informație despre tot ce se întâmpla în lume, de la cinematografie până la muzică și business. Nu erau multe reviste de tehnologie, dar nici eu nu eram atât de pasionat de calculatoare, cât eram de informație și de ideea de media. Urma să am o carieră de jurnalist, așa îmi propuneam atunci și era normal să fiu preocupat de informație.

Intrând pe internet și văzând că este o mare bibliotecă online, primul instinct a fost să salvez totul pe dischete. Am fost printre cei care au încercat să salveze internetul pe dischete pentru că îmi era teamă că o să se termine sau o să se închidă și uite câtă informație pierdeam din mână.

Chiar mi-a fost puțin teamă să-mi fac un cont de email pentru că atunci când am auzit de hotmail am crezut că e un site pentru adulți. Când mi-a spus un prieten că e un cont de email, cel mai mare de la momentul respectiv, mi-am făcut și cont de mail.

Aducându-mi aminte de aceste momente zâmbesc și îmi dau seama de naivitatea frumoasă a celui care voia să facă o carieră în zona media și descoperea un nou mediu, internetul.

Pasul nu a fost greu de făcut deoarece internetul părea mult mai ofertant decât zona media clasică deși eu am prins și dezvoltarea domeniilor economice din România, ceea ce a dus și la o dezvoltare a presei. Prin 2005-2006 cred că erau vreo 12 reviste auto în România – ca să-ți dai seama la ce nivel ajunsese piața media ca diversitate. Nu mai vorbesc de bucătărie, femei și așa mai departe.

Dar cu toată această dezvoltare a presei în România, internetul oferea mai mult iar eu m-am implicat încă de la început în online. Lucram și ca jurnalist la revistă dar aveam și câteva proiecte în online. Chiar am fost și într-un proiect editorial online, după care am condus și o revistă prin care învățam oamenii cum să folosească internetul. Era o revistă care se difuza gratuit la Mall Vitan sau prin abonament, revistă pe care oamenii o așteptau cu nerăbdare. Iar informațiile despre internet din revistă, erau găsite de mine tot de pe internet.

Cristian Manafu, moderator al unui eveniment de business

Dar tu nu ai prins acei ani în presă când se scria pe hârtie cu pixul și se dădea textul la cules? Ai fost jurnalist cu calculator?

Eu am intrat târziu în presă. Aveam colegi la facultate care lucraseră de la 18 ani în presă și care așa făceau, duceau foaia cu textul la cules. Eu am intrat pe la 25 de ani în presă și am prins începutul noului val de presă. Am intrat în 1998 când s-a lansat Ziarul Financiar și am făcut parte din prima echipă. În momentul acela aveam calculator, dar încă mai aveam colegi care lucrau la Casa Presei, pe la Adevărul, care scriau la mașina de scris și cineva culegea.

Să ai calculator cu internet în 1998, să poți să-ți faci documentare și să-ți scrii textele, era ceva extraordinar. Așa că pot spune că am intrat în presă într-un moment bun. Nu am prins poate presa aia adevărată a anilor 1990, dar am prins al doilea ciclu de presă.

Cristian Manafu în școala generală

Dar în ce moment al vieții tale ai ales jurnalismul?

Cred că în clasa a XII-a. Știu sigur că-mi doream să scriu la reviste de muzică pentru că eram pasionat în special de rock. Îmi amintesc că trimiteam diferite texte la reviste și am și fost publicat de câteva ori. Erau mai mult traduceri din reviste de afară. Aveam un fanzin, un „magazine” al fanilor, îl scriam de mână, îl dădeam secretarei de la mama de la serviciu, ea îl bătea la mașina de scris, mi-l trăgea la xerox, iar eu îi trimiteam prin poștă, pe banii mei, altor oameni care erau fani muzică. Nici nu mai știu de unde adunam acele informații. Eram fanul unei trupe rock, eram vicepreședintele unui fan club al acelei trupe, corespondam cu oamenii din toată țara prin scrisori, trimiteam informații din partea fan clubului la radio, aveam tot felul de preocupări…

Citeam și cealaltă presă, nu doar pe cea muzicală, am avut o tinerețe destul de interesantă pe care aș putea să o dau model. Doar că nu am lucrat, iar asta cred că mi-a oferit mai mult timp pentru a-mi căuta drumul.

