Cu Dragoș Anastasiu despre cum a devenit multimilionar și începuturile poveștii Eurolines. Cum ajunge un imigrant român în Germania să practice medicina și cum lasă totul pentru antreprenoriat?

Dragoș Anastasiu este fondatorul Eurolines România, un antreprenor care a investit și a dezvoltat aproape 20 de companii de transport și turism, dar s-a implicat și în proiecte de educație și antreprenoriat, precum Super Teach sau Vreau să fiu antreprenor.

În cei 25 de ani de când a decis să lase o carieră confortabilă de medic la Frankfurt pentru un parteneriat iluzoriu de afaceri în țara de unde plecase la 18 ani, România, Dragoș Anastasiu a jucat, a riscat, a pierdut și a câștigat cu siguranța omului care are încredere în echipa sa.

De ce ați început Super Teach?

Dragoș Anastasiu: Pentru că este momentul ca antreprenorii să investească mai mult în educație sau, mai bine spus, în profesori.

Educația este un serviciu public, investiția o face statul deja.

Dragoș Anastasiu: Statul, din păcate, nu o face așa cum ar trebui, antreprenorii nu dispun de forța de muncă așa cum și-o imaginează, iar singurul lucru pe care-l au de făcut este să intre în teren și să dea exemplul personal despre cum trebuie să arate implicarea în a face educație cu un alt tip de mentalitate.

Avem nevoie de copii care ies din școală cu un alt tip de atitudine și, din acest punct de vedere, avem mult de lucru.

La Super Teach, prin metoda care se cheamă „mentalitate deschisă”, care vine de la Institutul Arbinger, din SUA, lider mondial în schimbarea mentalităților, încercăm să luăm ca reper schimbarea și aici nu vorbim despre comportamente, adică acele consecințe ale mindset-ului nostru.

Noi credem că educația nu se poate face la „grămadă”, adică un profesor să poată livra același lucru tuturor celor 35 de copii în fața cărora el susține ora, așa cum nici un medic nu poate trata un salon de pacienți cu același medicament. Copiii sunt diferiți, au aptitudini diferite, așa cum și pacienții au afecțiuni diferite.

Noi credem în educație personalizată, în care dascălii descoperă măreția din fiecare copil. Super Teach este despre a privi lucrurile în alt mod.

Educație personalizată înseamnă una privilegiată, deci o investiție de lungă durată. Cum faceți?

Dragoș Anastasiu: Asta este o părere pe care eu nu o împărtășesc. Avem această discuție și la conferințele noastre.

Îi întrebăm pe profesori ce nu e bine, arătăm lucrurile bune care se realizează în învățământ, sub o formă sau alta, iar exemplele vin din școli private. Moment în care se naște o rumoare în toată sala: „ah, sunt de la privat! Noi nu ne permitem la stat!”.

Apoi venim cu exemplele de la stat și le dovedim dascălilor că există bune practici similare la stat. Se poate! Sigur că mai greu, că e nevoie de multe resurse și că nu are cum să fie perfect, fiindcă una este să ai în clasă 20 de copii sau 10, iar alta e să ai 36. Este o diferență, desigur, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încercăm.

Spiritul pe care antreprenorii îl transmit profesorilor este acesta: „nu mai așteptați să vi se spună, să vi se facă, ci faceți voi, chiar dacă nu perfect!” Și exact asta înțeleg și fac dascălii din comunitatea Super Teach.

Cum reușiți să produceți această schimbare în ei? Ori alegeți oamenii în așa fel încât să vedeți în ei potențial antreprenorial?

Dragoș Anastasiu: Noi avem trei piloni importanți, chiar dacă în vremurile astea am ieșit puțin din linia clasică: conferințele, la care strângem până la 1.300 de profesori, unde venim cu ateliere și bune practici. De la aceste ateliere, dascălii vin la cursurile de mentalitate deschisă, iar parte dintre ei sunt selectați, fiindcă nu toată lumea este dispusă la efort, iar Super Teach este un efort. Cei care vin trebuie să răspundă la niște întrebări, printre care și câteva legate de spiritul antreprenorial.
Apoi avem cursurile, cu 25 de profesori, dintre care sunt selectați facilitatorii, acel bulgăre de zăpadă care trebuie să „declanșeze” comunitatea. Avem facilitatori în foarte multe județe, în jurul cărora se creează aceste comunități de super-teachers care provoacă „avalanșa” schimbării.

