Cum arată viața unei românce „auto-exilate” în Franța? Și cum le explică Florentina Postaru elevilor francezi despre comunism și ce a înseamnat să fie șoim al patriei sau pionier

Florentina Postaru a plecat acum patru ani în Franța. Își dorea dintotdeauna să trăiască dincolo, în Occident și își promisese că o va face până va împlini 40 de ani. Așa că, la final de 2014 a aplicat pentru un job în domeniul informaticii și în primăvara anului viitor a plecat din țară cu portbagajul plin pentru a începe o nouă viață, singură, în Bretania.

S-a născut în Delta Dunării pe care o iubește nespus. A trăit în comunismul lui Ceaușescu. A fost șoim și apoi pionier. A jucat handbal la Tulcea și a venit în studenție în București pentru a gusta din libertatea noului regim. A făcut entorsă în timp ce-și manifesta bucuria în Piața Universității. Se bucura de serile de luni din Club A și visa la o experiență care să îi schimbe viața. Iar aceasta a venit atunci când s-a hotărât să plece în Franța pentru a trăi în lumea de dincolo de România. Ajunsă acolo, singură în Bretania, nu a încetat să vorbească despre acasă. Întâi cu prietenii, apoi cu elevii și cu ascultătorii unui radio local. Iar de curând să își pună toate amintirile într-o carte ilustrată de Serge Bloch cel care parcă a fost cu ea la Tulcea, la Sabangia, la București, reușind să creioneze foarte precis și cu mult umor tot ce povestește Florentina Postaru despre România și aventurile ei.

Dar cine este românca din Bretania care le vorbește francezilor despre țara noastră? Și cum arată amintirile ei?

Cine este Florentina Postaru într-o singură propoziție?

Florentina este o femeie de 43 de ani, „auto-exilată” în Franța și care de curând a publicat prima carte, „Fericit cel care asemeni aspiratorului meu, a făcut o călătorie frumoasă” (Heureux qui comme mon aspirateur, a fait un beau voyage).

De curând ai lansat cartea „Heureux qui, comme mon aspirateur…” despre care vorbeai și tu mai devreme. În aceasta vorbești despre viața ta de școlăriță din România aflată sub regimul lui Ceaușescu. Povestește-ne puțin despre această perioadă, așa cum ai trăit-o și cum o povestești în carte.

Sunt amintiri foarte bogate, pline de descoperiri, de stări diferite, de plăcerea de a veni la școală pentru a te vedea cu prietenii, de a învăța lucruri noi de la profesorii inteligenți, sunt amintirile oricărui școlar universal.

Povestesc despre prima pagină a manualelor școlare cu portretul lui Ceaușescu de care nu ne atingeam pentru a-l desena pe gustul nostru, despre intonarea imnului dimineața, la prima oră de curs, despre profesorii care habar n-aveau să fie și dascăli și ne pedepseau umilindu-ne sau „ciufulindu-ne”, despre practicarea handbalului, despre oracole, despre bătăile cu apă între colegi, despre primele bilete de dragoste cu poezii copiate din Eminescu și despre frigul din clase.

Ce a însemnat pentru tine să fii șoim al patriei sau pionier? Și cum le explici asta copiilor din Franța?

În capitolul al doilea al cărții am descris acest moment mult așteptat de orice copil al epocii: să devin, în sfârșit, șoim, să am și eu o uniformă. Intrăm în „sistem”.

Îmi amintesc senzația de mâncărime pe care cămașa portocalie de nylon mi-o dădea, fusta albastră la care mama asorta rapid dimineața pantalonii de lâna și cravată roșie. Mă credeam deja mare, importantă.

Eram mândră de uniforma pe care am și pierdut-o foarte repede, găsiți dovadă tot în carte. Ca șoim trebuia să recunoaștem portretul lui Ceaușescu care veghea, cât era ziua de lungă, spânzurat, în clasă, în ramă semiaurie.

Mai târziu, în clasa a II-a, deveneam pionier. Era o onoare, dar și o obligație să fiu selecționată în „prima serie”. O nouă uniformă, de gală, „ținuta bună”, cu o cămașă albă tot de nylon care risca să fie arsă cu fierul de călcat, o fustă plisată neagră, la care, de data această, asortam pantaloni de „trening” pe timpul iernii, fără prea multe exigențe de fashion.

Eram mândri când ne împopoțonam cu această uniformă la defilări sau la serbări.

Odată turuit jurământul de pionier, uitam rapid de el – din fericire pentru memoria noastră.

Florentina Postaru: Când le povestesc toate aceste lucruri și le arăt poze copiilor din Franța, în cadrul orelor de istorie, sunt impresionați și cu greu realizează că sunt lucruri atât de recente. Îmi spun că așa este acum prin Coreea de Nord, așa cum văd ei la televizor sau pe internet. Dar aceeași reacție o au și nepoții mei din România. Nu-și pot imagina ceea ce le povestim, ne privesc cu ochi mari, uimiți.

Cât de diferite sunt experiențele copiilor din Franța în comparație cu cele pe care le-ai avut tu ca elevă și apoi ca studentă în România?

Ca elevă, în anii ’80, experiențele sunt foarte diferite, dar mai ales decalate. Nu este vorba doar de regimuri politice diferite, ci și de epoci diferite. Practica agricolă este pentru ei de neînțeles. Dar era cotidianul nostru. Nouă ne plăcea, pentru că nu ne duceam la școală. Să stăm la coadă pentru alimente și să ne jucăm cu prietenii era mult mai plăcut decât să fim închiși în casă pentru a dezlega misterele matematicii.

În Franța există o serie de cărți „Cum era să fii născut în 1978”, de exemplu. Cărți pe care le citesc frecvent când merg în librării pentru a vedea cum era la ei în aceeași perioadă. Iar ceea ce noi am trăit, în anii ’80, Franța a trăit în anii ’40-’50 și mă refer, mai ales, la lipsa alimentelor, a căldurii sau a apei calde.

Cât despre perioada studenției de la București, nici această perioadă nu a fost foarte diferită. Ești liber, trebuie să-ți porți singur de grijă, în sfârșit, poți alege ceea ce vei face toată ziua. Gustam primele senzații ale libertății, de unde și titlul acestui capitol „Étudiante en liberté”, un titlu cu dublu sens.

Ai făcut facultatea la București, cum a fost această perioadă pentru tine?

Anii petrecuți în București au demarat cu alegerea lui Constantinescu drept președinte, în 1996. Noi speranțe și, în sfârșit, fără Iliescu. Și a continuat cu o entorsă căpătată în timp ce-mi manifestam bucuria în Piața Universității. A fost o perioadă extraordinară, de mari descoperiri, de întâlniri care au lăsat urme, o viață plină.

Am absorbit și profitat de tot ceea ce o capitală ne putea oferi: Cinemateca, Institutul Francez, festivaluri de film, concerte, nopțile de luni petrecute în Club A, fumatul pe stradă, fără frică de a mă întâlni cu vreun unchi sau cu o vecină care m-ar fi pârât părinților că fumez. Ce să mai, a fost ca un paradis.

Mai ții minte ce ai simțit la Revoluție? Unde erai, ce făceai și cu cine?

Este un moment foarte important pentru mine. În acea perioadă eram în cantonament la Mangalia, cazați la hotelul Siemens. Am practicat handbalul la CSS Tulcea, câțiva ani. Simțeam că se întâmplă ceva, aveam aproape 13 ani și-i vedeam pe antrenori mai agitați ca de obicei, în ultimele zile. Ne-au anunțat la prânz, în timp ce eram la masă, că Ceaușescu a fugit, că trăiam o Revoluție. Întrebarea unei colege mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna: „vom avea banane de acum înainte?”.

Noaptea ne-au trezit niște bubuituri care păreau de tunuri și ne-au scos din hotel pentru a ne duce sub tribunele unui stadion de lângă hotel. Atunci am simțit pentru prima dată frica. Tremuram și ne holbam una la altă fără să zicem nimic, în întuneric. În următoarele seri am dormit la subsol unde era baza de tratament.

Florentina Postaru: La întoarcerea acasă, la Tulcea, am petrecut primul Crăciun liber, așa cum auzeam la televizor, fără încetare. Tata putea derula toate glumele despre partid și despre cuplul de proaspăt decedați. După aceea, părinții ne-au lăsat să vedem imaginile cu Ceaușescu mort, iar Carmen, sora mea, mi-a zis înspăimântată că nu e bine că i-au împușcat.

Ce a însemnat pentru tine toată această perioadă comunistă?

Anii ’80 coincid cu perioada copilăriei mele și cu începuturile adolescenței. Copilăria mea a fost ca oricare alta din lume, cu aspirații, cu vise, cu jocuri, cu lecturi, cu descoperiri. Părinții mei au făcut eforturi pentru a o colora și pentru a o face mai frumoasă cu puținul sau cu nimicul acelor vremuri.

Traumatizant e că nu mă pot apropia de un calorifer fără să am acea senzație din copilărie: de sloi de gheață, de fier rece. Nu mă încred într-un calorifer cu ușurință, nici acum.

Și cum te-a schimbat Franța?

Franța mă schimbă permanent, m-a învățat voluntariatul, să fiu mai indulgentă, să iubesc diversitatea pe care nu am prea cunoscut-o în anii ’80 când toți trebuia să fim la fel.

Dar cum ai ajuns acolo?

Visam de mică să trăiesc în Occident, dincolo. Iar în noiembrie 2014, mi-am zis că trebuie să plec înainte de a avea 40 de ani. Mi-am găsit serviciu foarte ușor, în domeniul informatic. Și, în mai 2015, plecam cu portbagajul plin pentru a începe o nouă viață, singură, în Bretania.

Trăiești în Franța deja de ceva ani, cum este viața unui scriitor în țara lui Proust, Hugo, Camus sau Balzac?

Faptul că am publicat o singură carte nu face din mine un scriitor (râde). Viața mea este normală: merg la birou, în deplasări și încerc să scriu zilnic, mai ales când călătoresc. Din când în când, merg în librării pentru sesiuni de dedicații și pentru discuții despre cartea mea. Pentru a publica prima mea carte în Franța a fost nevoie de mult efort, ca oriunde în altă parte.

În afară de scris, ce mai faci în Franța? Cum arată viața ta acolo?

În afară de job-ul meu de zi cu zi în informatică, colaborez la un radio asociativ din Bretania, Radio Balises, unde am realizat un proiect de portrete sonore, în portul din Lorient, „Comme un poisson dans l’eau”. Cu acest proiect am făcut două expoziții sonore, la Paris și la Lorient, recent, pe un vapor, în cadrul unui festival.

În acest moment am demarat un alt proiect care poartă numele primului capitol din carte „De unde vine acest accent?” și cuprinde portrete sonore ale străinilor care hotărăsc să vină aici, în Franța și să înceapă o nouă viață.

Florentina Postaru: Sunt invitată să vorbesc în licee despre copilăria mea și, mai nou, intervin în timpul orelor de limba franceză pentru a le povesti cum am scris despre copilăria mea. Este foarte important pentru mine să vorbesc despre România, să le schimb părerile, să le povestesc cum suntem noi și cine suntem, mai ales.

Te-ai gândit vreodată să te întorci în România?

Da, cel puțin în primul an petrecut aici am vrut să mă întorc de vreo cinci ori pentru că a fost greu la început. Probabil mai târziu mă voi întoarce la Tulcea, unde visez să am o căsuță pe malul Dunării.

Vorbeam mai devreme despre cartea ta, cum ți-a venit ideea?

O prietenă din Franța m-a invitat la gimnaziul în care este profesoară să vorbesc elevilor despre copilăria din timpul unei dictaturi. Am început să fac un plan de prezentare, pe teme, apoi am început să scriu și mi-am dat seama că acolo, departe de ai mei, îmi făcea bine să povestesc toate aceste lucruri. Mai târziu am scris un articol „D’où vient ce petit accent” și l-am rugat pe prietenul meu să arunce o privire, să-mi spună dacă i se pare melodios în franceză. L-am publicat pe blog-ul Mediapart și apoi am scris alt text.

Ulterior, mama prietenului meu m-a întrebat de ce nu scriu o carte. Mi s-a părut o glumă, dar noroc că am luat-o în serios. Am început să scriu pentru a putea prezenta câteva texte unor edituri din Franța. Scriam dimineață, de la șase, înainte să merg la birou, apoi în pauza de masă și seara, după serviciu.

Și cum a fost să lucrezi cu ilustratorul Serge Bloch?

I-am trimis trei texte și a vrut să mă cunoască. I-am arătat, la prima întâlnire, o carte pe care am adus-o din România, cu desenele lui Gopo, spunându-i că e preferatul meu. Mi-a propus să-mi ilustreze copilăria. Am zis foarte repede „bien sûr”. Când am văzut primele desene, am avut impresia că a fost cu mine acolo, la Tulcea, la Sabangia, la București. A creionat foarte precis și cu mult umor tot ce povestesc.

Dar de ce ai ales să vorbești despre perioada copilăriei tale din comunism în această manieră?

În anii ’80 aveam acces, din când în când, la Pif et Hercule. În Franța am descoperit banda desenată și, mai târziu, romanele ilustrate. Este ca un experiment pentru mine, ca un vis din copilărie.

Cum ți-ai dori să fie primită cartea în România?

Așa cum a fost primită și în Franța, foarte pozitiv, cu multă curiozitate și cu generozitate.

Care este realizarea cu care te mândrești cel mai mult?

Aceeași dintotdeauna, să-i fac mândri pe ai mei.

Mai ții minte cum te-ai simțit când ai scris prima pagină din această carte?

Da, este un capitol dedicat tuturor străinilor, întrebarea care ajunge să ne traumatizeze, chiar dacă vine dintr-o curiozitate binevoitoare: „D’ou vient ce petit accent?”.

Florentina Postaru: De câte ori ziceam ceva în piață, în tren, la magazin, mă vedeam nevoită să răspund la această întrebare de cinci ori pe zi. Când am scris această pagină, nu îmi imaginam că voi scrie o carte.

Cine a fost persoana care te-a încurajat cel mai mult în carieră?

Prietenul meu mă susține și mă suportă aici, în Franța. Dar, de departe, susținerea familiei e permanentă, sub diferite forme.

Ce îți place să faci atunci când nu muncești?

Să scriu. Să mă uit la filme, să citesc, să mă uit la ocean. Și să nu vorbesc cel puțin treizeci de minute.

Ai un loc preferat, un loc în care te duci mereu pentru a-ți găsi inspirația, creativitatea sau chiar liniștea?

Da, la câțiva kilometri de Lorient, la Couregant, locul în care fac sport, de obicei, pe malul Oceanului Atlantic.

Recomandă-ne o carte …

America fără etaje – Ilf și Petrov

Și un film …

La vie de bohème – Aki Kaurismaki

Dar un loc din Franța …

Ria d’Etel în Bretania

Și o mâncare tradițională pe care trebuie neapărat să o încercăm acolo …

Un platou pescăresc, atât de diferit de platourile din Delta Dunării.

Și la final, spune-mi ce înseamnă pentru tine România? Și de ce ar trebui să o cunoască lumea?

România este o țară extraordinară și, de fiecare dată când întâlnesc oameni care au fost acolo și sunt foarte încântați, oameni care povestesc cu bucurie ce au trăit și au descoperit la noi, le spun să meargă și în Delta Dunării pentru că de acolo vin eu. Le povestesc despre Brâncuși, le recomand tuturor să citească Panait Istrati pe care îl găsim în toate librăriile din Franța, le spun să-l asculte neapărat acasă pe Georges Boulanger care este născut în Tulcea și încerc să le traduc din Caragiale. Ah și evident să le recomand locuri care trebuie neapărat văzute în București.

Florentina Postaru: Pentru mine România este familia mea, sunt prietenii mei, este tot drumul meu, toată istoria mea. Oriunde putem întâlni oameni extraordinari.

---

Cartea „Fericit cel care asemeni aspiratorului meu, a făcut o călătorie frumoasă” (Heureux qui comme mon aspirateur, a fait un beau voyage) poate fi găsită în librăriile Cărturești și pe carturesti.ro.