Cristian Manafu în copilărie, în brațele mamei sale

Și din pasiunile acestea ale tale, cum ai ajuns la presa de business? Cel puțin din generația mea, nimeni nu ar fi ales presa de business…

Nici nu cred că era atunci presă de business. Era o pagină de economic în Adevărul pe care o citeam, dar nu știu să-ți spun de ce. Îmi aducea mama în fiecare zi ziarul de la birou și primul lucru care o întrebam când intra pe ușă era: „Mi-ai adus ceva dulce? Dar Adevărul?”.

Toată lumea cred că voia să facă investigații, reportaj, interviu și presă de lifestyle.

Și tu cum ai ales business?

Eu terminasem facultatea, urma să dau licența și nu găseam job. Voiam să lucrez în publicitate atunci și am tot aplicat la diverse anunțuri încă din timpul facultății. Atunci apăreau în fiecare luni anunțuri de angajare în Cațavencu, Dilema Veche și România Liberă, luam ziarele, încercuiam, trimiteam CV și așteptam să mă sune cineva. Pe vremea aceea însă conta foarte mult experiența, iar eu nu aveam.

Neavând nici o perspectivă la momentul respectiv și imaginându-mi că termin școala și că o să mă întorc acasă, la mama, la Tulcea, am mers pe recomandarea unui bun prieten care se angajase ca tehnoredactor la Ziarul Financiar. Era perioada angajărilor și au pus la ASE un anunț. Am dat un interviu, nu știu dacă am avut noroc sau eram bun, CV-ul meu nu era deloc impresionant, dar aveam foarte multă dorință de a lucra. Citeam de ceva vreme Capital și îmi plăcea foarte mult ce scria acolo Petre Barbu și așa se pare că am avut un background bun pentru angajare.

Cum așteptam în liceu să-mi aducă mama ziarul Adevărul, tot la fel așteptam în fiecare miercuri revista Capital ca să văd ce mai scria Petre Barbu la rubrica lui despre publicitate, iar ani mai târziu i-am spus că m-a influențat și așa am ajuns să fiu jurnalist pe departamentul publicitate.

Cristian Manafu

Dacă mă uit în urmă pot să spun că am avut un parcurs ce s-a mulat pe tot ce m-a pasionat pe mine, iar acesta cred că e cel mai mare câștig al carierei mele. Nu am făcut niciodată ce nu mi-a plăcut. Așa am ajuns la Ziarul Financiar, am început să scriu pe lifestyle, am fost și la shooting-uri de fashion, am scris și editoriale de modă, am dus cafele, am cumpărat mâncare, am făcut orice ar fi vrut ei să fac. Mașina mea era mașină de serviciu și jumătate din salariul meu se ducea pe benzină, însă îmi era rușine să cer decont. Eu fiind mai retras și mai liniștit mi se părea că mi s-a dat o mare șansă și că trebuie să dovedesc că am meritat-o. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că nu pot să susțin acele cheltuieli, însă, până atunci, cum avea nevoie cineva de ceva, mă ofeream imediat. Aveam un Tico roșu, cu numere de Tulcea. Nu eram vreun mare șofer, nu știam toate străzile din București, nici stilul de condus de aici, așa că mă claxonau toți, însă nu renunțam 😀

Ce erau părinții tăi?

Economiști. Au făcut facultatea la București și așa cum erau vremurile atunci au avut de ales între Timișoara, Sinaia și Tulcea. Acum spune și tu care ar fi fost alegerea mai bună pentru că Tulcea probabil nu ar fi fost pentru nimeni prima opțiune? 😀 Singurul avantaj era că mama fiind din București, tata din Constanța, Tulcea părea cel mai aproape de ambele orașe. Dacă m-ar fi întrebat cineva, aș fi spus și spun și acum că Timișoara ar fi fost alegerea mai bună. Însă m-am născut în București iar apoi m-am mutat la Tulcea, unde am rămas până la 18 ani, când am plecat la facultate.

