Cum a reușit o maramureșeancă la Paris? Drumul Ilenei Orzac, de la vânzătoare de ziare și menajeră la designer de obiecte pentru cele mai faimoase restaurante din Franța

Trecuseră 5 ani de la Revoluție și Ileana se hotărâse să plece în Franța. Era fascinată de țara vinului și a brânzeturilor de când o cunoscuse pe prietena fratelui său – o franțuzoaică care a cucerit-o imediat prin modul în care arăta sau vorbea. A urmat atunci un drum greu până în Paris în care frigul iernilor din România era foarte aproape de a o face să renunțe. Dar curajul tinereții și mai ales dorința de a-și face o viață mai bune în străinătate, au ajutat-o să își îndeplinească visul.

A ajuns în Franța, dar lucrurile nu au fost deloc ușoare la început. A făcut de toate acolo: a vândut ziare, a făcut menaj, a lucrat ca ospătăriță. Până într-o zi când s-a hotărât că nu mai poate, că vrea să își schimbe viața. Așa că și-a dat demisia cu doar 20 de euro în buzunar. Iar destinul i-a răsplătit curajul.

Astăzi și-a găsit lucrul care o face fericită: designul de obiecte. Lucrează cu cele mai mari 3 grupuri din  Franța (Moma Group, Noctice și Black Code) care dețin cele mai importante restaurante din Paris și din sudul Franței, precum LOULOU, Victoria Paris, L’Arc, Monsieur Bleu, Girafe, Monko, Noto sau Cafe Marly.

Dar cine este Ileana Orzac? Cum a ajuns în Franța? Cum și-a descoperit pasiunea pentru design? Și cine este românul care a ajutat-o să își facă o carieră de invidiat în Franța? Vă invităm să o descoperiți pe Ileana în interviul de mai jos. Bon voyage!

Cum a ajuns o româncă din Maramureș în Franța?

Când eram în Rozavlea, comuna mea natală, fratele meu, care locuia în Franța, a venit acasă cu o franțuzoaică, care pur și simplu mă fascina: cum arăta, cum vorbea, mi se părea că e din altă lume. În plus, așteptau și un copil, primul nepot din familie, așa că mi-am propus ca atunci când va naște eu să fiu deja la Paris.

Când ai plecat din România? Și cu ce visuri?

Am plecat din România în 1995, a doua zi de Crăciun, iar în seara de Revelion m-am îndrăgostit de Gabriel, iubitul meu. Am plecat cu gândul că nu o să mai revin curând în România. Pe vremea aceea lucram în Cluj, la Serviciul de Sănătate Publică, dar simțeam că îmi doresc altceva.

Cum a fost lungul drum din România până în Franța?

Drumul propriu-zis până la Paris a fost o adevărată aventură. Trebuia să luam trenul până la Sibiu, iar de acolo un autocar. După cum v-am spus, am plecat iarna, a doua zi de Crăciun. Afară erau -30 de grade, iar eu împreună cu încă două fete eram pe peron, în Iza, așteptând un tren care avea vreo 6 ore întârziere. Eram înghețate, abia mai puteam vorbi, era la fel de frig și în sala de așteptare, țin minte că ne-a înghețat sucul în sticle.

Pe vremea aceea nu aveam telefon mobil și am hotărât la un moment dat să coborâm în sat (gara era pe un deal), să dăm niște telefoane, poate găsim o mașină care să ne ducă la Sibiu, să nu pierdem autocarul. Coborâsem deja o bucată, când am auzit trenul cum sosește pe peron. Nu știu de unde am avut energia să o luăm la fugă, pe deal, cu tot cu bagaje, strigând să nu plece, să ne ia și pe noi. Din fericire l-am prins. Și tot din fericire aveam la noi o cergă – adică o pătură groasă țesută din lână – pe care mama unui prieten ne-a rugat să o ducem fiului ei aflat deja în Franța. Spun din fericire pentru că în tren era un frig ca afară, geamurile erau înghețate, iar noi trei stăteam ghemuite sub cergă.

