Cum a ajuns tânărul Rareș Vâsc De la ”cioban” la ”the bike guy”, de la studii în biomedicină la invenția unui ulei care dezleagă nodul din papură - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Povestea tânărului Rareș Vâsc. O carieră ca un carusel. O poveste amețitoare, o sarabandă de încercări, cu eșecuri și succese, asezonată cu o extraordinară răbdare și o perseverență de fier (mă rog, s-ar potrivi mai bine subiectului – de bambus bine tratat).

Pe scurt, el este Rareș Vâsc. Un tânăr din Bistrița, fost student la Cluj, fost masterand și cercetător în Suedia, în prezent antreprenor în România.

Rareș construiește biciclete. Nu multe, maxim 10 pe lună, pentru că el nu construiește orice fel de biciclete. Ci unele din bambus, meșterite manual, ecologice, ușoare (mai ușoare și ca cele din aluminiu), iar, la cerere, personalizate, în funcție de greutatea utilizatorului, lungimea brațelor sau a picioarelor. Ce le deosebește de toate celelalte biciclete din bambus existente deja pe piață? Ei bine, o substanță specială, ”preparată” de Rareș în laboratoarele unei instituții de cercetare din Suedia, care conferă bambusului calități superioare privind rezistența în timp, la șocuri, la intemperii ori la atacurile insectelor.

Dar, deși invenția sa este una remarcabilă, din punctul meu de vedere, nu ea este miezul poveștii, ci drumul parcurs de Rareș până a putut striga EVRIKA! Mă rog, nu chiar Evrika, ci ceva neaoș românește, despre care habar n-am să vă spun dacă poate fi sau nu reprodus.

Revenind, interviul care urmează, penultimul din acest an din seria WORK LIFE CHOICES, un proiect Revista CARIERE și ASCENDIS, este, exact cum spuneam și la început, amețitor, ca un carusel. Pentru că, citind printre rânduri, o să vedeți, povestea aceasta nu este nici despre antreprenoriat, nici despre descoperiri științifice uluitoare, nici despre migrație sau întoarcere acasă. Este, de fapt, o extraordinară lecție de viață, despre alegeri și abandon, despre curaj și nebunie, despre dileme și temeri, despre vocații și întors din drum. Dar, mai ales, este despre pasiune, răbdare și perseverență.

Absolvent de zootehnie, master în biomedicină, cercetător, inventator, constructor de biciclete… un pic ciudat șirul acesta. Dar, pe foarte – foarte scurt, asta însemnă, de fapt, traseul tău profesional. Hai să descâlcim puțin ițele!

De ce zootehnie? Ce anume din copilăria sau adolescența ta te-a determinat să faci această alegere?
Printre primele amintiri pe care le am din copilărie era un microscop de jucărie. Sub el observam fibre de țesături, diferite tipuri de hârtie și diferențele dintre ele, bucăti de pământ sau orice îmi încăpea sub acel obiectiv. Deși detaliile le puteam vedea și cu ochiul liber, parcă era mai interesant să le ”studiez” sub microscop. Au trecut aproape treizeci de ani până când am ajuns să fac microscopie adevărată într-un laborator.

Totul a început în clasa a IX-a, când am intrat la liceul agricol. Scopul meu era acela de a ajunge în clasa de medicină veterinară. Crescând la casă, am avut mulți câini de-a lungul anilor și îmi plăcea mult cabinetul veterinar la care mergeam cu ei. Îmi plăcea mult și toată ”acțiunea” ce se desfășura acolo. Medicul veterinar mi se părea un fel de zeu, care rezolvă orice problemă cu cățelușii nostri. Voiam să aflu mai mult despre știința din spatele acțiunilor lui. Apoi, a fi medic veterinar părea o variantă mai ușor acceptată de părinții mei. În clasa I toti copiii vor să fie doctori, astronauți, super-eroi etc. Spre oripilarea ambilor părinți la întrebarea ”ce vrei să te faci când vei fi mare?” eu am răspuns simplu și natural: Cioban!

