Cu Andi Vasluianu despre Taximetriști, meseria de tâmplar și multe alte amintiri din adolescență: „E foarte greu să te arăți cu toate bunele și relele pentru oamenii care sunt în public, pentru că ne e frică să nu fim dați afară din trib și atunci suntem obligați să facem frumos”

În școală erai elevul acela care zicea că nu știe nimic înainte de teză și apoi luai 10?

Nu, nu eram ăla. Eram mai golan în școală, nu prea învățam, prindeam din zbor și aveam ureche bună.

La ce venea din spate?

Și pe șoptit câteodată, dar rar 😊. Mă prindeam repede în general. Când învățam eram al dracului de bun, dar învățam foarte rar 😊

Hai să vorbim puțin de background-ul tău. Ce erau ai tăi?

Taică-meu era electronist și maică-mea a lucrat la o firmă de distribuție de parfumuri, recepționeră și se ocupa de zona de contabilitate. E adevărat că am și profitat mult pentru că puteam să dau ciubucuri pe la doctori, pe unde mai era nevoie… 😊ne-a ajutat mult job-ul ei. Taică-meu repara televizoare, era pasionat și de mecanică auto, era foarte priceput.

Ai crescut în București?

Sunt născut în București și în vacanțe, am crescut mult la țară, pe lângă Târgu Jiu.

Spuneai undeva că încă de puștan ai ținut-o pe-a ta că dai la teatru…

Da, totul a plecat de la o piesă de teatru la care m-a dus el când aveam vreo șase ani. „Nota 0 la purtare”, țin minte foarte bine titlul piesei, la Teatrul Ion Creangă. La vremea aia nu puteam să articulez ce am simțit, dar s-a întâmplat ceva acolo, ceva care mi-a rămas înăuntru.

Dar „ceva”-ul acela când l-ai articulat în fața părinților, cum a sunat?

Eram deja pe picioarele mele când am hotărât chestia asta. Ai mei au divorțat când eu aveam vreo 12 ani, iar eu și soră-mea am rămas cu maică-mea și am dat de o trupă de teatru prin liceu. Chiar dacă îmi doream, pe vremea lui Ceaușescu toată lumea spunea: „Ești nebun că vrei să dai la Teatru că nu intri”. Erau foarte puține locuri pe vremea aceea, dar îmi intrase ideea asta în cap, fără să știu ce înseamnă, era mai degrabă o chestie romantico-idealistă. Apoi, când am decis să dau la teatru, i-am zis lui taică-meu. El a copilărit în teatru pentru că bunicul meu a fost regizor la teatrul Nottara și de aceea și mergeam mult la teatru pentru că primeam bilete de la bunică-meu. Taică-meu, după ce m-a dus prima dată la teatru, s-a prins cumva că e o atracție specială în interiorul meu și câțiva ani mai târziu mi-a făcut abonament la cinematecă.

Dar când am decis să dau la Teatru eram deja pe picioarele mele și nu putea nimeni să zică nimic. Taică-meu doar atât a zis: „Băi, vezi că în meseria asta ori ești foarte bun, ori o să ai mari depresii”.