Cristian Manafu alături de mama și sora sa

În ce moment al vieții tale a apărut această răscruce de drumuri și ai ales propriul tău drum: ai lăsat presa și ai ales internetul?

În cel mai bun moment al presei, aș putea spune. Eu am plecat în 2006 când chiar a fost vârful presei. În momentul acela erau și trusturi noi de presă, trusturi puternice, erau cred că patru cotidiane de afaceri, asta ca să continuăm lista publicațiilor nișate.

Făcând presa deja de opt ani, trecusem prin toate fazele de la entry level până la redactor șef și supervisor de proiecte noi, aveam o experiență destul de largă în domeniu, așa că am plecat în probabil cel mai bun an al presei. Începusem să mă implic și în evenimentele grupului, iar unul dintre parteneri avea și o divizie de internet.

Pentru mine trecerea a venit cred și pe fundalul dezvoltării mele trilaterale: eram implicat în proiecte jurnalistice, dar și în zona de online și în evenimente. Toate trei îmi plăceau într-un mod egal, însă am crezut foarte tare în internet și am plecat din presă tocmai pentru acest domeniu. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, am ajuns să fac evenimente și am rămas să fac asta, deși planul era să mă ocup de evenimente doar un an, ca mai apoi să mă întorc în publishing.

Și asta faci până în ziua de azi….

Asta fac de 14 ani, dar cum ți-am povestit, de la începutul vieții mele de tânăr pasionat de zona de media, curiozitatea mea a mers mai departe. În 2006 când am plecat și deja făceam internet din acela clasic, făceam evenimente financiare, având acest background triplu (media, online, events), însă am descoperit și social media. Și astfel am lansat ceea ce-mi doream de mult, blogul. Fiind motivat și de alți colegi de-ai mei care deja își lansaseră blogurile, am început să scriu pe blog și astfel am intrat într-o lume nouă. Am făcut cunoștință cu alți oameni, cu foști jurnaliști, cu oameni cărora blogul le-a dat un boost de imagine. Așa că am intrat și în această a patra zonă în care începusem să mă implic la nivel personal și din noroc sau din alinierea planetelor, blogul m-a ajutat cel mai mult în momentul acela când oamenii probabil nu mai aveau de ce să-mi răspundă la telefon pentru că nu mai eram redactor șef sau nu mai conduceam nu știu câte reviste. Blogul a fost cea mai puternică carte de vizită pe care puteam să mi-o fac ca tânăr antreprenor și am avut surpriza să fiu mai degrabă asociat cu blogul decât cu evenimentele pe care le organizam. Am început blogul în același an cu antreprenoriatul și o bună vreme eram Manafu bloggerul, nu organizatorul de evenimente.

Dar, cum spuneam, sunt mulțumit de toate alegerile făcute și cred că momentul în care am pariat și pe social media a fost unul bun pentru că, după aceea, blogul care mă ajuta să-mi promovez evenimentele și să atrag atenția, mi-a deschis mult mai ușor uși și orizonturi. Chiar și ușa următorului pas pe care l-am făcut, crearea unui business din pasiunea mea pentru social media și am ajuns să ofer consultanță în acest domeniu.

Dar ce însemna un blog atunci, în 2006? Se spunea că blogurile erau un fel de jurnale online…

Cam asta erau. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că bloggerii se împărțeau în două categorii: aceia care își exprimau tot felul de trăiri, momente din viață sau aveau tot felul de opinii pe diverse lucruri legate de viață, cu talent scriitoricesc, bloguri personale pe de o parte, iar pe de altă parte erau blogurile celor care erau professionals: antreprenori, jurnaliști, oameni care veneau din zona de business.

Familia Manafu (Cristian, Marta Ușurelu și Nicolas), la începutul pandemiei de Coronavirus

Ce înseamnă online-ul astăzi? Ce fel de armă consideri că e?