Cioban?!
Da. Cu puțin timp înainte fusesem împreună cu bunica mea la o stână a unui unchi, de pe meleagurile Năsăudului. Se subînțelege că și acolo mi-a plăcut mult ”acțiunea”.

Să revenim la liceu…
Am terminat liceul la secția medicină veterinară și am dobândit noțiuni de anatomie animală, patologie și biogie, acestea, împreună cu matematica fiind materii de bază. În clasa a XI-a și a XII-a am avut ocazia să lucrez ca asistent veterinar (necalificat) chiar în cabinetul în care mergeam cu cățelușii, sub supravegherea acelui doctor pe care nu cu mult timp înainte îl priveam ca pe un zeu ce ”repară” câini și pisici. Apoi am intrat la facultate. Am început facultatea la medicină veterinară. Însă, pe parcursul anului I, ceva s-a schimbat în mine și am manifestat o lipsă totală de interes pentru domeniu. Poate era noul mediu în care mă aflam sau poate pur si simplu mă săturasem de medicină veterinară. Ori poate o combinație între cele două. Am decis să mă retrag și să încep altceva. Decizia mea a căzut foarte greu părinților. Probabil toți părinții cunosc faptul că e destul de greu să întreții un copil la facultate și să-i asiguri un trai decent într-un oraș precum Clujul. Așadar, pentru ei a fost un an irosit și bani ”aruncați pe geam afară”.

Citește și: Ce visează copiii din România? De la graffiti la parkour: Raul, puștiul căruia nu îi este teamă să-și urmeze pasiunile îndrăznețe și care acceptă responsabilitatea care vine odată cu alegerile pe care le face

Aveai, cred, o soluție de rezervă…
Nu prea! Mai degrabă, după ce m-am retras, aveam o dilemă mare: Pe ce drum continui? Ce fac mai departe? Am să revin la această dilemă în rândurile următoare. Însă până acolo vreau să mai menționez un aspect. Anume că, în afară de pasiunea mea pentru animale, în egală măsură eram atras și de mecanisme. Tot spre disperarea părinților, aveam o curiozitate nativă de a afla cum funcționează diverse lucruri. Astfel că, de la jucăriile mele, la peria de păr a mamei (cea scumpă), la magnetofonul Kashtan al tatălui, pick-up-ul automat și primul televizor cu telecomandă nu mi-a scăpat din mână nimic. Într-adevăr, partea cu montatul în ordinea inversă demontatului îmi cam lipsea, spre bucuria celor de la depanări și reparații Radio-TV, unde tata era client fidel.

În anii de liceu, mai ales în vacanțele de vară participam la un curs de electronică și radio difuziune, susținut gratuit la Palatul Copiilor. Abia atunci, când am început a înțelege principiile de bază ale unui montaj electronic, mi s-a mai potolit setea de a desface lucruri. Totuși, ceasurile nu au scăpat, mai ales cele mecanice.

Și bicicleta? E prezentă și ea în copilăria ta?
Tot de copil a început și pasiunea pentru biciclete, când, cu mare drag, împreună cu alți prieteni reparam la ele de zor. Aici eram pe cont propriu. Nu doar eu, ci toți. Cum le făceam, așa le aveam. De unde bani de biciclete noi?

Ai rămas dator cu dilema…
Revenind la dilema mea de după primul an de medicină veterinară, eram acum prins între două lumi diferite, cu două parcursuri diferite. Pe de o parte, voiam să fac zootehnie, întrucât era mai multă inginerie și erau mai multe de calculat și planificat (cei cu ferme zootehnice știu despre ce vorbesc). Pe de altă parte, vream să mă întorc 180 de grade și să mă înscriu la electronică și automatizări și să aflu ce mă bântuia dintotdeauna. Anume: ”cum faci un mecanism complex, automat, care să aibă un anumit scop sau o anumită funcție”. Aveam o bază solidă în matematică, cunoștiințe de bază în electronică, însă îmi lipsea programarea.

Citește întreaga poveste în Revista Cariere!

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO