Povestea românului Dumitru Comănescu, cel mai bătrân bărbat din lume: amintiri din copilărie dinaintea primului război mondial

La cei 111 ani ai săi, Dumitru Comănescu este cel mai în longeviv bărbat de pe Pământ. A fost recunoscut de Cartea Recordurilor în luna februarie ca fiind pe locul 3. Între timp, cel mai vârstnic bărbat de pe planetă s-a stins, iar românul a urcat pe locul al doilea, iar acum pe primul loc. Pentru el nu contează însă locul ocupat în clasament, ci experienţele pe care le are în continuare alături de cei dragi.

Dumitru Comănescu s-a născut pe 8 noiembrie 1908, la Proviţa de Jos, în Prahova. În şcoală a trecut prin mâinile unor somităţi. La Facultatea de Matematică l-a avut profesor pe Gheorghe Ţiţeica, iar în Agronomie l-a avut ca mentor pe fondatorul Institutului de Cercetări Agronomice, Gheorghe Ionescu Siseşti. A lucrat timp de 70 de ani, iar la 86 de ani a luat locul 5 pe ţară în cadrul unui examen de echivalare organizat pentru experţii agricoli.

Dumitru Comănescu spune că iubirea şi echilibrul sunt “secretele” vieţii lungi, iar dorinţa de a învăţa i-a păstrat mintea ageră. Acum îl ajută şi dieta creată special pentru el. Pentru că mănâncă destul de puţin, familia are grijă să-i pregătească alimente consistente, bazate în special pe grăsimi nesaturate. Este mereu la curent cu noutăţile din viaţa socială şi politică şi deapănă cu drag amintiri alături de familie. Am vrut şi noi să le aflăm, aşa că l-am provocat pe Dumitru Comănescu la o călătorie în timp.

Ce însemna copilăria la începutul anilor 1900? Ştiaţi ce e aceea plictiseală?

M-am născut în 1908 şi cu siguranţă vremurile erau foarte diferite. Eram 6 fraţi, ne jucam toată ziua prin curte, prin vecini şi mai ales cu animalele: aveam câini, pisici, găini, vaci, chiar şi cai. Mie îmi plăcea cel mai mult să călăresc când mă lăsau cei mai mari. Mi-a plăcut şi la şcoală, eram primul în clasă şi îl mai ajutam pe învăţător.

Care era relaţia cu părinţii? Cum v-au crescut, ce v-au transmis?

Cu părinţii am avut o relaţie foarte bună, dar specific vremurilor, şi ei erau ocupaţi cu munca. Aveau multe animale şi cultivau legume, aveau stupi, aveau şi alţi oameni care veneau să îi ajute şi de care tata trebuia să aibă grijă. Mama se ocupa de gospodărie şi eu o mai ajutam să facă mămăligă când eram mic. Ne-au crescut frumos şi ne-au învăţat să fim muncitori pentru a reuşi.

Aţi trecut prin evenimente care pentru mulţi dintre noi reprezintă istorie, dar pentru dumneavoastră sunt momente de viaţă: primul război mondial, al doilea război mondial, revoluţia din 89. Cum a fost să trăiţi într-o epocă marcată de instabilitate şi violenţă? Cum vă amintiţi astfel de lucruri?

În primul război mondial aveam 6 ani la începere, nu îmi aduc aminte prea mult. Noi eram la ţară şi eram mai departe de marile fronturi. În 1918 însă, îmi aduc aminte de Marea Unire, când toţi oamenii au sărbătorit şi toată lumea cânta imnul. În al doilea război mondial, eu fiind inginer agronom, am fost mobilizat pe loc, în spatele frontului pentru a contribui la pâinea ţării. Într-adevăr, am trăit cu toate acestea multe evenimente violente şi am fost martori la atât de multe pierderi umane încât acum apreciez altfel ceea ce avem.

Aţi făcut facultatea într-o perioadă în care mulţi dintre părinţi considerau că cea mai bună educaţie pentru un copil e trimisul la munca câmpului. Cum au fost anii şcolii? Ce v-au transmis profesorii? De ce aţi ales matematica?

Provenim dintr-o familie de boieri. Chiar dacă părinţii mei se ocupau acum cu munci rurale, erau oameni cu o bază educaţională bună, care ne-au îndrumat pe toţi spre carte. Desigur, ne-au lăsat să alegem şi astfel, şi alţi fraţi şi eu am urmat o facultate. Din liceu îmi plăcea mult matematica, la care eram cel mai bun. Astfel am intrat la Facultatea de Matematică şi l-am avut profesor pe Gheorghe Ţiţeica. Am locuit la cămin în Bucureşti, am avut întotdeauna bursă de merit şi note mari, pentru că viaţa era grea şi la oraş totul era scump. Mă mai ajutau părinţii să îmi trimită mâncare, în rest mă descurcam singur.

Aţi intrat la Facultatea de matematică, dar v-aţi reorientat apoi către Agronomie. Ce a dus la această schimbare?

Am ales după un an Agronomia, cred că pentru faptul că eu am copilărit la ţară şi am fost mereu fascinat de lumea plantelor. Şi în asta mi-am găsit vocaţia.

Cum v-aţi cunoscut soţia? Ce ţine o familie unită după ce trece îndrăgosteala?

După facultate m-am mutat în Târgovişte şi acolo mi-am cunoscut soţia, medic pediatru, verişoară primară cu fizicianul Horia Hulubei. Da, aşa este, am construit alături de ea o familie unită zeci de ani. După moartea ei, în 1990, m-am mutat la Bucureşti, la fiica şi ginerele meu.

Povestiţi-ne despre copiii dumneavoastră. Ce aţi simţit la naşterea fiecăruia? Cum eraţi ca părinte?

Am doi copii, fată şi baiat. Mi-au plăcut întotdeauna mult cei mici, iar faţă de copiii mei am încercat mereu să fiu un exemplu, să îi îndrum şi pe ei să muncească, dar şi să ducă o viaţă cumpătată.

Aveţi nepoţi şi strănepoţi. Cum este să fiţi parte dintr-o familie cu atâtea generaţii?

Am 3 nepoţi şi 2 strănepoţi. Cred că de la o vârstă ne luăm energia de la cei tineri. Mereu îmi place să petrec timp cu ei şi să povestim împreună, mă ajută mult.

O viață în bandă desenată: cine este Puiu Manu, cel mai longeviv desenator din România? Și cum arată o lume plină de super eroi și zâmbete de copii

Aţi fost martor la naşterea telefonului, televizorului, computerului, telefonului mobil, apariţia internetului. Ce au adus toate aceste inovaţii tehnologice în viaţa dumneavoastră?

Am încercat mereu să ţin pasul cu schimbările şi să le înţeleg. Şi asta cred că a ajutat. Recunosc, nu am reuşit să deprind tehnica telefonului mobil, însă îl văd mereu la cei din jur şi m-am obişnuit cu ideea.

Ce cărţi citeaţi ? Ce muzică vă place? Ce vă plăcea să faceţi în timpul liber?

Citeam cărţi de poezii şi ascultam romanţe. Mi-au plăcut mult lucrurile sensibile. În timpul liber îmi plăcea să petrec timp cu familia şi să călătoresc.

Alţii abia aşteaptă să iasă la pensie, dumneavoastră aţi muncit 70 de ani. Ce a însemnat munca pentru dumneavoastră?

Am iubit munca pe care am făcut-o. Asta a fost esenţial, m-a ţinut cu mintea proaspătă mereu şi mi-a dat o preocupare. Am studiat şi am învăţat lucruri noi până la 95 de ani şi nu am simţit că fac vreun efort.

Ce v-a ţinut în putere? Cum credeţi că aţi ajuns să fiţi printre cei mai longevivi oameni de pe planetă?

În primul rând cred că Dumnezeu, prin gena şi puterea pe care mi le-a dat. Dar sigur şi factorii de zi cu zi au fost foarte importanţi. Am avut o viaţă cumpătată, fără exagerări. Familia m-a ajutat enorm, fiica şi ginerele meu au avut grijă de mine în ultimii 30 de ani, iar în ultimii ani cei mai grei, soţia nepotului meu, care este nutriţionist m-a ajutat cu o dietă specială, care deasemenea a contribuit să îmi menţină vitalitatea. Şi, în general, toată energia pozitivă şi iubirea pe care am primit-o de la nepoţi şi strănepoţi.

