De la deportare la imperiu imobiliar. A ajuns în America fără să vorbească limba, însărcinată, fără bani și fără sprijin. Simona Pelin: „America e ca un drog”

Simona Pelin este un exemplu de perseverență, curaj și ambiție. A ajuns în America fără să vorbească limba, însărcinată, fără bani și fără un sprijin real. A trecut prin experiența dură a deportării, a avut multiple slujbe grele și a trăit în condiții modeste, dar nu s-a dat bătută. Cu o determinare ieșită din comun, a reușit să-și construiască un viitor, să-și crească fiul și să se reinventeze în lumea afacerilor imobiliare și a asigurărilor. Acum, după mai bine de două decenii în SUA, are proprietăți de lux, dar recunoaște că visul american vine cu un preț mare. „America e ca un drog”, spune ea, referindu-se la ritmul infernal de muncă, dar și la oportunitățile uriașe.

Revenită parțial în România, descoperă liniștea și rădăcinile de care îi era dor, dar rămâne legată de țara care i-a oferit șansa de a reuși. În acest interviu, Simona Pelin ne vorbește despre sacrificii, reușite și puterea de a merge mai departe, indiferent de obstacole.

Ce vârstă aveați când ați plecat în America? Se întâmpla acum 20 de ani?

Simona Pelin: Da, mai mult de 25 de ani.

Și cum ați plecat? Că acum 20 de ani nici noi nu eram în UE. Încă se circula greu.

După Revoluție toată lumea a încercat să iasă afară din țară. Și am prins această oportunitate și am plecat. Am plecat ca turist în America. 

Și cum a fost?

Simona Pelin: Bineînțeles că toată lumea care venea din Europa de Est în America aplica pentru azil politic. Bineînțeles că nu ne aprobau. Și am fost în deportare chiar.

Simona Pelin: „America e ca un drog”

Ați fost în deportare?

Da. Și, vă dați seama, când ești în deportare, cu un copil și singură, îți vin tot felul de idei.

M-am dus la emigrație plângând, pentru că avocații îmi cereau foarte mulți bani. Avocații îmi cereau 30-40 de mii de dolari. Nu aveam banii ăia. Și atunci am fost la emigrație.

Am stat, cred că, o zi la coadă. Când am intrat în sfârșit, funcționara era foarte drăguță. Pentru că eram, pur și simplu, cred că, leșinată pe birou. Am zis: „Doamnă, nu plec de aici. Te rog, ajută-mă”.

Și ea mi-a zis: „Doamnă, pot să te ajut să-ți dau un website și să-ți iei o carte? Poate te încadrezi într-una dintre clauzele de aici”.

Și ce ați făcut?

Singura companie care mi-a dat un job în America, fără să vorbesc engleză, a fost MetLife. Și motivul pentru care am luat acest job este că, în momentul în care l-am născut pe băiețelul meu, în spital, în New York, exact a doua zi după spitalizare, a venit cineva la mine să îmi propună să cumpăr life insurance – asigurare de viață pentru copil.

Și am rămas surprinsă. Am zis: „Fii-miu are un an. Nici măcar nu l-am văzut bine…” Dar mi-a lăsat o carte de vizită la plecare și mă tot suna.

Eu, fiind acasă, lăuză, am zis: „Băi, măcar să învăț ceva”. Și am învățat acest concept de life insurance, cum spun ei, unde poți folosi mai multe variante – cum ar fi să plătești colegiul copilului sau facultatea când se face mare, cum să folosești colateralele alea la bancă…

Deci un fel de vehicul financiar?

Simona Pelin: Da, exact! Un vehicul financiar, care pentru mine era nou. Vă dați seama că în România nu exista așa ceva.

Și de câte ori venea la mine, era foarte bine aranjat, agenda – avea Rolex, BMW… Și m-am gândit: „Dar ce companie este asta?”

Mi-a zis: „A, este o companie foarte mare, MetLife, care, you know, angajează oameni câteodată, și dacă ai noroc…”

Și când am ajuns eu în stradă, mi-a rămas în cap că MetLife angajează. Și m-am dus la ei.

Pot să vă întrerup un pic? Ați ajuns în America cu un copil sau însărcinată?

Nu, însărcinată. Și n-am știut.

Vai, asta e chiar de film. Și a trebuit să nașteți acolo.

Da. Așa l-am făcut pe băiețelul meu, Patrick, da.

Patrick, care are acum 20 de ani?

Da, e mai mare acum. A terminat facultatea… Este în Boston, a terminat facultatea de avocatură. Îi place să predea hip-hop în timpul liber.

Ce tare!

Are un simț artistic foarte bine dezvoltat, îi place să picteze, e foarte creativ.

Bun, și v-ați angajat în asigurări…

M-am dus la acest MetLife. Cred că m-au dat afară de șapte ori.

Serios?

Simona Pelin: Da. Ultima oară au zis: „Doamne, femeia asta e nebună! Hai să o angajăm, că altfel nu scăpăm de ea”. În fiecare zi eram la ușă. Și m-am angajat, dar vă dați seama că, în același timp, lucram și în alte părți. Adică vindeam globulețe în perioada Crăciunului, vindeam covoare, vindeam haine într-un butic din Manhattan, mai făceam și curățenie, dădeam cu aspiratorul la sfârșit. Adică aveam vreo câteva joburi, că plăteau foarte puțin și viața era foarte scumpă în America.

Și de stat, unde stăteați?

A, vai de mine, nici nu mă întrebați! Am stat în Queens, într-un apartament foarte mic și urât, dar n-aveam ce să fac.

Și copilul?

Copilul mergea la școală, era cu mine. Voiam neapărat să-l duc la o școală privată, pentru că școlile publice, în anumite cartiere din America, nu sunt cele mai…

Sigure?

Da. Și mă gândeam cum să fac mai mulți bani, ca să pot să-mi pun copilul la o școală particulară.

Dar în perioada aceea grea, când aveați mai multe joburi și copilul era foarte mic, cum vă descurcați cu el?

Păi… mă descurcam foarte greu. Am avut diverse babysitters, dar eram foarte stresată. Sunam acasă la fiecare 10 minute, eram într-un stres total. Și, bineînțeles, unde ne ducem când avem o problemă majoră? La mama.

Așa că am sunat-o pe mama și pe tatăl meu și le-am zis: „Nu știu, trebuie să veniți să mă ajutați cu fii-miu, că nu mă pot concentra la serviciu, nu pot să fac nimic, pentru că mă gândesc constant… Dacă îl bate bona? Dacă nu-i dă să mănânce? Dacă îl ține dezbrăcat în frig?”

Și au venit părinții mei, care au fost foarte drăguți. Au venit și au stat cu mine… vreo 15 ani.

Incredibil. Aș fi întrebat dacă părinții știau cât de greu vă este și cât de mult trebuie să munciți ca să vă descurcați acolo. Știau ce viață duceți când ați plecat?

Nu numai că știau, dar când au ajuns aici… Deci părinții mei, la 60 de ani, erau pe baricade cu mine! Pentru că, între timp, m-am apucat să construiesc și case. Pe toți clienții mei care făceau bani, i-am întrebat: „Dar cum ați făcut banii aici?” Și ei îmi ziceau: „Dom’le, ne-am apucat să construim, să vindem case”. Zic: „Nu se poate! Trebuie să fac și asta. Trebuie să fac neapărat ceva, că aveam atâtea guri de hrănit!”. Părinții, copilul… Și m-am dus la școala de real estate și mi-am cumpărat primul apartament în Queens, în Astoria. N-am dormit, cred că, trei luni de zile. Știu exact. Am dat pe el, într-o săptămână, 20 de mii, am mai băgat în el vreo 10 mii și după aceea l-am vândut cu 180 de mii.

Wow!

Și am fost în al nouălea cer. Dar apoi am văzut taxele… vreo 40 de mii! Atunci am crezut că sunt cea mai bogată femeie de pe Pământ. Am zis: „Wow, am descoperit formula secretă!”

Și n-a fost doar o casă. După aceea am luat una în Queens, în Flushing, apoi am construit una în Hampton și încă una în Jersey. Și i-am luat pe părinții mei cu mine. Toată lumea era pe baricade! Fii-miu venea cu mine în weekenduri, părinții mei la fel.

Deci părinții au fost alături de dumneavoastră în tot acest proces?

Da! Părinții mei sunt… ce să vă spun… sunt profesioniști în renovări! Nici n-aveți idee! 😊

Dar n-au zis niciodată, sau nu v-a venit vreodată să spuneți: „Nu știu, hai să ne întoarcem acasă…”?

Că e greu? Că e prea multă muncă? Nu, nu, nu! Niciodată, să știți! Pentru că, știți cum este… În România am avut niște experiențe foarte neplăcute. Am trăit sub regimul lui Ceaușescu…

Simona Pelin a ajuns în America fără să vorbească limba, însărcinată, fără bani și fără un sprijin

De unde din România veniți?

Din București, la Grădina Icoanei, Bulevardul Dacia.

Și părinții ce meserie au avut în perioada lui Ceaușescu?

Mama mea a fost profesoară de matematică și a lucrat la INIT. Și tatăl meu a lucrat în cadrul aviației militare. Dar în partea tehnologică, nu armată. Partea de tehnologie.

Veniți dintr-o familie de intelectuali care, în București, cred că aveau o altă deschidere față de o familie de muncitori dintr-un oraș de provincie. Nu știu, mă gândesc că totuși e o diferență.

Da, dar să știți că părinții mei munceau foarte, foarte mult. Mama mea, vă dați seama, a lucrat la INIT, a lucrat în SNI, a lucrat tot timpul. Erau foarte muncitori părinții mei. Și se iubesc foarte mult. Tatăl meu, practic, nu poate să stea fără mama mai mult de jumătate de oră.

Ce frumos!

Da! Dacă mama mea vine în vizită la mine, imediat ce intră pe ușă, tata o întreabă: „Cât mai stai?” Mama îi răspunde: „Păi, abia am venit!” Și tata zice: „A, nu, nu. Am o problemă. Trebuie să vii neapărat înapoi acasă”. Dacă mama are o programare la dentist, tata e acolo. Îl întreb: „Ce faci, tată?. Păi, am venit la dentist”. „Păi, nu are mama programare?”. „Ba da, dar vin cu ea”.

Au rămas în America?

Nu, nu! S-au întors înapoi, în România. M-au ajutat pe mine 15 ani aici, i-am plimbat, cred că, prin toată America, că făceam case peste tot și după aceea… s-au reîntors.

Când ați început să câștigați bine, să aveți o situație bună, nu v-ați gândit să vă întoarceți acasă?

Ba da, nu am fost în România timp de vreo 20 de ani și n-am vrut să mă întorc niciodată. Dar acum, de aproape 4 ani, m-am întors.

Bine, am avut și niște situații… că știți cum e, când ești într-o țară străină și ai un business, mai sunt și perioade grele. Și, culmea, știți ce am observat? Că, pe măsură ce îmbătrânești, te atrag rădăcinile de unde ai plecat. Dintr-o dată, îți amintești tot. Îți amintești că ești român.

Eu am trecut printr-o perioadă foarte dificilă, pe toate planurile. Eram puțin disperată. Și mama mi-a zis: „Hai, vino acasă”. Și am zis: „Bine, hai că vin înapoi în România. Poate fac și pace cu trecutul…” M-am întors acasă. Și… nu știu… Faptul că vorbeam românește non-stop, mâncarea, peisajele… Dintr-o dată, m-am regăsit. Și mi-a plăcut atât de mult că mi-am cumpărat și un apartament în România. De trei ani și jumătate, petrec verile în România.

Ha, ce frumos!

Da, cu părinții. Sunt foarte apropiată de părinții mei și de fratele meu.

Și Patrick? A fost în România?

Da, da! L-am învățat și românește. I-a plăcut… așa și așa. El, fiind născut în America, i s-a părut puțin diferit în România. Dar i-a plăcut. Doar că nu i-ar plăcea să locuiască acolo, asta clar.

Diferențele sunt foarte mari între America și România. Dar sunt fericită că măcar vorbește românește și că a fost expus culturii noastre.

Pentru că toate prietenele mele care au copii născuți în America, nici nu vorbesc românește.

Chiar dacă le vorbesc românește, ei răspund în engleză. Niciuna dintre prietenele mele n-a reușit să-i învețe pe copii limba română.

Dar ați reușit să vă faceți o familie în America?

Da. În prezent sunt singură, dar m-am recăsătorit la un moment dat cu un tip foarte, foarte drăguț. Am fost mai mult prieteni decât soț și soție. Era vecin cu mine la biroul meu de asigurări. Eu lucram foarte mult, el la fel. Îmi vedea lumina aprinsă și mă întreba: „Ai avut timp să iei cina?”. Îi spuneam: „Nu, n-am avut timp”. Și el zicea: „Bine, nici eu n-am avut. Hai să comandăm ceva și vin să mâncăm împreună”. Și așa a fost timp de câțiva ani. El se ocupa și de fiul meu, îl învăța să joace baschet, tot felul de jocuri masculine. Eu nu aveam timp. Așa că, la un moment dat, ne-am hotărât să ne căsătorim. Un tip extraordinar. Suntem și acum prieteni. Era medic, un doctor din Manhattan. O persoană foarte drăguță, din toate punctele de vedere. Dar, până la urmă, am fost mai mult prieteni decât soț și soție. Și, într-un final, ne-am despărțit. Ne-a costat divorțul doar taxele notariale. Acum sunt cu cineva foarte drăguț. Un american foarte drăguț.

Citește și: De la sărăcia din România, la vârful politicii americane: la 9 ani a primit avertisment din partea securității să părăsească imediat țara și urcat de într-un avion care-l ducea peste ocean. Cine este Ben Toma, românul care conduce Arizona

O să vedem ce se întâmplă.

Succes! Multă baftă!

Mulțumesc! Întotdeauna avem nevoie de cineva în viața noastră care să ne aline sufletul.

Noi, femeile românce, suntem harnice și grijulii. Trebuie să avem grijă de cineva. În America, nimeni nu se mai preocupă de asta. Mă uit la prietenele mele. Ele nu gătesc pentru soții lor, nu se străduiesc să le țină frigiderul plin. Noi, româncele, suntem foarte bine văzute în America.

Suntem cele mai vrednice soții. Suntem preocupate de soții și copiii noștri, iar restul lucrurilor devin detalii. Ei sunt prioritatea noastră. Cred că asta vine din educația pe care am primit-o.

Copilul meu a fost mereu pe primul loc. Tot ce am făcut în viață, îi datorez lui. Dacă cineva îmi spunea că trebuie să fac ceva imposibil, mă gândeam: „Nu pot să fac asta”.

Dar dacă îmi zicea: „Dacă faci asta, copilul tău va ajunge la o școală privată…” Întrebam imediat: „Unde trebuie să semnez? Spune-mi ce trebuie să fac!”

Dacă era vorba despre fiul meu, eram capabilă de orice.

Dar cum a fost să fiți mamă singură, femeie, româncă? Într-o lume… 

Îți trebuie o doză de nebunie când ești tânăr.

Adică, cred că toți am trecut printr-o fază în care, mai târziu, peste 20 de ani, ne întrebăm: Cum am avut curajul să fac asta? De unde am avut atâta energie și răbdare?

Pentru copilul meu, nu cred că am lipsit vreodată de la vreo ședință cu părinții. Am fost prezentă la tot ce a fost nevoie: lecții de înot, lecții de actorie, orice și-a dorit. Chiar și lecții de karate!

Adică, nu știu… mă gândesc așa, la vârsta mea, nu m-aș mai duce în America, dar acum 20 de ani… Să mă fi dus singură, femeie? Mi s-ar fi părut că mă mănâncă niște balauri!

Să știți că America nu este pentru oricine. Și asta nu înseamnă că cineva nu e deștept sau nu e talentat. Fiecare dintre noi are calitățile sale. Dar America este o lume foarte dură. În primii șapte ani nu am avut vacanță nici măcar o zi. Când am venit prima oară în România, după atâția ani, și am fost și prin Europa, mi s-a părut că totul e dolce vita. Oamenii plecau de la muncă la 5, aveau vacanțe peste vacanțe, weekend-uri peste weekend-uri. În America, se muncește sâmbătă și, în cazul meu, chiar și duminică jumătate de zi. N-am avut o vacanță adevărată timp de șapte ani!

Asta da viață intensă…

Da, dar acum sunt în a doua parte a vieții. Până la 30 de ani, toți alergăm după ceva: putere, carieră, bani, case, mașini, bijuterii. După 45 de ani, unii le-au obținut, alții încă lucrează. Dar după ce ai succes, începi să te întrebi: Cu ce preț am obținut toate astea? Pentru că le-ai plătit cu timp. Cu libertate. Cu sănătate. Când muncești atât de mult, trebuie să faci într-o zi cât alții într-o săptămână. Dacă ai 10 case, înseamnă că ai muncit de 10 ori mai mult decât cineva care are doar una. Și atunci, evident, pui presiune uriașă pe tine, mental și fizic. Mă uitam la clienții mei din business. Majoritatea sufereau de anxietate. Și am realizat că este ceva absolut normal. Vă dau un exemplu simplu: la o casă, ai 4-5 facturi de plătit. Dacă ai 10 case, ai 50 de facturi.

Deci, acum jonglați cu 10 case deodată?

Cam așa. Mai vând, mai cumpăr. Uneori am 8, alteori 10, 11… Sunt într-o continuă mișcare. Dar anul acesta, sincer, mi-am propus altceva.

Ce anume?

Rezoluția mea pentru 2025 este să mă gândesc la mine. Acum câteva luni, cineva m-a întrebat: Ce îți place să faci în timpul liber? Și am fost blocată total. Am stat două ore să mă gândesc. Pentru că, sincer, nu știu. Toată viața am făcut doar lucrurile pe care trebuia să le fac. N-am făcut nimic doar pentru plăcerea mea. Așa că, în 2025, vreau să mă rog ca fiul meu să reușească în viață, să fie fericit și sănătos. Și să mă ocup și de mine, ca persoană. Să-mi hrănesc sufletul. Să ies puțin din cercul acesta de probleme și afaceri. Să mă relaxez. Să descopăr ce îmi place cu adevărat. Pentru că, în toată această nebunie, am uitat că și eu exist.

Știți cum e? Copiii cresc foarte repede. Timpul trece într-o clipită. Dacă ar fi să o luați de la capăt, tot în America ați veni?

Clar! Pentru mine, răspunsul e simplu. Întotdeauna trebuie să te întrebi: îți place să trăiești în trecut sau în viitor? Dacă ești orientat spre viitor, America este țara potrivită. Dar trebuie să-ți placă și munca. Mulți români se întorc în țară, și nu mereu în cele mai bune condiții. Îi cunosc pe unii dintre ei, oameni extrem de capabili. Și toți au aceeași poveste: au muncit enorm și și-au sacrificat viața personală și sănătatea. Mulți români nu se adaptează deloc aici. Vă dau exemplul fratelui meu. Eu și fratele meu am fost foarte apropiați de mici. Când am venit prima oară în America, eram singură și mi-a fost foarte greu. Nu mi-am văzut părinții timp de cinci ani. Visam la ziua în care le voi deschide ușa și le voi face o surpriză. Și când, în sfârșit, momentul a venit, l-am rugat pe fratele meu să vină cu mine în America. Eram disperată de singurătate. Și el, drăguț, a lăsat totul și a venit cu mine. Nu s-a adaptat deloc! În primul an, a stat și peste viza de ședere, a zis că nu-i place America. Era prea mult de muncă, prea multă agitație. El era obișnuit cu dolce vita din România. Mă întreba: Ce facem în weekend? Plecăm la mare? Și eu îi spuneam: Nu, muncim. N-avem vacanță. După un an, s-a întors în România și a zis că nu mai calcă niciodată în America. Dar după ce a ajuns în România, mama m-a sunat disperată: Fratele tău e depresiv, trebuie să vii să-l iei înapoi! Așa că am urcat în avion și l-am adus înapoi în America. Acum sunt opt-nouă ani de când e aici. A trecut de la extrema nu vreau America la extrema nu mă mai întorc în România. Acum el e cel mai muncitor dintre noi. Nu și-a luat vacanță opt ani. Eu îl rog să mai vină în România, măcar o dată. Anul acesta a venit și a stat 40 de zile. Și după aia a zis: Gata, am plecat, nu mai stau!

Ce transformare!

Exact! America e ca un drog. Dacă stai un an aici, îți intră în sânge.