Ema Barbă, instructor de yoga: „Sunt și Buddha, sunt și badass!”

Ema Barbă este instructor de yoga și a ales acest drum după o copilărie și adolescență bolnăvicioase, printre medicamente și tincturi, departe de orice ar fi putut declanșa o răceală sau o criză astmatică.

Ema a fost eleva de nota 10 și adultul care și-a propus să salveze lumea, până când a realizat, lucrând pentru o organizație în care era nevoie de salvatori, dar unde presiunea propriei nevoi de perfecțiune a devenit de nesuportat, că trebuie să schimbe ceva.

Și se mai întâmplase un lucru: prietena și colega Andreea Avramescu, studentă și voluntară VIP, a murit sub ochii ei și ai altor zeci de colegi, la un seminar în Poiana Pinului.

Ema a descoperit yoga exact atunci când avea mai mare nevoie de ea. Ce a urmat pare inexplicabil pentru mulți dintre noi, dar firesc pentru Ema.

Povesteai la un moment dat despre moartea prietenei tale, Andreea Avramescu, studentă la Cibernetică, care s-a petrecut imediat după un seminar la Poiana Pinului. Cum te-a schimbat ce ai trăit atunci?

Ema Barbă: Când a murit Andreea a fost momentul în care am înțeles că oamenii pot pleca foarte repede și am început să-mi apreciez mai mult familia, prietenii. Îmi făceam mustrări de conștiință că poate am fost rea cu ea, că poate nu i-am răspuns la telefon la un moment dat.

Nu te-aștepți ca un prieten care împlinea 21 de ani să treacă brusc dincolo.

Atunci cred că a început drumul meu spre compasiune. Am reluat tema meditației în terapie, mulți ani după aceea și am descoperit atunci că e posibil să te conectezi și la nivel de suflet, în sensul că puteam să comunic cu sufletul ei, să mă conectez cu energia ei. Sau poate era doar în capul meu.

Atunci am învățat că te poți împăca cu moartea. Iar relația mea cu moartea, acum, este una de pace. Bunica s-a prăpădit anul trecut și am fost pregătiți pentru asta, am fost tristă, dar simt că am pierdut o persoană, dar continuu să vorbesc cu ea în mintea mea. O simt prezentă, îi simt energia.

Dar asta se întâmplă după mulți ani de la momentul în care am pierdut-o pe Andreea.

Atunci a fost traumatizant. Începusem să am fobie la gândul de a rămâne acasă, singură, de ambulanțe, de defibrilator, fiindcă am fost acolo când îi făceau resuscitare și nu se întâmpla nimic. Nu mai suportam ochelarii, cu care încercasem să verific dacă respiră. Dar nu se abureau și am rămas cumva setată pe asta. Dar peste niște ani am reușit să mă împac cu ideea de moarte.

De ce ai renunțat la un job stabil, ca să-i spun așa, pentru o zonă de explorare de sine, în inima naturii, sau nu, cum este rolul de instructor de yoga?

Ema Barbă: E interesant cum sunt percepuți oamenii care fac yoga sau meditații. Vishen Lakhiani, de la Mindvalley, este omul care  a pus cel mai bine în cuvinte viziunea mea despre un om spiritual, interesat de cunoașterea de sine, în cartea ”The Buddha and the Badass”. Asta cred că sunt și eu: un om liniștit, calm, dar și un badass, cineva care poate funcționa în lumea urbană, agitată. Avem nevoie să fim funcționali în societatea în care trăim, așa cum este ea.

Eu am fost dintotdeauna un copil foarte bun la școală, doritor întotdeauna de a pleca acasă cu nota 10 și chiar cu această notă am intrat la SNSPA, la Comunicare și Relații Publice. Deci, cariera mea era cumva deja desenată. Părinții mei erau extrem de fericiți cu ce alesesem. Evident că toți anii care au urmat, și de licență, și de master, am ocupat un loc la buget, deci modelul clasic de om care știe ce vrea și știe cum să obțină ce vrea. Să spun și că făceam voluntariat, în tot acest timp, tot în comunicare?