Cum sună acest proiect în context de pandemie, de școli închise, un an școlar viitor incert?

Dragoș Anastasiu: Noi am făcut câțiva pași deja, iar primul a fost un sondaj. Așa am aflat că 80%  dintre profesorii noștri nu au așteptat niciun impuls pentru a se pune pe treabă, adică au găsit soluții de predare la distanță.

Noi le-am oferit o serie de webinarii prin care să se pună la punct și cu tehnologia, dar și despre cum este să predai la distanță, adică o manieră cu totul diferită față de predarea de la clasă.

Sunt convins că dacă am extinde sondajul la întreaga comunitate de dascăli români, adică 300.000 de profesioniști, procentele ar sta altfel.

Conferințele le-am mutat online, iar acum, în ziua de 9 mai vom avea prima de acest gen. Surpriza a fost că până acum adunam între 400 și 1400 de profesori, în vreme ce acum, la fiecare webinar avem cel puțin 600 de profesori înscriși.

Comunitatea este foarte activă, iar spiritul pe care îl transmitem noi este acesta: „este în puterea voastră! Nu așteptați să ia alții deciziile!”. Așa încât nu așteaptă neputincioși la ce o da Dumnezeu, fiindcă, sigur că e important ce dă Dumnezeu, dar la fel este și ce faci singur.

Cine v-au fost mentorii în dezvoltarea dvs?

Dragoș Anastasiu: Eu am avut mai mulți mentori, și în România, și în Germania, unde am plecat la sfârșitul clasei a XII- a. Am avut dascăli care m-au format într-un anumit fel.

Învățătoarea mea, doamna Vâjâială, pe numele ei, greu de uitat, cu care am venit la prima gală Super Teach, acum 2 ani, este unul dintre ei. Doamna are peste 80 de ani dar își amintește anumite lucruri mult mai bine decât mine, detalii despre mine sau despre familia mea. Iar asta vorbește despre un anumit fel de implicare: cunoștea părinții, copiii, detalii importante despre ei și avea niște curiozități relevante.

Ce vă plăcea la ea?

Dragoș Anastasiu: Blândețea. Știam că la celelalte clase, de pildă la B (noi eram la clasa A) exista o învățătoare mult mai severă. Dar doamna Vâjâială era ca o mamă pentru noi și ne purta cu multă abilitate prin multe lucruri, așa încât, îmi amintesc bine, mă duceam cu drag la școală.

La fel a fost o profesoară de engleză din clasele primare, Maria Țurai, foarte tânără și foarte frumoasă, de care toată lumea era îndrăgostită.

Cum se face că aveați engleză în școala primară?

Dragoș Anastasiu: Învățam la școala 56, undeva pe lângă ProTv, iar școala noastră a făcut parte dintr-un experiment de predare de limbă engleză de la clasa întâi. Am început, îmi amintesc bine, în trimestrul II. Iar eu am avut norocul să fiu acolo.

Am avut mentori deci, oameni care mi-au rămas prieteni apoi, și în România, și în Germania.

Cum se rupe limita fină între profesor și discipolul lui și se transformă în prietenie?

Dragoș Anastasiu: Nu cred că există o rețetă, ci se întâmplă pentru că există undeva o chimie necesară pentru ca relația să treacă în zona de prietenie.

Eu am avut profesori cu care am rămas prieten, m-au vizitat în Germania, i-am vizitat când am ajuns aici. De pildă, diriginta mea din clasele IX-XI, doamna Litman, profesoară de limba română la Liceul Mihai Viteazul, mi-a rămas prietenă, la fel ca toată familia ei. Avea un băiat mai mare decât mine, care trăia în Frankfurt, cu care ne-am împrietenit.

Doamna Litman era un amestec de blândețe și vocație de profesor.

Ce credeți că v-a rămas de la mentori?

Dragoș Anastasiu: Cam tot ceea ce am și ce sunt, am fie de la părinți, fie de la profesori. Modul de a gândi, cel de a reacționa, și cu bune, și cu rele, le-am învățat de la ei.

Care ar fi bunele și relele?

Dragoș Anastasiu: Depinde. Nu toți dascălii interacționau cu copiii fără nervi sau fără să mai țipe câteodată. Noi primeam riglă la palmă, palme după ceafă, eram dați cap în cap. Am trăit și violență verbală, ori de altă natură, am trăit și nervi, am trăit și incompetență.

Am întâlnit profesori cărora trebuia să le facem noi temele. Asta, recunosc, mi s-a întâmplat și în Germania, cu nuanța că bagajul de cunoștințe cu care veneam din România pe zona de mate-fizică era mult peste clasa a XIII-a din Germania, iar mie mi se părea că profesorii de acolo vorbeau ca la grădiniță.

Iar părțile bune pe care le-am primit de la ei s-au concentrat spre a înțelege că „nu este despre tine, ci despre ceilalți, nu este despre a lua, ci despre a da!”, iar asta înseamnă leadership.

Cum se preda leadership în vremea când cuvântul nici nu exista pe-aici?

Dragoș Anastasiu: Ba exista, doar că la nivel informal.

Ceaușescu nu era lider? Nu s-a aliniat o țară în spatele lui? Securitatea, Armata și așa mai departe? Că nu era ce trebuia, asta este altceva. Acum nu avem lideri? Nu purtăm toți măști și am stat două luni în case? Desigur, este esențială maniera de a conduce: prin frică sau prin exemplu personal.

Ei bine, noi aveam lideri și exemplul personal a fost cel care ne-a inspirat pe noi. Erau profesori la orele cărora ascultai cu gura căscată, nu jucai bridge, nu jucai canastă și nu pentru că nu ai fi putut, ci pentru că nu voiai.

Doamna Litman era o profesoară de limba română la care toți ascultam cu interes și plăcere. Dar aveam o profesoară de „rezistența materialelor”, în orele căreia mi-e și rușine de mine când mă gândesc câte tâmpenii făceam. Asta dacă ne duceam la orele ei. Altfel, rămâneam în curtea școlii, la fotbal, iar doamna ne vedea de la geam cum chiuleam.

Ce profesie aveau părinții dvs?

Dragoș Anastasiu: Și mama, Anca, și tata, Dinu, au fost ingineri constructori.

Când eram eu clasa întâi, în 1970, tata a fost plecat pentru doi ani în America și a fost unul dintre primii IT-iști ai României.

În prima mea zi de școală tata nu era în România. Iar când s-a întors a creat de la zero ceea ce există și astăzi, CINOR.

Cum a reușit să iasă din țară?

Dragoș Anastasiu: Nu știu. Era membru de partid din câte știu. Apoi a devenit director la CINOR, cu 300-400 de angajați, deci nu putea fi altfel decât membru PCR.

Din ce am vorbit cu el, tind să cred că a fost tipul de om care nu a făcut rău, nu a turnat pe unii sau pe alții și știu că era foarte iubit de oamenii lui.

Am încredere că și-a folosit poziția pentru a face bine și nu rău.

Ca tată cum era?

Dragoș Anastasiu: Eu îl vedeam destul de puțin. Se pare că îi semăn.

A muncit și el, ca și mine, foarte mult. Era director de întreprindere, studia, și-a dat doctoratul, deci muncea mult și ne vedeam rar, seara, la 9.30 – 10.00, când eu mă duceam ca culcare, iar el tocmai intra în casă.

La un moment dat părinții mei s-au despărțit, probabil exact din acest motiv, iar de la vârsta de 10 ani tata nu a mai locuit cu noi.

La 16 ani am rămas doar cu fratele meu mai mare, fiindcă a plecat și mama în Germania.

Cum a fost să vă descurcați singuri?

Dragoș Anastasiu: Foarte mișto. A fost cea mai frumoasă perioadă. (râde)

Mama ne mai trimitea câte un pachet din Germania, ceea ce însemna că aveam ciocolată, Coca-Cola și blugi. Deci eram privilegiați.

Iar tata ne dădea 1.000 de lei lunar să ne descurcăm.

Era  mult?

Dragoș Anastasiu: Era destul de mult. El, ca director, câștiga spre 4000 de lei.