Poți să o vezi și ca pe o armă de distrugere în masă dacă te uiți la câte porcării sunt și unde am ajuns cu fake news și cu agresivitatea pe care oamenii o au unii față de alții. Dar înainte de toate, eu cred că este o utilitate. Așa cum ai apă și curent în casă, la fel e necesar să ai și internet.

Ai intuit vreo secundă acum 20 de ani în ce avea să se transforme internetul?

Sincer, dacă luăm strict internetul nu cred că e o foarte mare diferență față de acum 15-20 de ani. Cea mai mare diferență făcută este mediul mobil pe care nimeni nu l-ar fi intuit acum 20 de ani. Să spunem că cineva își închipuia că va avea și internet pe telefon, dar nu și-a imaginat că telefonul va ajunge să fie ce e azi. Nu doar că e obiectul pe care punem mâna prima dată, pentru că nu punem mâna nici pe partener, nici pe chei, nici pe portofel cât punem mâna pe telefon. Acest lucru primordial din viața noastră ne arată cât de important este tot ce vine prin el și nu aș fi anticipat că va ajunge aici. Dar cred că a fost o evoluție firească.

Pe modelul atunci/acum. Cristian cu Nicoas în două poze făcute la o diferența de șase ani

Dar din punctul de vedere al jurnalistului, în 2006 ai fi anticipat ce urma să se întâmple cu presa?

Sincer, nu. Și nu cred că și-a închipuit cineva. Pot să spun că în cariera mea am avut ocazia să fiu implicat în lansarea mai multor reviste și multe dintre licențele acestea veneau din Anglia. Așa că am fost în Anglia, la un trust de presă independent care avea 100 de publicații, multe dintre ele pentru niște super nișe: mașini vechi decapotabile, iubitori de cai albi… Nu mai știu dacă era chiar așa, exagerez puțin, dar aveau niște nișe foarte bine stabilite. Aveau pe Formula 1, aveau pe fotbal, pe auto scumpe, pe auto clasice…

Văzând ce se întâmplă în UK și acea diversitate, nu aveam cum să ne imaginăm că presa se va duce în jos, ci dimpotrivă, să crească. Cu tot internetul pe care îl aveam lângă noi, printul era sus și oamenii încă aveau obiceiul de a citi presă tipărită.

Trebuie să ne gândim că momentul de cotitură al presei a fost criza economică care a condus la tăierea bugetelor, iar tăierea bugetelor a dus la închiderea multor publicații. Însă a mai fost încă un moment de cotitură: lansarea iPhone. Lansarea iPhone a fost momentul în care oamenii au început să se uite la telefon mai mult ca la un device la care vorbești și primești mesaje. iPhone avea aplicații care îți deschideau alte orizonturi și cumva migrarea a fost naturală. Aveam la îndemână tehnologia ce ne livra în timp real informația. Nici media nu punea accent pe online pentru că nu ajuta pe nimeni să apară exclusivitatea pe ziarul respectiv.ro, era mai important ca a doua zi dimineața să apară exclusivitatea pe tarabă pentru că acolo erau banii de publicitate.

Odată cu lansarea iPhone oamenii au fost nevoiți să rupă din ceva pentru a compensa timpul petrecut pe mobil. Și de unde puteau tăia? Din radio nu pentru că radio oricum îl foloseai în anumite momente în care nu poți să folosești altceva. Din TV nici atât pentru că nu s-a bătut nimeni niciodată cu TV-ul și nici astăzi nu se întâmplă asta. Pe când scrisul era text și o poză statică. Migrarea e spre video, pe mișcare, pe animație, să fie viu. Din ce tai eu ca să stau pe Facebook, pe Twitter, pe Youtube sau pe Hi5, cum era atunci? Din presa scrisă.

Să fim serioși, într-o țară în care, în urmă cu zece ani, mai mult de jumătate din populație se afla în mediul rural, nu-ți citea nimeni reviste auto, glossy sau așa mai departe. Din start aveai un handicap și nu aveai nici o șansă în fața televiziunii. Acum internetul e la toată lumea, ți-l dau gratuit pe telefon, e inclus în cartelă, însă ziare nu-ți dădea nimeni în vârful muntelui.

