Cum treci de la baletul clasic la dansul patriotic și apoi la dansul contemporan? Cosmin Manolescu despre partenera sa de viața și de scenă, Gabriela Tudor: „Am crescut și am descoperit împreună ce înseamnă viața și moartea”

Cât de mult s-a schimbat scena de dans contemporan din România post-decembristă? Am vorbit cu Cosmin Manolescu despre cum a trăit artistul Revoluția din 1989, moment ce i-a schimbat radical viața. Cum a trăit el trecerea de la baletul clasic la dansul patriotic, iar mai apoi la dansul contemporan. Anul 1990 a fost revelator pentru Cosmin Manolescu, odată cu descoperirea libertății și a noilor forme de expresie artistică, care i-au deschis drumul spre prima companie de dans modern din România – Orion Balet. În acest context efervescent, întâlnirea cu Gabriela Tudor, care i-a devenit parteneră de viață și de creație, a fost decisivă în definirea identității sale artistice.

Intrarea în dansul contemporan l-a dus pe Cosmin Manolescu în colaborări internaționale valoroase, în special cu artiști din Franța – proiectul „La Danse en Voyage”, dar și în cadrul unor rezidențe în Germania, Portugalia sau SUA. Aceste experiențe au contribuit la formarea sa ca artist și la consolidarea unei perspective deschise, politice și profund umane asupra dansului. Ce a însemnat această libertate și cât de importante au fost aceste oportunități? Ne spune Cosmin Manolescu în interviul următor.

Și tot Cosmin Manolescu vorbește despre dificultățile actuale ale scenei coregrafice din România, comparând entuziasmul și susținerea de după 1990 cu epuizarea, lipsa de spații și finanțarea precară din prezent. În ciuda acestor provocări, proiecte precum AREAL – spațiu pentru dezvoltare coregrafică – continuă să creeze oportunități pentru artiști și public. AREAL s-a transformat într-o platformă colectivă, cu rezidențe și colaborări internaționale, demonstrând că dansul rămâne o formă de artă vie, capabilă să genereze schimbare. Spectacolele recente ale lui Cosmin Manolescu, precum Game of Life, explorează dimensiuni intime și participative ale dansului, propunând un catharsis colectiv și o reconectare autentică între corp și emoție. Dar care sunt recomandările sale artistice? Aflăm în câteva minute de lectură:

Cosmin Manolescu, cum a fost pentru tine perioada decembrie 1989 și în ce fel a schimbat acel moment raportarea ta la corp, libertate și expresie artistică?

Momentul decembrie ’89 a fost o revoluție, la propriu. Am făcut rapid și foarte brusc trecerea de la balet (am absolvit în 1988 secția coregrafie a Liceului de Artă „George Enescu” din București) la dansul popular și patriotic în timpul stagiului militar pe care l-am făcut la Ansamblul Doina al Armatei. Acolo m-a prins și revoluția din decembrie, la care am participat direct, cântând pe 22 decembrie Deșteaptă-te Române într-un autobuz aproape gol care ne ducea la APACA. Ulterior am participat la protestele din Piața Universității din perioada ianuarie-aprilie 1990, iar de acolo, în urma unui audiții, am aterizat direct pe scena Cazinoului din Mamaia, unde am dansat în spectacole de cabaret realizate de Cornel Patrichi. Ulterior, în august 1990, am ajuns dansator al Companiei Orion Balet, prima companie de dans modern înființată de dl. Ioan Tugearu și finanțată direct de Ministerul Culturii, prin Artexim. A fost o traversare rapidă a mai multor stiluri de dans într-o perioadă scurtă de timp, dublată de descoperirea libertății. Anul 1990 a fost, cred, unul dintre cele mai frumoase și mai pline momente din viața mea. Descopeream noi forme de dans, intram în contact cu oameni noi, intram într-o nouă lume, foarte diferită de ceea ce trăisem eu până atunci. Totul era posibil, iar visurile deveneau realitate cu fiecare pas.    

Cosmin Manolescu: „Datorez foarte mult în primul rând mamei mele, Sara Manolescu, care mi-a susținut dorința de mișcare de la o vârstă fragedă, care la 7 ani m-a înscris chiar la un curs de dans pentru copii în orașul meu natal, Săcele” 

Ce a însemnat pentru tine intrarea în lumea dansului contemporan în 1990, într-o Românie care abia începuse să respire din nou? 

A însemnat foarte mult. Am descoperit o lume total nouă, plină de energie și animată de dorința de schimbare, de reforme la nivelul societății și a scenei culturale. A contat mult și faptul că au existat o serie de oameni minunați, care au fost foarte interesați de România, și de faptul că în primii ani de dans am lucrat cu oameni extraordinari și mă hrăneam cu spectacolele extraordinare realizate de Andrei Șerban la TNB. O mențiune specială merită dl. Ioan Tugearu, dna. Raluca Ianegic și dna. Miriam Răducanu, sau dna. Papa, cum i se mai spunea. Desigur, contactul internațional și legătura cu marile scene ale dansului din Europa au contat enorm în transformarea mea. 

Dar cum ai ajuns pe acest drum artistic? Și cine te-a influențat sau te-a ajutat cel mai mult?

Datorez foarte mult în primul rând mamei mele, Sara Manolescu, care mi-a susținut dorința de mișcare de la o vârstă fragedă, care la 7 ani m-a înscris chiar la un curs de dans pentru copii în orașul meu natal, Săcele. În egală măsură datorez mult și coregrafului Ioan Tugearu, care m-a acceptat să fac balet la o vârstă deja târzie (aveam 13 ani când am intrat în clasa a VIII-a la secția de coregrafie a Liceului de Artă „George Enescu”, actualmente Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”). Este adevărat, veneam cu pile și recomandări de la UTC, dar cred că am fost admis și datorită calităților mele fizice (aveam un coup-de-pied frumos cu boltă), conjuncturii de atunci (tocmai picaseră examenul la balet doi băieți), dar și pasiunii mele pentru dans, ceea ce era destul de ciudat pentru un băiat la vârsta respectivă, dintr-un oraș necunoscut. Desigur, la începutul anilor ’90 a contat mult și întâlnirea profesională și personală cu Gabriela Tudor, care m-a învățat foarte multe și care dat o șansă dezvoltării mele ca om și ca artist. 

Citește și: Viața unui tinere dansatoare care se vindecă de cancer. Chimioterapia și operația de mastectomie bilaterală cu reconstrucție imediată au scăpat-o de pericol. Mădălina Todea: „Și în cele mai grele momente, eu am simțit promisiunea unui nou început”

Cosmin Manolescu, ai lucrat cu foarte mulți artiști străini, de-a lungul timpului – de exemplu, cu artiști din Franța în cadrul proiectului „La Danse en Voyage”. Ce impact a avut acel schimb asupra formării tale?

Colaborarea cu scena internațională a fost extrem de importantă la începutul carierei mele artistice. Menționez aici schimburile coregrafice cu Franța prin intermediul proiectului La Danse en Voyage, inițiat de Irina Petrescu, AFAA și Uniter (prin Corina Șuteu și Gabriela Tudor), unde am avut șansa să lucrez cu niște coregrafi extraordinari ca Dominique Baquet (ultimul lui masterclass înainte de a muri tragic a fost în 1991 la București), Christine Bastin și extraordinarii săi dansatori, Georges Appaix, Bouvier/Obadia și mulți alții. 

De asemenea, a contact mult experiența colaborării artistice cu coregraful francez Christian Trouillas la spectacolul Le Grand Jeu, cu care am lucrat direct în perioada 1993-1996 în Franța și România, dar și cu coregrafa Catherine Contour, din Franța, cu care am realizat în 1994 un film experimental, Danses Roumaines. Catherine mi-a facilitat ulterior întâlnirea cu Lisabona și proiectul Skite în 1994, ocazie cu care am avut șansa să văd live și să intru în contact cu o serie de coregrafi importanți ai vremii, precum Alain Platel, Pina Bausch, Francisco Camacho, dar și cu Forum Danca și cu programatorul de dans Gil Mendo. 

Însă, indiscutabil, experiența Grupului Marginalii și spectacolele și proiectele pe care le-am făcut cu colegii mei, Irina Costea, Florin Fieroiu și Mihai Mihalcea în Germania au contat enorm în transformarea mea. Nu în ultimul rând, trebuie să menționez întâlnirea cu dansul american la American Dance Festival în 1994, unde am reușit să obțin pentru Grupul Marginalii o bursă acordată de Fundația SOROS. 

„Paradis Serial” este considerat prima ta creație coregrafică majoră. Ce a însemnat pentru tine acel spectacol și ce l-a făcut atât de special? 

A fost primul meu spectacol de substanță, după o lungă perioada de pauză artistică de aproape 7 ani dedicați managementului cultural și organizării de proiecte, stagiuni, platforme ale dansului și festivaluri. Am început să lucrez la el în 2002, împreună cu Gabriela Tudor ca producător și ochi exterior și a trecut prin mai multe etape, fiind prezentat într-o primă variantă și la o platformă de tineri coregrafi de la Florența, dar și pe scena târgului de dans din Essen. 

Reacțiile pozitive m-au făcut să continui lucrul, iar spectacolul a avut premiera în aprilie 2003, la sala Rapsodia a Centrului Cultural European, condus pe atunci de Vlad Rădescu, într-o scenografie semnată de Dragoș Galgoțiu, care a realizat și costumele, precum și cele 3 capete de porcușori. Era un spectacol de dans foarte teatral, eram trei personaje – eu (muncitorul), Mircea Ghinea (omul de afaceri) și starul pop (Mircea Ghinea), totul ambalat într-o cheie postmodernă, care amesteca stiluri de dans foarte diferite cu un mesaj politic și cu mult spirit ludic. 

În plus, în spectacol se proiecta și un film de animație realizat special de Matei Branea, o idee de altfel a Gabrielei, iar la final cântam live piesa lui Phil Collins – Just Another Day in Paradise, eu, recunosc, foarte prost, iar Eduard Gabia chiar foarte bine. Spectacolul a avut parte la premieră și de o cronică culturală foarte faină, Alex Leo Șerban a scris despre el în Dilema și în revista ELLE, unde scria periodic, iar după reprezentația din cadrul Joker.Dans.Ro – programul românesc pe care l-am curatoriat în cadrul Festivalului internațional de dans BucurESTi.Vest din 2003, spectacolul a călătorit foarte mult pe scena internațională, fiind invitat într-o serie de festivaluri și contexte internaționale. 

La invitația programatorului de dans Guy Darmet, care l-a văzut la București, Paradis Serial a fost invitat în faimoasa Biennale de Danse de la Lyon (unde am avut 3 reprezentații, cu peste 900 de spectatori) și în cadrul Festivalului  de la Nouvelle Danse d’Uzes (unde am jucat o variantă specială, la lumina soarelui, pentru 100 de elevi), iar de acolo spectacolul a ajuns pe scene importante din New York, Roma, Paris, Dublin etc. 

În țară, spectacolul a primit Marele Premiu la festivalul ATELIER de la Sfântu Gheorghe, organizat de Radu Macrinici și s-a bucurat de o atenție deosebită. Ultimele reprezentații au avut loc în 2007 la Amsterdam și Rotterdam, în cadrul unui turneu organizat cu sprijinul Ministerului de Externe al României, cu ocazia intrării României în Uniunea Europeană. 

Paradoxal, deși la acea vreme nu existau deloc bani, eu și Gabriela am reușit să-l ținem viu timp de aproape 5 ani, călătorind cu el prin toata Europa. Ulterior, după plecarea Gabrielei la cele veșnice, în ianuarie 2009, am decis să-mi prezint noile proiecte artistice sub titulatura Paradis Serial, iar Fundația Proiect DCM și-a schimbat numele în Fundația Gabriela Tudor, în memoria celui mai important producător de dans pe care l-am avut în România.