Cum ştii dacă te-ai simţit neiubit în copilărie - LIFE.ro

Căutare

Share this article

Pe lumea asta niciun lucru nu rămâne lipsit de consecinţe, atât pozitive cât şi negative. Copilăria face şi ea parte din aceeaşi categorie. Tot ceea ce se petrece acolo va avea consecinţe în viaţa noastră de adult. Chiar dacă nu ne mai aducem aminte şi chiar dacă refuzăm să vedem greşelile părinţilor noştri. Aşa se face că auto-sabotarea poate fi  unul dintre răspunsurile adultului la nevoile adresate din copilărie. Aşadar cum ştii dacă te-ai simţit neiubit în copilărie?

Să începem cu auto-critica, cea care (din punct de vedere psihologic) este echivalentul unei crucificări executată cu propriile mâini. Dacă unul dintre părinţi avea exprimări de genul „eşti prost” (tâmpit, gras, bun de nimic) sau dacă îţi devaloriza realizările copilăriei –„ei, n-o fi fost aşa greu, de vreme ce ai luat 10” sau dacă prin oricare alt tip de comportament sau exprimare reuşea cumva să scoată valoarea din orice realizare a ta (mai mare sau mai mică) atunci ai mari şanse ca vocea părintelui să fi ajuns vocea ta internă.  Ceea ce va avea ca rezultat punerea tuturor sughiţurilor existenţiale (inerente în viaţa oricărui muritor) pe seama  exclusivă a defectelor personale. De vreme ce încă ai  impresia că să devii perfect(ă) ar putea fi soluţia tuturor problemelor şi pentru că perfecţiune nu există, singura soluţie este să decizi că meriţi tot ce ţi se întâmplă.

Următoarea pe listă este sensibilitatea în relaţiile cu ceilalţi. Pentru că te-ai simţit cândva respins constant şi pentru că ai tras concluzia că nu eşti cine ştie ce bomboană pe tortul relaţiei nimănui, eşti şi astăzi atent la orice semn care poate fi interpretat drept respingere. Pentru a contracara îngrijorarea, ai nevoie constantă de validare. Pe care o obţii cerând constant feedback verbal sau emoţional. Ceea ce sfârşeşte prin a obosi oamenii din jurul tău, indiferent de tipul de relaţie şi îi determină să ia distanţă. Obţinerea contrariului pe care l-ai dori nu face decât să întărească axioma că nu ai nicio valoare şi deci oamenii vor sfârşi prin a pleca de lângă tine.

Culmea este că următoarea pe listă, atracţia către familiar, este alternativa, la fel de disfuncţională. Ce nu reuşesc să îndepărtez încercând să apropii, pot rezolva alergând după oameni care mă resping (mai pe faţă sau mai subtil). La prima vedere vor părea ok, dar, deşi semnele respingerii de mai târziu vor fi acolo, nu vor trage semnale de alarmă pentru că vor semăna izbitor de mult cu ceea ce am fost obişnuit să primesc atunci când eram copil.

Dacă te recunoşti în cele de mai sus, atunci ai nevoie să înveţi să te tratezi pe tine cu blândeţe şi înţelegere. Să deprinzi să îţi dai permisiunea să fii mai întâi destul de bun şi abia apoi să fie nevoie de mai mult. Să capeţi deprinderea de a-ţi recunoaşte efortul făcut azi, înainte de a cere mâine alt efort. Adică, cel mai probabil, exact ce n-au făcut ai tăi. Procesul acesta va face posibil să înţelegi că ei au greşit cu tine cerându-ţi să fii „mai mult decât destul de bun” pentru ca tu să te simţi în largul tău în viaţa proprie. Şi că, de fapt, ei erau cei nepricepuţi, nu tu cel fără de valoare.

Share this article
Ți-a placut povestea? Ajută-ne și promoveaz-o pe social media
read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO