FoodHealthLife Stories
Foto: iStock
FoodHealthLife Stories
Dr. Simona Tivadar: „Copiii nu mănâncă două ciocolate pe zi pentru că a plouat cu ciocolată într-un loc în care ei trăiau de capul lor, ci pentru că au niște părinți iresponsabili care le cumpără două ciocolate pe zi”
Ramona Raduly
|Reading time: 8 mins
Foto: iStock
Share this article

România se află pe locul al doilea în Europa la obezitate infantilă, iar procentul copiilor cu diabet de tip II este în creștere alarmantă. Chiar dacă părinții sunt extrem de preocupați de nutriția copiilor lor în prima parte a vieții acestora, mai târziu, după 10-12 ani aproape îi abandonează, dându-le bani să-și cumpere singuri gustarea la școală. Iar copiii le aleg cele mai dulci, calorice și lipsite de nutrienți.

Dr. Simona Tivadar, medic specialist în diabet,  boli nutriție și metabolism, consideră că orice tulburare de comportament alimentar a copiilor trebuie pusă pe seama părinților, deoarece este absurd să blamăm copiii pentru niște alegeri pe care nu le pot face singuri. Copiii urmează exemplu părinților și este demonstrat faptul că abia după 25-30 de ani apare conștientizarea noțiunii de sănătate în mintea omului.

Care ar trebui să fie comportamentul părinților legat de alimentația copiilor în general și de consumul de dulciuri în special, aflăm astăzi de la Simona Tivadar, într-o discuție poate puțin dură, dar care ar trebui să ne dea mult de gândit.

E ok să punem copiii la dietă?

Nu e ok să punem copiii la o dietă pe care am luat-o de pe internet. Dar este ok să ducem copilul la medic imediat ce am sesizat creșterea în greutate, în primul rând ca să identificăm o posibilă boală pe care acesta o poate avea și care poate fi cauza obezității.

Apoi, copilul care este grăsuț din pricina faptului că mănâncă prea mult sau greșit, nu trebuie dus la doctor, ci părinții lui trebuie să stea de vorbă cu doctorul.

Copiii nu au salariu, copiii nu se hrănesc cu ce doresc, ci cu ceea ce le pun părinții lor la dispoziție. Responsabilitatea copilului obez îi revine 100% părinților și/ sau bunicului care îl îngrijește. Dacă aceste două categorii nu reușesc să se pună de acord cu doctorul, copilul este pierdut.

Da, dar „nu m-am putut înțelege cu el”…

Cum adică? Sunteți nebuni? Oamenii au fost deportați în Bărăgan cu copii cu tot, copii care veneau din familii unde aveau la dispoziție și ciocolată și alte bunătăți. Credeți că vreunul dintre copiii aceia a făcut o criză de nervi că nu are ciocolată?

Să îți fie rușine când ai așa un nivel de justificare! Copilul nu este responsabil pentru ceea ce mănâncă. Care sunt criteriile după care un copil poate să aleagă ceea ce este sănătos sau bine pentru el? Noțiunea de sănătate se formează în creierul nostru după vârsta de 25-30 de ani. Copilul este victima obiceiurilor proaste din familie și a felului greșit în care a fost hrănit, iar părinții trebuie să-și asume asta.

De câte ori un copil face hepatită, mononucleoză infecțioasă sau mai știu eu ce boală și este spitalizat pentru mai mult timp (sau trebuie să stea în casă și să țină un regim foarte strict), copilul protestează? Nu. Copiii se adaptează imediat și în afară de asta, copiii pot fi foarte ușor manipulați: „Nu am bani să cumpăr atâta ciocolată pentru că strângem bani de mașină sau pentru că strâng bani să-ți cumpăr bicicletă”.  În felul acesta îl faci și părtaș la un eveniment ce urmează să se petreacă în familie, deturnând atenția de la dulciuri.

Când fac astfel de afirmații ipocrite, părinții trebuie să se gândească cine au fost ei la vârsta respectivă, la vârsta de la 5 ani, de 8 ani, etc. Dumneavoastră vă gândeați la mâncare, la cum să vă construiți farfuria ideală când erați mică? Cum poate să se gândească la asta un copil care încă mai crede în Moș Crăciun și în zâne? Câtă cruzime trebuie să ai ca să-i pui în spate unui copil responsabilitatea de a se hrăni? Nu meriți să fii părinte, sincer.

În momentul în care au conștientizat că a fost greșit comportamentul lor, ce pot face părinții?

Nu trebuie să facă nimic altceva decât să-i pună copilului pe masă doar ceea ce trebuie să mănânce. Și, evident, să corecteze comportamentul alimentar din întreaga familie. Ori de câte ori am avut de-a face cu un copil cu tulburări de comportament alimentar- indiferent că este vorba de obezitate, de refuzul unor categorii de alimente sau, dimpotrivă, de anorexie- în familia aiceia exista o tulburare de comportament alimentar. Copilul crește în supița toxică sau hrănitoare a familiei lui. Exemplul adulților este cel care îl va modela pe termen lung. Chiar dacă în prima copilărie există două bone, șapte bunici, o grămadă de oameni care se ocupă ca el să mănânce foarte corect, produse de calitate, aduse de la ferme, din clipa în care copilul ajunge la 12-13 ani, este abandonat. De multe ori este abandonat la 7 ani: I se dau bani să-și cumpere de mâncare. Ce așteptați să-și cumpere la școală?

Croisante…

Pentru că aia au. În primul rând oferta este foarte limitată și în al doilea rând, înclinarea noastră naturală este spre alimente dulci sau dense caloric. Astfel, o să-și ia exact ce găsește în automatele sau la chioșcurile de la școală și nu va ști niciodată că face ceva greșit.

E clar că nutriția trebuie introdusă în școli, dar tot părintele este responsabil, cu exemplul pe care îl dă acasă. Copiii care au crescut bine, în case în care oamenii se hrănesc corect, chiar dacă în adolescență  sunt refractari la orice fel de exemplu sau sfat pe care îl primesc din partea adulților, ajung la rândul lor adulți care se vor hrăni corect.

Când copilul are o problemă, de fapt, în familia lui există o problemă și de aceea trebuie discutat cu părinții, iar părinții trebuie să înțeleagă asta și să-și asume.

Dacă părinții sunt vegetarieni, este bine ca și copilul să urmeze o dietă vegetariană?

Nu, nici vorbă. Asta e o prostie fără margini. Este inadmisibil.

Cum gestionăm consumul de dulciuri la copii? Când, cum și ce le dăm?

Exact ca la adulți, consumul de dulciuri are o regulă: depinde de efortul pe care îl faci în următoarele 4-5 ore. Dacă nu faci efort fizic, nu mănânci dulciuri. Dacă urmează să faci efort fizic, mănânci dulce, dar nu obligatoriu. Dacă mănânci dulciuri după cină, poți să fii absolut sigur că te vei îngrășa.

Aceasta este problema în România: traficul este așa cum este și atunci oamenii pleacă de acasă fără să ia micul dejun. Când ajung la serviciu – sau copii ajung la școală- nu mănâncă ci ciugulesc, cum zic ei. Pe mine mă scot din minți cele două verbe: „a ronțăi” și „a ciuguli” mă scot din minți. Nici nu te duce gândul la o ființă umană, parcă văd o pasăre care ciugulește. Cum adică ciugulesc? Mănânc. Mă așez la masă, mănânc, m-am săturat, mă ridic de la masă și nu mă mai interesează mâncarea până la următoarea masă. A dispărut acest comportament alimentar normal.

Revenind, din cauza programului și a aglomerației, ajung flămânzi la masa de seară, care este masa compensatoare a zilei, ceea ce înseamnă un efort exagerat digestiv peste noapte, atunci când organismul nostru ar trebui să se odihnească. Legislația muncii nu a fost concepută cu pauză de prânz pentru că  ar fi bun la suflet capitalistul, ci pentru că așa este eficient omul: dacă are un mic dejun, dacă are o pauză de prânz și dacă cina este relativ consistentă în jur de ora 6.

Felul acesta de a mânca toată ziua tot felul de nimicuri și de a improviza mâncarea s-a încetățenit în societatea românească. Iar după o zi de ciuguleală, vii seara cu o masă compensatoare. E la fel de absurd ca și când ți-ai pune benzină când ajungi la destinație, nu când pleci la drum.

Sunt copii care mănâncă și două ciocolate pe zi…

Nu, sunt părinți care le dau copiilor lor și două ciocolate pe zi. Copiii nu mănâncă două ciocolate pe zi pentru că a plouat cu ciocolată într-un loc în care ei trăiau de capul lor, ci pentru că au niște părinți iresponsabili care le cumpără două ciocolate pe zi, care le cumpără sucuri sau le dau bani și nu îi supraveghează, nu le cer socoteală și nu îi educă sub nici o formă legat de ceea ce ar trebui să facă cu  banii aceia. Copilul nu este de blamat. În mod natural copilul trebuie să primească din mâna părintelui său mâncarea. Eu pot să pun la îndoială ce îmi dați dumneavoastră de mâncare, dar nu ceea ce îmi oferă părintele meu

Dacă puiul de pisică învață de la mama lui unde să-și facă nevoile sau dacă să sară la vrăbii sau la  troleibuze, puiul de om de unde credeți că a învățat? Credeți că a stat cineva să-i explice în clipa în care a putut să înțeleagă ce înseamnă nutrienții? Nu. El învață automat din comportamentul persoanelor din mediului în care trăiește. Iar acest lucru a devenit un dezastru. Părinții nu mai sunt modele, sunt dezordonați, sunt obezi, folosesc mâncarea sub formă de recompensă, au o sumedenie de tulburări de comportament alimentar care se răsfrâng automat asupra copiilor. Unii părinți fac aceste greșeli din prea multă iubire: îi cumpăr copilului de toate, să aibă „ce-i mai bun” și atunci apare supra hrănirea și accesul nelimitat la dulciuri, iubirea cumpărată cu mâncare și dulciuri.

Suntem pe locul 2 in Europa la obezitate infantilă, ceea ce va aduce după sine creșterea bolilor cardio vasculare, a bolilor de articulații, a bolilor digestive, a diabetului și dislipidemiilor la aceste generații. Salvatoare ar fi doar introducerea nutritiei sănătoase ca materie de studiu la școală.

FoodHealthLife Stories
Share this article