Cum pot copiii să trăiască o săptămână fără smartphone? Și cum se poate preda matematica cu ajutorul storytellingului? Doar o singură persoană știe: Elena Manuela David. „Sunt cea a cărei voce repetă faptul că părintele este primul profesor și profesorul al doilea părinte"

Elena Manuela David este o profesoară de matematică din Suceava, care predă această materie inovator, cu ajutorul storytellingului. Așa a putut lucra la clasă cu copiii ucrainenilor refugiați, doar prin povești spuse prin desene și cifre.

Manu, cum îi place să i se spună, face și tabere de „detox digital” pentru copii. Este vorba despre o formă de terapie care dă rezultate și după o zi, deși detox înseamnă o săptâmână, fară ca ei să aibă acces la smartphone.

A știut din copilărie că va fi profesor, iar matematica i se părea cea mai logică.

Este mamă a două fete: Luana care este pilot comandant pe Boeing 737 în aviația civilă și Maria care este IT-istă și care a început să lucreze încă din facultate în limba germană.

„Se spune că e important cum te simți atunci când înveți ceva, ei bine, storytelling-ul crează acea stare de relaxare inițială, de curiozitate și de deschidere mentală care permite asimiliarea cunoștințelor și înțelegerea mai rapidă a lor”, spune ea.

Astăzi am povestit despre ascensiunea profesională, ce mai au copiii pur și cum îmbinăm cartea cu tehnologia.

Cine este Elena Manuela David?

Sunt cea a cărei voce repetă faptul că părintele este primul profesor și profesorul al doilea părinte. Copilăria ne impactează întreaga viață, de aceea, educația serioasă trebuie să își intre în atribuții de timpuriu în primul rând prin puterea exemplului apoi prin toate tehnicile, metodele și instrumentele adaptate vârstei.

Elena Manuela David: „În copilărie am copilărit, am râs, am trăit fără să mă gândesc că voi crește vreodată”

În copilărie ne transpunem în meseriile oamenilor pe care-i apreciem. Având în vedere că ați devenit profesor, cine v-a impactat să alegeți vocațional acest statut?

Acum îmi dau seama că jocurile copilăriei, pauzele zilnice de la grădiniță în care mă urcam mândră pe scăunel și spuneam câte o poveste. În fiecare zi altă poveste, să știți că în fiecare seară mama, mai ales ea, dar și tata se ocupau cu cititul pentru mine „încă o dată” și mai încă o dată până memoram de eram în stare să „citesc și eu” cu intonație, urmărind cu degețelul ca și cum știam literele și o făceam și pentru a scăpa de corvoada de a mânca pachețelul pus de mama în gentuță și pentru a mă feri de minciuna răspunsului la întrebarea „de ce nu ai mâncat?” pentru că „am spus o poveste și s-a terminat pauza”.

De mică eram „profesoară” pentru copiii de pe scara mea, de pe strada mea și de pe strada vecină, aveam cataloage cu semne, inimioare si floricele ba chiar și note sau calificative, jocuri, crete, table improvizate, inventam concursuri, teatru de păpuși cu spectatorii așezați pe stivele cu lemne de foc, festivaluri de muzică în care fiecare dintre noi „interpreta” și eram „meditator” de vară pentru verișoara mea de la Bistrița și corector zilnic al temelor pentru colegul meu de clasă de la etajul 1.