Am ajuns într-un final la Paris, cu autocarul și am sunat să vină cineva după noi, dintre cunoscuți. Noi, trei fete, ne-am trezit într-un studio, un fel de garsonieră, în care locuiau 10 băieți. Am stat acolo câteva luni, după care l-am mutat cu Gabriel.

Cum a fost viața ta atunci când ai ajuns în țara vinului și a brânzeturilor?

Am făcut de toate, am plecat de la munca de jos, ca orice român ajuns pe vremea aceea în străinătate. Am vândut ziare, ziarul săracului – lumea îl cumpăra mai mult de milă, costa 1 Euro – am făcut menaj, iar după aceea am ajuns să lucrez într-un restaurant ca ospătăriță, până într-o zi când mi-am luat șorțul, l-am pus pe bar și am zis că nu mai vreau să fac asta, vreau să fac altceva. Și am plecat de acolo cu 20 de euro în buzunar.

Și cum ai trecut de la acel moment, la ce faci acum? Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru design?

La foarte scurt timp după acest incident, m-am întors în țară. În perioada aceea mama voia să își refacă bucătăria de vară și i-am zis să mă lase pe mine să mă ocup de asta. Vedeam deja locul cum ar putea să arate, aveam câteva idei. Așa că am găsit o fabrică de mobilă care să lucreze exact ce voiam eu, iar după ce am terminat tot acest “proiect”, mi-am dat seama că asta vreau să fac, că e o activitate care îmi place, că am foarte multe idei pe care vreau să le pun în practică.

Cum ai reușit să faci asta? Cine te-a descoperit și cum?

Când m-am întors după o vreme în Paris, am luat cu mine câteva scaune pe care le făcusem ca să le am în locuința din Franța. Într-o seară, prietenul meu Nicolai Tand a venit în vizită pe la noi cu managerul de la La Cantine du Faubourg, un celebru restaurant parizian la care el lucra atunci. Din vorbă în vorbă el a văzut scaunele, mi-a zis că îi plac foarte mult și m-a întrebat cine le-a făcut. I-am spus că eu, iar atunci mi-a zis că ei tocmai își extind restaurantul, dacă nu vreau să îi fac mobilierul. Nici măcar n-am stat pe gânduri, a fost primul meu proiect important! Așa a luat naștere Projets Prives, brand-ul meu.

Povestește-ne puțin despre ce faci acum în Franța?

Acum am șansa să lucrez cu cele mai mari 3 grupuri din  Franța (Moma Group, Noctice și Black Code), care dețin cele mai importante restaurante din Paris: LOULOU, Victoria Paris, L’Arc, Monsieur Bleu, Girafe, Monko, Noto, Cafe Marly, Laperouse,Matignon, Cafe Ruc etc (toate sunt plasate in locuri emblematice din Paris) și sudul Franței (Baoli, Medusa, Gotta, Le Baroque).

Un alt proiect este legat de colaborarea cu  mari arhitecți și/sau galerii din Franța  – Tristan Aouer, Alexis Mabille (fost designer pentru Dior și Yves Saint Laurent, care acum are propriul său brand de fashion și se ocupă și de decorațiuni interioare), Lora Gonzales, Galeriile May, Charles Tasin, Samy Charm, Galeriile Glustin. Tot în perioada asta am început să lucrez și la o colecție personală de obiecte de iluminat și decorațiuni interioare și de curând am deschis și primul meu showroom, aflat  în apropierea Palatului Elysee.

De unde îți găsești inspirația?

Inspirația mi-o găsesc lucrând cu diverși arhitecți. Fiecare proiect e o provocare și fiecare cerință a clientului îmi dă noi și noi idei. De multe ori, atunci când sunt foarte implicată într-un proiect, visez noaptea ce sau cum ar trebui să fac,  mă trezesc din somn și mă apuc să pun pe hârtie idei.

Care sunt proiectele cu care te mândrești cel mai mult?

Restaurantele Victoria și Victoria St Barthelemy. Sunt proiectele cu care mă mândresc cel mai mult pentru că mi-am pus semnătura aproape în întregime pe tot ce înseamnă amenajarea lor. Am considerat o șansă importantă această oportunitate și sunt mândră de rezultatul final.

Și care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai timpul vreunui proiect pe care l-ai avut?

Înainte să lucrez pentru Buddha Bar – am făcut mobilierul pentru locurile lor din Lion, Moscova, Tibilisi și Cipru – am fost la un fel de pitch, unde trebuia să ne prezentăm propunerile și prototipurile. Decizia finală o avea Raymond Vișan, omul de afaceri francez, de origine română, care a și inventat conceptul acesta de bar. Eu habar nu aveam cine e, dar când am început să vorbesc, m-a întrebat de unde sunt, pentru că am un accent ciudat. I-am spus că vin din România, i-am spus povestea mea, cu cine lucrez și la final am obținut proiectul.

Ai întâlnit ceva super staruri? 

Am întâlnit o mulțime de-a lungul timpului. Rihanna, Madonna, Leonardo di Caprio,  Sofie Marceaux, toți marii actori francezi și de afară frecventează  restaurantele pentru care eu am lucrat și așa am avut posibilitatea să îi întâlnesc.

Ce faci acum … la ce muncești?

Acum lucrez pentru un super restaurant din Saint Tropez, La Guerite, care va fi o surpriză uriașă pentru toate starurile ce ajung în zonă, un restaurant Victoria tot în Saint Tropez, un club nou, Gotha, în Cannes, un restaurant japonez în Saint Barts, Shalona, discoteca Baroque în Geneva și un perete din 350 de sticle luminate pentru DomPerignon. E de fapt o vitrină, care va arăta spectaculos.

După atâta timpul acolo … unde este acasă pentru tine?

De Sărbători în Rozavlea, la Maramureș, iar în rest la Paris.

Și care este locul din toată lumea în care te simți cel mai bine?

O săptămână lângă părinți și o săptămână, în fiecare an de ziua mea, într-un loc retras din Saint Tropez, unde se adună toți prietenii mei.

Când te gândești la România, care sunt primele lucruri care îți vin în minte?

Ulița pe care stăteam și unde jucam mereu fotbal cu băieții, de nu putea mama niciodată să mă bage în casă!

Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie pe care o ai?

Când eram prin clasa a V-a, la noi la școală au venit niște profesori de schi fond din Baia Sprie și după câteva teste fizice au hotărât cine ar fi bun la sportul ăsta. Eu am fost printre cei aleși și, așa, timp de vreo 3-4 ani, am făcut schi fond. Dar nu-mi plăcea, deși am câștigat competiții și eram chiar bună, pur și simplu nu-mi plăcea. Într-o noapte, înainte de Revelion, când eram în cantonament m-am anturat cu vreo doi băieți care se săturaseră și ei și ne-am hotărât să fugim, Am plecat pe jos, noapte, prin nămeți, pe niște drumuri pustii. Îmi aduc aminte cum auzeam lupii, dar nu-mi păsa decât să ajung acasă. Într-un final am ajuns la o șosea, am găsit o mașină de deszăpezire și apoi un autobuz care ne-a dus până în Rozavlea. Vă dați seama când m-a văzut mama … (râde). I-am zis că poate să îmi facă ce vrea, acolo nu mă mai întorc.

Și tot în copilărie îmi aduc aminte când s-a deschis prima discoteca, iar Nicolai Tand era DJ. Punea Metallica (râde din nou). Muzica era pe casetă, iar lui i se încâlceau des casetele, așa că aveam mereu un creion sau pix la noi și stăteam să le reparăm. Poate oamenii își mai aduc aminte.

Care este gustul pe care îl asemuiești cu România? Dar cu Franța?

România are pentru mine gust de brânză friptă cu ceapă, iar Franța gust de boeuf bourguignon.

De ce îți este cel mai dor de aici?

De părinți. De tata în mod special.

În loc de încheiere, spune-mi cum te vezi peste 10 ani?

Aș vrea să mă plimb prin lume, de la un proiect la altul.