În plus, aveam o femeie de serviciu care venea o dată pe săptămână și era singura zi a săptămânii în care se spălau vase în casă. (râde)

Trăiau și bunicii paterni care mai veneau și ne făceau de mâncare. Mama mamei era plecată în Italia, dar bunica dinspre tată era medic în București, iar în acele vremuri medicii erau privilegiați: aveam mereu brânză cu smântână, carne, roșii, ouă.

Nu mă pot plânge de acele vremuri. Eu am stat o singură dată la coadă la mâncare, la Bucur Obor, să cumpăr un pachet de unt. După aia mi-am jurat că nu voi mai sta în viața mea la coadă, chiar dacă mor de foame.

A fost o perioadă fastă pentru noi. Bine, nici nu veniseră cei mai grei ani ai României. Perioada asta a venit după ce am plecat noi, la vreo trei luni după ce mi-am luat Bacalaureatul, în 1982.

De ce ați plecat?

Dragoș Anastasiu: A fost o decizie a mamei să rămână în Germania, iar noi ne-am dus după ea. Eu aveam 16 ani când a plecat ea, nu m-a întrebat nimeni ce cred.

Dar cred că a fost o decizie foarte bună pentru că mie mi-a dat ocazia, dincolo de a mai face un an de școală și a avea două bacalaureate, să studiez medicina și să o practic în Germania. Iar asta mi-a schimbat parcursul întregii vieți.

Motiv pentru care îi sunt recunoscător.

Însă pentru ea a fost foarte greu, la 45 de ani, să plece singură într-o țară străină.

Nu avea pe nimeni acolo?

Dragoș Anastasiu: Avea prieteni. Rudele ei, sora și mama, erau plecate în Italia. A fost și ea vrei trei luni acolo, dar a plecat spunând că nu-și dorește ca băieții ei să trăiască o viață în Italia.

Așa că a plecat în Germania.

Era inginer constructor în România, dar acolo a început ca femeie de serviciu. Iar la un moment dat și-a găsit un post la universitate exact în meseria ei.

Ce ambiție!

Dragoș Anastasiu: Și ambiție, și noroc, probabil și deșteptăciune.

Probabil cel mai mare obstacol într-o situație de acest gen este dorul de copii.

Dragoș Anastasiu: Da, așa e.

Dorul de noi a făcut-o să nu plece din România cu vreo 10 ani înainte.

Eu aveam vreo 4-5 ani, fratele meu avea vreo 8-9 ani, iar mama și tata au plecat împreună în Austria. Și au vrut să rămână acolo.

Doar că au sunat acasă. Iar eu am început să plâng la telefon și să zic: „mama, vino acasă!” Și s-au întors.

Asta a fost „vina” mea, altfel cine știe? Viața noastră ar fi fost cu totul altfel. Probabil că ei ar fi rămas împreună, cine știe.

De ce voiau să treacă granița, să vă ofere o altă viață?

Dragoș Anastasiu: Pentru că la acel moment trăiam într-o dictatură și nu ne bucuram de viața normală, democratică pe care o știam de la depărtare, fiindcă aveam rude în străinătate (unchiul meu era în Germania, mătușa și bunica erau în Italia), dar nu o puteam trăi aici, lipsiți complet de libertăți, cu frică să spui bancuri sau să asculți Europa Liberă.

Fiica mea, la 18 ani, a văzut jumătate din lume. Eu, la 18 ani, am văzut Ruse pentru trei ore. Primul meu zbor a fost la Frankfurt, la 18 ani, iar prima ieșire din țară a fost tot atunci, sigur, cu excepția ieșirii în Ruse.

Asta nu era viață, iar părinții mei au spus că nu pot să lase lucrurile așa.

Ce visați să fiți la 16 ani, când vi se părea că trăiți libertatea?

Dragoș Anastasiu: La 16 ani știam că vreau să fiu medic, fiindcă fusese visul mamei, dar pentru că tatăl ei, Constantin Moscuna, mâna dreaptă a lui Iuliu Maniu, a fost urmărit politic, mama ei a fost arestată, ea și sora ei au crescut o vreme singure, așa încât mama nu a reușit să aibă această carieră. A proiectat-o însă pentru unul dintre fiii ei.

Fratele meu era deja aproape inginer, așa că rămăsese o singură șansă în familie. (râde) Fără să știu ce înseamnă medicină, m-am dus la această facultate. O meserie pe care am făcut-o bine cred eu, vreo zece ani, iar când urma să devin medic internist, am încetat.

Cum a fost adaptarea în Germania?

Dragoș Anastasiu: Nu a fost ușor: altă limbă, altă societate, să o iei cu totul de la zero. Doar că a fost o mutare spre bine, iar cu binele te obișnuiești. A fost altceva de fapt. Nu mai bine, nu mai rău, ci altceva.

Și folosește acest altceva?

Dragoș Anastasiu: Folosește, mai ales când ai ambele sisteme în sânge. Această combinație folosește, de fapt. Dacă aș fi trăit doar în Germania era una, dar faptul că le-am cunoscut pe amândouă și, conștient, am putut să iau ce era mai bun din ambele sisteme, pe mine m-a ajutat cel mai mult în viață.

Cum ați învățat limba germană?

Dragoș Anastasiu: Știam ceva înainte să plec, iar primele șase luni acolo au fost de curs intensiv de limba germană, la Bonn.

Unde erați la Revoluție?

Dragoș Anastasiu: În Germania, la Frankfurt. Am făcut Revoluția la televizor. Dar cu inima și cu mintea în România.

De ce?

Dragoș Anastasiu: Nu poți altfel. Am plecat destul de tânăr, iar Revoluția a venit la 7 ani după plecarea mea, când eu aveam 25 de ani. Fiica mea e născută în Germania iar când o întreb acum, când are 26 de ani, dacă este româncă sau nemțoaică ea zice că e româncă, fiindcă părinții ei sunt români. Andreea vorbește perfect românește, fără accept, deși nu a făcut nicio oră de limba română, doar din ce a auzit la noi, în casă.

Rămâi toată viața român, iar locurile unde te-ai născut și pe care le știi, nu-ți ies niciodată din minte.

Cum v-a schimbat Andreea când s-a născut?

Dragoș Anastasiu: Nu am fost un tată ideal, în sensul că munceam la spital, ca un nebun, de dimineață până seara. Și nu eram de față, de pildă, când ea a făcut primii pași.

Dedicarea asta față de copil te marchează ca adult. Aș zice însă că eu veneam din zona de medicină care din start însemna că viața nu era despre mine, ci despre alții, așa încât realizezi mai ușor că cel mic ia tot.

Vă reproșează absența?

Dragoș Anastasiu: Nu, fiindcă este un copil prea blând ca să reproșeze, dar cu siguranță a contat. Mai ales când avea ea 4-5 ani iar părinții ei s-au despărțit, ca și ai mei, iar ea a rămas în Germania, în vreme ce eu am venit în România.

Acum avem o relație bună și caldă, dar sigur a contat.

De ce v-ați întors în România?

Dragoș Anastasiu: Pentru că a existat o oportunitate și a trebuit să iau o decizie: să rămân în sistemul medical german sau să devin antreprenor în România. Iar burta a spus că e mai bine să o fac pe-a doua. Și cred că a zis bine.

A fost singura dată când ați ascultat burta?

Dragoș Anastasiu: Din păcate sunt multe momente când nu ascult burta, ci rațiunea și se dovedește că greșesc.

Cum m-am întors eu în România este o poveste de roman.

Niciun om zdravăn la cap nu face așa ceva: să renunți la medicina din Germania, plătită destul de bine, cu vreo 7.000 de mărci lunar, cu un copil de 4 ani și să te muți în România, la nimic. Am venit la zero.

Trebuia să fac un parteneriat cu o firmă mare din Germania, negociasem cu ei un salariu de 1.500 de mărci și am făcut totuși pasul ăsta.

De ce? Ce vă mâna în luptă?

Dragoș Anastasiu: Burta. (râde) Probabil lipsa de pasiune pentru medicină, lucru de care nu eram conștient atunci. Dar mă gândesc că dacă era o pasiune reală la mijloc, nu aș fi plecat.

Apoi am înțeles că era o oportunitate pe care nu mulți o luau în seamă.

Erau mulți români în Germania care se întorceau în țară, dar erau văzuți ca niște loser-i, oamenii care nu s-au „aranjat” în Germania și se întorc în țară să evadeze.

Nu v-ați temut de această etichetă?

Dragoș Anastasiu: Nu. Nu mi-a păsat.

Ce s-a întâmplat cu parteneriatul româno-german care vă fermecase?

Dragoș Anastasiu: Era cea mai puternică firmă de transport din Europa, Deutsche Touring, care aparținea Căilor Ferate din Germania, companie de stat, care nu a mai primit permisiunea de a investi, mai ales că aveau probleme cu firma din Bulgaria.

Dar oamenii și-au îndeplinit promisiunea, chiar dacă nu mai eram parteneri și mi-au dat autocarele să circul cu ele. Acum 3 ani au intrat în insolvență și a fost cât pe ce să-i cumpăr. (râde)

Să fii patron în anii ‘90 era interesant!

Dragoș Anastasiu: Eu am fost unul dintre promotorii cuvântului antreprenor. Atunci toți erau patroni, cuvânt care sună catastrofal.

Eu m-am întors în România în 1995, iar aici erau niște condiții foarte grele. Greu. Dar dacă ar fi fost ușor, era pentru toată lumea.

Sunt fericit că a fost greu.

Cui datorați succesul?

Dragoș Anastasiu: Educația, sportul m-au ajutat, apoi medicina și m-a mai ajutat Germania în mentalitate.

Sunt două lucruri pe care le-am făcut altfel decât majoritatea românilor, pentru că așa le-am simțit: încrederea (dacă o ai poți delega responsabilității) și echipa (în România se lucrează greu în echipă, tocmai pentru că nu avem încredere).

Așa am putut să ajung la 20 de companii, conduse de 20 de oameni diferiți. Dacă eu nu aș fi avut încredere și nu aș fi crezut în echipe, aveam 5 autocare, probabil eram șofer pe unul dintre ele de teamă să nu mă fure ceilalți șoferi și cam asta făceam toată viața.

De unde a venit flerul de a vinde o parte din Eurolines exact la debutul acestei crize?

Dragoș Anastasiu: Acum pare fler, dar a fost pur și simplu sentimentul că am atins niște limite. Eu, ca antreprenor, în niște industrii globalizate am simțit că nu pot să continuu.

Care erau limitele?

Dragoș Anastasiu: Financiare, tehnologice, dar și de rețele. Fiindcă lucrurile se globalizează și în transporturi, și în turism. Începe să conteze ce tehnologie ai, nu să ai autocare sau camere de hotel. Cei mai mari jucători din piață s-au schimbat: Uber nu are nicio mașină, Airbnb nu are nicio cameră. FlixBus, cei cărora le-am vândut eu, nu au niciun autocar, dar au tehnologie.

Acest pas trebuia făcut din timp, fiindcă este un domeniu în care ai nevoie de parteneri, iar toți partenerii mei au intrat în insolvență și au fost cumpărați de FlixBus.

Eu am avut intuiția de a gândi că, alături de niște parteneri oldstyle, cum aveam eu, nu voi putea lupta niciodată împotriva FlixBus. Așa am putut merge foarte devreme la ei să le propun o colaborare. Iar ei mi-au propus o negociere. Și am făcut pasul ăsta la timp, fiindcă o lună mai târziu Germania a intrat în insolvență, ceea ce aș fi pățit și eu.

La turism la fel.

La un moment dat, ca antreprenor, îți atingi niște limite, iar întrebarea este ce vrei: să rămâi acolo sau să construiești alte lucruri.

Și de cele mai multe ori oamenii spun că nu vor să renunțe la „copilul” lor de 20 de ani, la munca lor de atâția ani.

Dragoș Anastasiu: Unii spun așa. Eu nu. Și se pare că am avut dreptate. (râde)

Care este cel mai amuzant titlu de cancan pe care l-ați citit despre dvs?

Dragoș Anastasiu: Am citit titluri despre mine care nu au fost deloc amuzante. Am fost făcut traficant de droguri, nici nu mai știu ce nu am fost făcut pe lumea asta în presă.

De ce zice presa că sunteți cel mai râvnit burlac din România?

Dragoș Anastasiu: Sunt așa? Aud pentru prima dată acest lucru. (râde)

Ar fi un titlu amuzant de cancan?

Dragoș Anastasiu: Nu știu. Alții decid.