Despre fiecare generaţie se spune că este mai rea decât cele anterioare şi că nu va aduce nimic bun societăţii. Aveţi 3 nepoţi şi strănepoţi. Ce diferenţe vedeţi între dumneavoastră, copiii dumneavoastră şi ei?

Nu cred că aceasta poate fi o regulă generală. Sigur că se mai pierd anumite calităţi umane la nivel de societate, dar cu siguranţă există şi excepţii şi asta depinde de noi, cei mari şi de educaţia pe care le-o oferim. Cei tineri din familia mea mi-au urmat exemplul şi au muncit şi au reuşit lucruri frumoase. Toţi sunt medici sau ingineri, iar strănepoata mea termină liceul Lazăr cu 10 pe linie. Deci cred că depinde mult de ceea ce le insuflăm.

Ce peripeţii aţi avut în ultimii ani legate de vârstă? Cum reacţionau cei din jur când aflau că nu sunteţi atât de tânăr pe cât păreţi?

La 108 ani am avut un accident la ţară şi am făcut o fractură de şold. A fost un moment critic în viaţa mea, mai ales că niciun spital nu mă primea să mă opereze. În final, cei de la Spitalul Foişor din Bucureşti au acceptat să mă aibă pacient şi cât am fost internat am fost “atracţia” locală, atât a doctorilor, cât şi a pacienţilor, toţi veneau să mă viziteze.

Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le păstraţi?

Cu siguranţă tot ce este legat de familie, de toate generaţiile, de toate sărbătorile petrecute împreună. Acestea sunt momentele care ne ţin până la urmă. Ultimul eveniment deosebit a fost petrecerea organizată de nepotul meu când am împlinit 110 ani şi au venit toate rudele şi prietenii, chiar şi primarul sectorului 6 şi câteva televiziuni.

Strănepoata lui Dumitru Comănescu, Sofia Alexandrescu, este cea care şi-a dat seama că acesta ar putea fi printre cei mai longevivi oameni de pe planetă. Tot ea a fost cea care le-a scris celor de la Cartea Recordurilor şi care a făcut ca numele străbunicului să apară pe această listă.

Cum v-a venit ideea să-i contactaţi pe cei de la Cartea Recordurilor?

Când a împlinit 111 ani am realizat că cei din topul mondial au vârste asemănătoare. Deoarece alte instituţii nu ne-au ajutat să stabilim ceva clar, am apelat eu la Cartea Recordurilor şi cei de acolo ne-au cerut mai multe documente, le-au analizat şi în final l-au adăugat în acest clasament internaţional.

Cum este să fii strănepoata unuia dintre cei mai longevivi oameni de pe planetă? Ce lecţii aţi învăţat de la el?

Sunt strănepoata celui de-al doilea bărbat al Planetei ca vârstă şi este uimitor. Trăim o experienţă unică în fiecare zi, să fim alături de el şi să îi ascultăm poveştile de viaţă. Cred că cel mai important lucru pe care l-am învăţat a fost spiritul pozitiv, optimist şi plin de speranţă pe care străbunicul l-a avut mereu şi l-a ajutat enorm.

Au fost mai uşoare lecţiile de istorie când aveaţi prin preajmă poveştile reale?

Da, cu siguranţă privesc altfel istoria secolului trecut atunci când o aud şi de la un om care a trecut prin toate acele momente despre care noi citim doar în cărţile de specialitate.

Care sunt cele mai dragi amintiri?

Avem multe amintiri împreună, de mică am petrecut destul de mult timp alături de dânsul, îmi povestea din copilărie, îmi arăta poze cu plante pe care le studia. Cele mai importante cred că sunt reuniunile noastre de familie, când stăm împreună şi mâncăm tort şi întotdeauna străbunicul meu ţine un mic discurs pentru noi, chiar şi acum.

Ce înseamnă să ai alături un om cu o asemenea experienţă de viaţă?

Din nou spun, este ceva extraordinar, o experienţă unică să avem alături un om atât de puternic, care a trecut prin atât de multe experienţe şi cu toate astea a rămas mereu acelaşi om deosebit, de care toată lumea îşi aduce aminte cu drag. Nu pot decât să îmi doresc să trăiască în continuare la fel, să fie alături de noi şi să continue să ne inspire pe toţi prin puterea propriului exemplu.