Atunci mi-am dat seama însă de ceva: că pot lucra doar în zone în care înțeleg de ce fac, ce fac, care este scopul suprem al acțiunilor mele. Nu mă interesa deloc zona de marketing sau publicitate, nu voiam să fac produsele să se vândă mai bine. Mă plictisea îngrozitor gândul să mă implic în ceva ce nu aduce nicio valoare lumii. Așa că am ales zona de educație.

M-am implicat într-un ONG, Voluntar pentru Idei și Proiecte, VIP, pentru care am făcut voluntariat mai mulți ani. Acolo am și întâlnit-o pe Andreea, de fapt și acolo am aflat despre mine că mă preocupă dezvoltarea oamenilor, nu doar comunicarea de dragul comunicării.

Am lucrat 6 luni și în advertising, iar în agenție preluam toate proiectele pe care nu și le dorea nimeni: proiecte sociale, activări cu romi și așa mai departe. Ei nu le doreau, eu nu-mi doream altceva, deci toată lumea era mulțumită.

Apoi am ajuns la Teach for Romania, unde am preluat rolul de manager de comunicare, dar unde eram „mai multe departamente” în același timp, cum se întâmplă de obicei în ONG-urile de la noi. Timp de doi ani am fost la ei și a fost o perioadă în care m-am atașat de oameni, de educație și de conceptul pe care îl propun ei: recrutarea unor oameni care renunță la tot felul de joburi pentru a se forma pentru catedră.

În tot acest timp sufeream: de când mă știu am fost un copil bolnăvicios, răceam foarte des, iar de la o înghețată ajungeam la urgențe. Când eram mică, nu știam cum e să te arunci în zăpadă, să faci îngerași, sau să alergi cu sania după tine.

Adolescența mea a fost un lung șir de interdicții, de la ieșitul afară, la educația fizică. Începusem să cred că voi române toată viața un om fragil și bolnăvicios.

La un moment dat, când eram la facultate, am fost diagnosticată cu astm, pentru care aveam tratament permanent.

În această perioadă, despre care îți povestesc, astmul și anxietatea erau funciar legate de mine. Eram în continuare copilul de nota 10, voiam să îi mulțumesc pe toți, să nu dezamăgesc pe nimeni, iar toată asta devenise o presiune de nesuportat. În organizație, presiunea s-a amplificat, mai ales că lucram într-o zonă în care nevoia de salvatori, de implicare era foarte mare: să ajutăm copiii din România, să nu rămână nimeni fără educație!

Atunci am început să fac meditație. Și yoga. Asta mă făcea să mă liniștesc, să mă concentrez mai bine. Nu le povesteam colegilor, mă temeam să nu mă ia în râs. Dar după o vreme, una dintre ele mi-a zis: „Ema, ce faci tu, mergi de parcă plutești!”.

Și așa am început: mai întâi cu o prietenă, cu care am făcut yoga one on one, niște asane care au făcut-o să se simtă foarte bine. Apoi a vrut și o colegă de-ale mele să încerce neapărat. Apoi am fost invitată de mai mulți colegi să încercăm o sesiune de grup. Deci tot veneau spre mine cereri să-i învăț pe alții, să le arăt yoga.

Când am văzut cât de bine mă simt făcând asta, mi-am zis atunci: poate altfel de educație este misiunea mea în viață, poate educația legată de spirit era direcția mea. Și-atunci m-am gândit să merg exact acolo unde se născuse yoga, în India, să studiez. Îmi doream atât de mult încât toți cei din jur știau deja că acesta era visul meu.

Cât de complicat era să ți-l îndeplinești?

Ema Barbă: Foarte complicat. Întâi de toate pentru că nu aveam banii necesari pentru școală, 2500 de euro, și biletul de avion, 700 de euro. Nu aveam niciun ban pus deoparte, chiar dacă dincolo de salariul din ONG, aveam și banii din ședințele de yoga unu la unu pe care le făceam. Dar îmi doream.

Întâmplarea face că am fost trimisă în India, într-o delegație, chiar de ONG-ul la care lucram. Colega mea, înger păzitor, care trebuia să meargă acolo știa cât de mult îmi doresc eu această experiență, așa că mi-a cedat locul.

Am simțit că universul mi-a dat această șansă, să merg acolo și să văd dacă visul meu era chiar legat de ceva ce-mi trebuia sau era o iluzie.

După terminarea conferinței Teach for Romania/Teach for all, am mai rămas câteva zile într-un ashram, o experiență esențială, fiindcă acolo mi-am dat seama ce nu-mi doresc să trăiesc în India. Acolo am înțeles ce înseamnă un loc în care toată lumea pune accent pe spiritual și ignoră complet igiena, de pildă. Dar mi-a folosit faptul că m-am obișnuit până la urmă cu faptul că erau resturi de mâncare sub mese, pe care nu le ștergea nimeni și nimănui nu părea să-i pese prea tare de asta. Sau faptul că mergeam desculți, iar pe lângă picioarele noastre se strecurau niște furnici mari sau gândaci, insecte foarte mari, iar toată lumea părea obișnuită cu aceste lucruri ca și cu o normalitate. Am învățat să accept aceste lucruri, să le las așa cum sunt. Dar, voiam mai mult. Eu îmi doream, să zicem, o altfel de școală, cu o abordare mai pragmatică, să învăț ceva ce pot lua acasă, în România.

M-am întors acasă, iar de ziua mea, petrecerea cu donații, Dăruiește-ți ziua!, pe care o făceam în fiecare an pentru o cauză, atunci am făcut-o pentru mine. Am strâns astfel 350 de euro, iar când am ales școala și a trebuit să depun o sumă depozit, am realizat că acea sumă era exact de 350 de euro.

Știam cumva că în noiembrie, în acel an voi fi la școală. Nu alesesem școala, dar știam că ea avea să mi se arate, iar la job anunțasem deja din februarie că la finalul anului, în noiembrie, aveam să plec.

Și așa s-a întâmplat.

M-am întors în țară, după cursuri, fără job, fără perspective, chiar înainte de Crăciun. De Revelion, tata mi-a dat niște bani și m-am simțit orbil. Am simțit că îi era milă de mine. Eram complexată față de tata că nu am bani. Să mai zic despre spaima alor mei că plec singură în India? Copilul lor fragil și bolnăvicios, care nu merge singur nici până la magazinul din colț, să meargă singur în India?

O temere justificată!

Ema Barbă: Oarecum. Mai mult sau mai puțin. Adevărul este că atunci când călătorești singur nu ești de fapt singur. Mi-am făcut prieteni în avion, în India, peste tot.

Dacă ai discernământ și nu ești naiv, te descurci. Uite, de pildă, în aeroport, așteptând zborul către zona unde era școala mea, am dormit 8 ore, cu bagajele lângă mine, complet singură, înconjurată doar de străini și, ce să vezi, nu am rămas fără ele. În orice moment am avut grijă în ce mașină mă urc, aveam datele mobile la telefon pornite, comunicam mereu cu ai mei, în Europa, tot timpul.

La început a fost un pic înfricoșător, dar la puțin timp m-am simțit ca acasă. M-am simțit în siguranță, fiindcă acolo găsești niște oameni atât de blânzi și de calzi, încât te simți între ai tăi.

Erai un pacient astmatic, cu tratament. Ce ai făcut?

Ema Barbă: Când am ajuns în India nu mai aveam simptomele de astm. Făceam yoga de ceva timp deja, nu făceam neapărat respirație, dar exersam.

Răceam în continuare, așa încât aveam punguța cu pastile după mine. Evident că s-a întâmplat să răcesc și acolo. Prima dată, am ajuns în sud, unde era foarte cald, pentru ca ulterior să merg în nord, unde am găsit o școală extrem de friguroasă, pentru care nu eram pregătită.

Am răcit. Dar pentru prima dată în viața mea am decis să nu mai folosesc pastilele pentru această răceală. Și de-atunci nu le-am mai folosit niciodată.

Dacă ne întoarcem la lecțiile tale și la ce ești acum, ce le oferi oamenilor?

Ema Barbă: Acum mă concentrez foarte mult pe exerciții de respirație cu cei care vin către mine. Ce încerc este să dau cât mai mult din înțelepciunea indiană, din ce am învățat eu acolo de unde a pornit yoga, oamenilor care au nevoie de aceste experiențe și le caută. Iar ce facem noi, eu și partenerul meu de viață, este să creăm cursuri de meditație, respirație și yoga exersată într-un mod blând.