Cristian și Marta

Hai să vorbim despre Marta. Cum v-ați cunoscut voi și cum începe povestea voastră?

Începe foarte firesc pentru că noi am fost colegi de facultate. Nu am fost foarte apropiați în facultate pentru că ea avea deja un job, muncea în presă de la 19 ani ca să se întrețină și nu prea ne vedeam. Eu mergeam la cursuri și pentru că eram foarte dornic să termin facultatea fără nici o restanță, nu prea ajungeam în toamnă la examene. Cei care lucrau mai degrabă în toamnă își dădeau examenele.

Întâmplător, când m-am angajat la Ziarul Financiar, m-am reîntâlnit cu ea pentru că și ea venise să se angajeze acolo. Așa că am devenit și colegi de birou. Ulterior am ajuns prieteni foarte buni și foarte apropiați, la un moment dat am împărțit și scaunul de redactor șef la revista Bizz și, cum e vorba aia, dintr-una într-alta, și prietenie, și petrecând mult timp împreună, am finalizat cu întemeierea unei familii. Noi suntem în povestea aia: nu căuta mai departe când ai lângă tine cel mai bun om.

Cristian și Marta la nunta lor

Ce înseamnă că ați împărțit scaunul de redactor șef?

Eram amândoi redactori șefi în perioada respectivă. Consider că Marta e cel mai curajos și mai luptător om pe care l-am cunoscut vreodată, omul care a știut să-mi aducă tot timpul echilibrul de care am avut nevoie. La momentul respectiv era un vid de putere la Bizz, nu exista redactor șef și ea m-a luat de mână și m-a convins că noi putem să preluăm scaunul împreună. Eu deja făceam mare parte din treaba de redactor șef, coordonam anumite rubrici în revistă, așa că nu a fost greu să mergem și să cerem șansa de a conduce revista. Evident, când te duci și spui că vrei să muncești mai mult și nu ceri bani în plus, ți se oferă șansa aceasta 😀. Dar tot ea s-a luptat și pentru salariile noastre.

Ne-am completat prin două firi diametral opuse. Unul e lac, altul e ocean, unul e furtună, altul e mare lină…

Știu că ați trecut printr-un moment foarte greu legat de sănătatea Martei…

Marta a avut de-a lungul vieții multe provocări, nu doar de sănătate și tocmai ce am spus că este cel mai mare luptător pe care îl cunosc. Și nu doar că a luptat pentru salariile noastre, ci și pentru că s-a luptat cu orice provocare a avut, fie de sănătate sau nu.

Nu am putut să mă pun niciodată în locul celui care a trecut prin asemenea provocări ca să-mi dau seama cât de mari și importante au fost, dar pot să spun că toate momentele dificile prin care am trecut împreună ne-au întărit. Și cred că pe mine m-au întărit puțin mai mult pentru că m-au transformat dintr-un visător idealist, într-un om puțin mai realist și poate chiar pragmatic și poate chiar mai bun cu cei din jur. Am devenit mai puțin individualist și mai mult altruist, iar toată creșterea mea și tot curajul pe care l-am prins în tot ce am făcut în cei 25 de ani de când ne știm, cred că i se datorează. În cei 15 ani de căsătorie (săptămâna viitoare îi împlinim), Marta a fost factorul motivant pentru mine, a fost echilibrul și ancora mea atunci când mă lua valul 😀

Marta, Cristian și Nicolas

Ce crezi tu că e important în viață?

Cred că cel mai important este echilibrul pe care reușești să ți-l găsești. Poate am fost norocos. De multe ori spun că am o viață frumoasă pentru că am avut și mult noroc. E drept că am avut șansa să-mi fac o viață frumoasă, e drept că am reușit să-mi urmez întotdeauna pasiunile și să fac ce mi-am dorit absolut tot timpul, dar toate acestea țin și de șansa de a fi la momentul potrivit în locul potrivit. Și sper să mai țină norocul acesta 😀

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO