De la 100 de kilograme la 60: cum a ajuns Andreea Irimia de la anxietate, depresie și burnout la acceptare, iubire de sine și viață sănătoasă

Pe Andreea Irimia mulți dintre voi o știți după numele contului său din Social Media, Think Healthy. Este omul care a ajuns o sursă de inspirație pentru sute de mii de oameni după ce a decis să-și lase povestea la suprafață.

Fostă handbalistă de performanță, a ajuns în momentul acela al vieții în care s-a cufundat în muncă, într-un birou al unei agenții de publicitate, a ajuns la 100 de kilograme și se lupta cu anxietatea, depresia, atacurile de panică și burnout-ul.

Cum a depășit Andreea Irimia toate acestea? Citiți cu atenție pentru că nu e despre slăbit. E despre efortul de a afla cine suntem cu adevărat și lucrul continuu cu mentalul. Recomandat și fumătorilor!

Andreea, ești foarte matinală. Ai un motiv anume?

Mă întreabă mulți: „Dar de ce îți faci asta?” 😊. O să vezi în povestea vieții mele că mi-am schimbat stilul de viață cu totul și asta a intrat în rutina mea. Când munceam și la ora 9 trebuia să plec de acasă, până la ora aceea trebuia să-mi fac antrenamentele, să mănânc și să mă organizez pentru ziua ce urmează. Ulterior am descoperit beneficiile: lumina de dimineață, liniștea, faptul că nu mă suna nimeni.

Și ziua pare că e mai lungă…

Exact. Când îmi spunea lumea „bună dimineața” la ora 11, mi se părea că s-au întâmplat multe până atunci.

De la 100 de kilograme la 60: E despre efortul depus de Andreea Irimia de a afla cine este cu adevărat. Recomandat și fumătorilor!

De ce nu mai ai job? Nu mai ai timp?

Nu. M-am decis la un moment dat să mă fac free lancer. Vreo 3-4 ani am făcut în paralel cu job-ul ceea ce fac pe platforma Think Healthy și a fost foarte, foarte greu. Munceam într-o agenție de publicitate și la un moment dat mi se părea că timpul meu la job e nevalorificat pentru ceea ce voiam eu să fac și misiunea mea în viață. Simțeam că am de oferit inspirație pe partea de sănătate, pe sport și nu se potrivea cu ce făceam la job. Dacă mă crezi, în momentul în care mi-am dat demisia, nu aveam niciun proiect de free lancing, pur și simplu am simțit nevoia să mă opresc. Toată lumea a spus că sunt puțin nebună, însă nu a fost așa, au venit repede proiectele pentru că mă știa lumea în piață.

Și chiar nu aveai nicio perspectivă de ce o să mănânci, ca să spun așa 😊?

Nu. Mă bazam pe teoria mea de viață: te bazezi pe ce știi despre tine, nu pe piață. Piața poate oscila, poate să fie un an greu în care nu se fac angajări. Eu eram conștientă de ce știu să fac și știam că dacă nu-mi iese, pot să mă angajez în agenție imediat. În plus, marele meu atu e că sunt super descurcăreață.

Câți ani ai, Andreea?

36 aproape 😊. E tare că în acești doi ani și jumătate de când sunt free lancer, niciodată nu m-am dus eu către un job. Au fost luni în care nu au venit și a fost mai greu, dar eu nu am dat din coate, să mă duc să bat la uși, au venit oamenii la mine.

Ca să vorbim de transformarea din viața ta, m-aș întoarce puțin în copilărie, să văd care e background-ul tău. Unde ai copilărit și care e tabloul familiei din care vii?

Am făcut handbal de performanță când eram mică, de pe la 9 ani până la 19 ani. Sunt din Galați, am o soră mai mare și amândouă am fost crescute pe principiul că trebuie să învățăm. Taică-meu mereu îmi spunea: „Dacă nu merge sportul, tu trebuie să ai școală”. Și învățam bine, chiar eram dată ca exemplu în clasă că mergeam în cantonamente și totuși eram la zi cu lecțiile. Iar când nu eram în cantonament, aveam dimineața antrenament, mergeam la școală 7 ore, apoi mai aveam un antrenament seara și trebuia să și învăț și să-mi fac temele. Colegele mele erau la liceu sportiv, eu eram la real și trebuia să mă țin de școală.

Citește și: Irina Reisler și povestea aventurii de la 100 la 50 de kilograme: „Viața mea a fost o dietă!”

Ai fost la mate-fizică?

Nu, am fost la mate-info bilingv engleză 😊.

Ok! 😊 Părinții tăi ce meserie au?

Mama lucrează la tipografie, la Universitatea din Galați și tata are un magazin în piață, nu mai lucrează, dar la bază e inginer constructor. Au muncit foarte mult toată viața lor, însă, una peste alta am fost mereu o familie foarte fericită. Toată lumea spunea despre noi că suntem familia perfectă și eu cred că mi-am imaginat că așa e viața. Marele dezavantaj a fost că în familie noi nu vorbeam despre lucrurile grele, ca multe alte familii din generația aceea. Așa că am învățat foarte greu să stau în emoție, să-mi accept emoțiile și de asta am ajuns într-un punct atât de greu când eram în burnout, aveam anxietate, depresie, aveam mult mai multe kilograme decât am avut vreodată.

Am uitat să-ți spun că eram un copil gras, cu tot sportul meu am fost supraponderală dintotdeauna. În 2015 aveam 100 de kilograme și ca să se mai adauge încă ceva, am făcut un accident de mașină când mă întorceam de la muncă și vreo doi ani am suferit de PTSD, făceam atacuri de panică.

Stările de anxietate le pun pe seama faptului că nu știam să-mi exprim emoția, fugeam de a sta cu mine, de a analiza ce se întâmplă, de a procesa emoția negativă. Corpul meu a hotărât să scoată altfel lucrurile astea la suprafață.

Îmi era foarte, foarte rău și niciun medic nu putea să-și explice ce e cu mine. Eram amețită, nu puteam să stau în picioare și toate astea amestecate cu burnout-ul și cu depresia, îți dai seama ce a ieșit.

Dar tu după facultate ai lucrat numai în publicitate?

Da. După ce am plecat din Galați, am venit la SNSPA, am făcut Comunicare și relații publice, m-am lăsat de handbal și apoi am făcut un master în publicitate. Între timp am lucrat la Mediafax și apoi am intrat în publicitate.

Cum te-ai prins că ceva e nasol la tine? Cum ai reușit să-ți dai seama ce e?

Nu cred că am stat neapărat cu mine și să mă întreb ce e. Analizele ieșeau bine și eu mă simțeam rău, aici a fost semnalul de alarmă. E super interesant de observat asta la anxietate: dacă îți e rău fizic și te angrenezi într-o conversație, îți dai seama că nu e fizic.

E de la căpuț…

Exact! Dacă eu încep acum conversația cu tine și nu am nimic, iar după ce închid telefonul mă iau toate alea, mă prind că e altceva. Așa testez și acum dacă e ceva fizic în corp sau nu.

Așa era și atunci. Pe baza analizelor, medicii îmi dădeau magneziu și calmante, că nu aveau ce altceva să-mi prescrie. Îmi era atât de rău încât nici terapia nu m-a ajutat pentru că trebuia să intru foarte adânc în problemă și mă speria lucrul acesta.

Depresia nu mă lăsa să ies, burnout-ul nu mă lăsa să mai muncesc și până la urmă nu am avut de ales. Acesta e cuvântul.

Și ce ai făcut?

Mi-am dat seama că nu am energie să ies din asta în momentul acela. Eram prin septembrie. Știam din psihologie că e bine să-ți pui un deadline până la care să fii rău. Știam de acum că e la mine în cap și tot eu trebuia să rezolv.

Țin minte că mă plângeam și spuneam că mă simt foarte neputincioasă, că atunci când îți e rău fizic iei o pastilă și scapi, dar când e de la cap ce pastilă să iau. Și cineva mi-a spus că fiind vorba de mintea mea, tot eu trebuie să rezolv, să preiau controlul. Așa că m-am pus pe citit, fiind de felul meu foarte autodidactă, deși tuturor le recomand terapia.

Mi-am pus deadline ca până la vacanța de Crăciun să-mi fie rău. A fost foarte bine să mă las să-mi fie rău, pentru că a dispărut presiunea aia de „cât o să-mi mai fie rău”. Când a venit vacanța, mi-am pus niște obiective și m-am întrebat ce pot să fac în momentul ăsta.

Nu pot să lucrez neapărat la cap, dar pot să mă apuc de niște lucruri care pot să ajute: mișcare, că-mi era mai la îndemână, nutriție, să reglez alimentația ca să pot să slăbesc și tot așa.

Fostă handbalistă de performanță, Andreea Irimia a ajuns în momentul acela al vieții în care s-a cufundat în muncă, într-un birou al unei agenții de publicitate, a ajuns la 100 de kilograme și se lupta cu anxietatea, depresia, atacurile de panică și burnout-ul

Cât a durat procesul ăsta de la 100 de kilograme la 50 cât ai acum? 😊

Nu am 50. Am 62 acum și în sfârșit sunt stabilizată și cred că asta e greutatea normală și sănătoasă a corpului meu. Am slăbit vreo 30 de kilograme în trei ani și cred că tot procesul ăsta de transformare tot cam așa. Healing-ul e un proces continuu și cred că din 2015 până acum am învățat foarte multe lucruri despre mine, chiar și după ce am slăbit.

De exemplu, după 3 ani în care am dat jos cele 30 de kilograme mă calmasem cu anxietatea, îmi trecuse PTSD, la muncă învățasem să nu mai stau peste program, aveam niște limite foarte sănătoase, mi s-a întâmplat un lucru foarte interesant care m-a făcut să reevaluez situația. Eram foarte slabă, sub 60 de kilograme, eram foarte trasă la față, păream bolnăvicioasă, mai ales că ultimele trei kilograme le-am slăbit pentru că mă despărțisem de cineva. Deși eram trasă la față și toată lumea îmi spunea să mă opresc că am slăbit prea mult, eu mă uitam în oglindă și îmi spuneam: „Arăt bine acum, dar burta asta, brațele astea…” Mi-am dat seama că eu nu lucrasem la acceptare, mă vedeam grasă în oglindă.

E foarte ciudat sentimentul. Noi ne identificăm cu ceva. Așa și oamenii care se identifică ca fiind fumători, de asta nu se pot lăsa. Normal că dacă îi spui minții tale că faci un lucru sau că ești un lucru, nu ai cum să te lași atât de ușor.

Așa că mi-am dat seama că nu am lucrat la mental, la acceptare, la iubirea de sine, doar la corp. Am început alt proces de a lucra la sănătatea mintală. Iubirea de sine se vede în foarte multe aspecte, inclusiv în deciziile pe care le luăm în viață și la muncă. Eu cred că demisia a venit tot în urma faptului că am înțeles mai bine cine sunt, că mă iubesc mai mult și am învățat să impun limite.

Stai puțin că am nevoie de clarificare. Sunt milioane de femei care încearcă tot felul de diete și nu au niciun rezultat. Tu cum ai reușit?

De asta e important să menționăm că 30 de kilograme au fost în 3 ani. Și de asta mișcarea e importantă în tot procesul ăsta. Între timp m-am făcut și nutriționist pentru că mi se părea că nu știu destul și vreau să aflu mai multe despre corpul meu. Am făcut cursul ăsta de nutriție ca să știu despre ce vorbesc.

Când m-am apucat, am avut un om lângă mine care mi-a spus cam cum să mănânc. În momentul acela am început cu trei mese cu două gustări pentru că problema mea era că-mi plăcea să ronțăi. De asta trebuie să ne întoarcem mereu la noi să vedem unde e problema. Având mese fixe și gustări, nu mai aveam impresia că mă abțin de la ceva și pentru mine a funcționat foarte bine la momentul respectiv. În momentul acesta al vieții nu aș mai putea să mănânc cinci mese indiferent de situație. Dar atunci, fiind mese mici și dese, aveam impresia că mănânc tot timpul și nu simțeam restricția, alta în afară de cea cu zahărul, făina și așa mai departe. Iată că sunt vreo 5 ani de când nu mai mănânc zahăr procesat, însă asta e decizia mea în urma faptului că am aflat ce face în corp.

Însă, când m-am apucat a fost un proces greu și îmi veneau în gând tot felul de lucruri: „Eu nu o să mai mănânc niciodată? De ce eu?”. Acum am procesat informațiile și chiar nu-mi mai e poftă. Trebuie să facem eforturile astea ca să fie bine și nu toată lumea trebuie să le facă, ceea ce face și mai greu procesul.

Apoi mișcarea. Fiindcă mă reapucam de mișcare după mulți ani, am ales să o iau ușor. Știam că am probleme la genunchi și la coloană, m-am apucat de exerciții specifice. Eu recomand oamenilor să meargă la kineto pentru prima dată, nu doar atunci când au o problemă, pentru că un kineto-terapeut o să-ți întărească fix zonele cu probleme. A fost foarte frustrant pentru că multe luni făceam doar exerciții ușoare, majoritatea dintre noi dorindu-ne să simțim ceva când facem sport.

Cred că un element important a fost răbdarea.

Aveai răbdare și pe cântar?

Mă mut în perioada asta și făcând bagajele, am găsit toate măsurătorile în centimetri și în kilograme. Mă măsuram în fiecare lună, nu în fiecare săptămână și în fiecare zi pentru că e super frustrant să faci asta. Abia așteptam să vină momentul măsurătorilor și efectiv se vedeau rezultatele.

Uitându-mă pe măsurători acum, e foarte interesant că se duceau în jos și la un moment dat m-am îngrășat din cauza unui dereglaj hormonal. Acela a fost și momentul în care mi-am dat seama că vreau să promovez mai mult un corp sănătos decât unul estetic frumos. E foarte interesant cât de multă răbdare am avut să fac asta în continuare și nu m-am dat bătută. E un proces foarte interesant prin care trece corpul până ajunge să se stabilizeze.

Citește și: Interviu în exclusivitate cu actorul american John Malkovich: De la 102 kilograme și porecla Piggy în adolescență, la o carieră cu două nominalizări la Oscar și rolul din „Space Force”

Dar cum ai reușit să te iubești pe tine? Nu e ceva la îndemâna oricui…

Nu spun oamenilor să facă așa cum am făcut eu, ci, dimpotrivă, le recomand să meargă să ceară ajutor pentru că sunt terapii și foarte mulți terapeuți buni ce pot ajuta la construirea încrederii în sine, la acceptare și la iubire. Eu am făcut-o autodidact, am început să citesc cărți de dezvoltare personală – foarte multe, și bune și proaste – și în timpul ăsta am început să fac exerciții în oglindă, exercițiile acelea de care toată lumea râde și care dau acel sentiment inconfortabil. Îmi spuneam. „Te iubesc”, îi mulțumeam corpului meu, îi uram o zi excelentă, toate astea pentru că e foarte important ce ne spunem nouă.

Așa m-am lăsat și de fumat. Fiindcă știam că ce-i spui minții tale, la un moment dat s-ar putea să creadă, timp de câteva luni, în timp ce fumam, am început să-mi spun: „ce nasoală e chestia asta pe care o fumez, cât de toxică, ce mizerie bag în corpul meu. Bag în mine ceva toxic”. La un moment dat, într-o zi, nu am mai putut să mai fumez, mi s-a făcut rău într-o dimineață, am stins țigara și gata. Am stat două săptămâni apoi cu pachetul în buzunar și când mă gândeam la fumat mi se făcea rău.

Procesul ăsta de acceptare și iubire de sine continuă și azi?

Da. Sunt tot felul de lucruri pe care le învățăm despre noi, nu cred că ne oprim vreodată. De vreun an, de exemplu fac meditație, ceea ce e atât de frumos că nu înțeleg de ce nu am făcut-o până acum, dar cred că nu-mi învățasem toate lecțiile.

De vreun an lucrez foarte intens la feminitate pentru că aveam foarte multă energie masculină și simțeam că sunt într-un dezechilibru pentru că eram tot timpul eu cea care le face pe toate, care poate orice, care nu are nevoie de ajutor de la nimeni. Asta, pentru o femeie e foarte masculin și am lucrat la energia feminină.

Până acum trei ani nu plângeam deloc. Aveam niște blocaje foarte mari și mă obișnuisem cu niște mecanisme de apărare încât consideram că dacă plângi ești slab, nu rezolvi nimic și așa mai departe, când procesul de plâns e foarte eliberator, foarte necesar în procesarea emoției.

Când am realizat că sunt foarte blocată în niște situații evidente – m-am dus la înmormântarea bunicului meu și nu am plâns, de exemplu – am început să lucrez. Am făcut meditații, am lucrat la copilul interior și așa mai departe și acum plâng și îmi place să plâng. Și plâng de fericire și emoție.

Tu ai vrut să inspiri. Ce feedback ai?

Îmi scriu mulți oameni că-i ajut pe diverse aspecte, că le e bine că se uită la mine și consecvența mea îi determină să facă o schimbare. Îmi scriu oamenii că își iau energie multă de la mine, că îi inspir. Am vorbit și la TEDex și am simțit acolo un schimb de energie fantastic.

De exemplu, unul dintre antrenorii cu care am făcut o lună unul dintre sporturile pe care le încerc eu, după aproape 3 ani în care nu am mai vorbit, mi-a scris într-o zi: „Andreea, voiam să-ți mulțumesc pentru că tocmai ce mi-am deschis propria sală și de la tine a pornit totul. Am văzut cât de mult curaj ai avut să faci toate lucrurile acestea și mi-ai dat inspirația că se poate să am curajul să fac și eu”. Ăsta e genul de moment care mă face să plâng 😊