Fiica „Baciului” milionar din Bucovina, Delia Sfetcu, detestă imaginea de „copil de bani gata”. O poveste despre bani și fapte bune

Delia Sfetcu are 36 de ani, este proprietara, împreună cu soțul ei, a magazinului de produse tradiționale „La Baciu”, fiica renumitului întreprinzător din Fundu Moldovei, Suceava, Ion Baciu, precum și Om dedicat evenimentelor de caritate din cea mai importantă organizație internațională care ține ocupate cu evenimente importante soțiile diplomaților și expaților de la noi, The International Women’s Association (IWA).

Prima mașină pe care a condus-o a fost un Opel Tigra, obținută în schimbul unei carcase de porc, primul parfum și l-a luat din cel dintâi salariu, iar când i s-a oferit o slujbă la Parlamentul European a refuzat-o pentru că ar fi însemnat să ceară ajutor financiar părinților.

Povestea unei vieți autonome și a unei afaceri sănătoase în câteva minute de lectură.

 Povestește-mi de casa copilăriei tale.

Am crescut la bunica din partea mamei, Ana. Ea avea o casă în Câmpulung Moldovenesc, unde am trăit anii extraordinari ai vieții la bunici. Fără tehnologie, fără televizor, doar cu un radio la care se auzeau romanțe. Le detest și acum. (râde).

La 8 ani m-am mutat la țară, în comuna Fundu Moldovei, acolo unde locuiau părinții, într-un apartament cu două camere.

Puteam, așadar, să stau cu Ana, sora mai mică decât mine cu patru ani. Am crescut având grijă una de alta. Iar acum avem o legătură foarte puternică.

În Fundu Moldovei am ajuns într-o școală foarte bună, iar la liceu, în Câmpulung, mi-am dat seama ce treabă bună făcusem cu profesorii noștri de țară.

Am fost șefa clasei și mi-a plăcut tot timpul să învăț. Și eram curioasă despre tot ce ne înconjoară. Când eram mai mică, organizam concursuri, gen „știi și câștigi!”.

Aveam o mașină de scris și făceam bilete pe domenii și pe clase, până la 10 ani. Premiile erau bombonele. Iar dacă le făceam temele colegilor și îi ajutam primeam plata în inimioare Finetti. (râde)

De fapt, cred că singurul meu gând a fost să nu-mi fac părinții de rușine. Să nu iau note proaste, să nu fac lucruri pentru care părinții să se simtă rușinați.  

 Câți ani aveai când au început părinții tăi afacerea?

Eram mică, cred că aveam 7 sau 8 ani.

Mi-a fost greu atunci, fiindcă munceau atât de mult, încât erau zile în care nu îi vedeam: se trezeau la 3:00 dimineața, mergeau la Suceava, după marfă, să fie primii și se mai întorceau acasă doar seara târziu. Dar ne-am descurcat, fără bonă, fără bunici, și eu și sora mea.

Sigur că erau copii în clasă, care veneau cu teme rezolvate cu ajutorul părinților. Sau care poate îi așteptau cu masa caldă la prânz, cu care studiau sau lângă care se jucau.

Noi nu am avut toate astea pentru că mama și tata au muncit cot la cot tot timpul. Au avut idei noi de afaceri, unele au mers, altele nu, iar eu am văzut îndeaproape toate aceste etape.

Am întrebat-o pe mama la un moment dat de ce trebuie să se ducă mereu cu tata, de ce nu stă cu noi. Aveam să înțeleg că tata este omul cu viziunea, iar mama este finanțistă, așa încât doar împreună funcționau.

Se iubesc și se respectă foarte mult. Tata îi spune mamei și acum „puiuțul meu, ești cea mai frumoasă! Ce bine îți stă rochia!”. Așa vorbesc ei, la 37 de ani de căsătorie.

 Cred că orice părinte care muncește mult se teme să nu fie condamnat de copiii lui. Ți s-a întâmplat să le reproșezi alor tăi aceste absențe?

 Am înțeles destul de repede că așa se fac lucrurile trainice: cu muncă grea. Și nu cu bani aruncați pe nimicuri.

În adolescență, când îmi doream o pereche de blugi sau niște bocanci, mama îmi spunea că nu este momentul. Așa am crescut, cu acest slogan: „nu e momentul!”

Râdeau colegii de mașina noastră, pentru că ai mei niciodată nu au irosit ce au câștigat, ci au reinvestit. Iar mașina nu este decât o cheltuială.

 Noi nu am fost în nicio vacanță nu știu câți ani. Mama a fost frumoasă și aranjată tot timpul, dar a fost frumoasă în timp de muncea, nu a făcut din asta un scop al vieții.

Când am intrat la facultate, la Cluj, ai mei mi-au luat mașina mea preferată, dar au făcut un troc, de fapt: era un Opel Tigra, luat de la un producător de mezeluri din Baia Mare, pe care au dat o carcasă de porc.

A fost prima mea mașină, dar a fost cea mai frumoasă. Și am primit-o pentru că am demonstrat că merit: am intrat la facultate, la stat și eram bursieră. Iar când am ajuns să am banii mei, am știut ce să fac cu ei, nu să îi arunc banii pe mărunțișuri.

Ai mei nu îmi cumpărau blugi, dar aveam tot ce voiam când venea vorba de școală: cărți, excursii școlare, în țară ori afară. Niciodată nu s-a pus în discuție școala. Iar ce m-a ajutat foarte mult a fost să o văd pe mama citind, chiar și în puținul ei timp liber.

 Cum a fost plecarea la facultate? Apăsătoare sau ca o eliberare?

 Părinții ne-au învățat să fim independenți: ne-au dat aripi dar au fost acolo în cazul în care vom cădea. Dar nu a fost nevoie.

Când am plecat la Cluj, la Studii Europene, am avut un șoc. Mi-a fost foarte dor de ai mei. Plecam din Câmpulung, unde mă știa toată lumea drept fata lui Baciu și am ajuns într-un loc unde nu mă cunoștea nimeni. Așa că a trebuit să îmi fac propriul nume. Cum? Am continuat să fac ce știam mai bine: să învăț.

Am fost prima în grupă, la Studii Europene, apoi am început cursurile la a doua facultate, la Institutul de Gestiune Franco-Român, pe care îl făceam în paralel cu Facultatea. Aveam profesori din Franța și examenele le dădeam semestrial în acolo.

Mi-am dorit să fac a doua facultate, să am un plan de rezervă doar al meu, să nu fie mama și tata evadarea mea. Niciodată nu m-am gândit așa.

Am învățat și am devenit mai sigură pe mine, mai sociabilă și mai încrezătoare: simțeam că dacă am nevoie de ceva am pe cine să sun.

 După ce am terminat facultatea am primit un stagiu la Parlamentul European și am refuzat pentru că trebuia să mă susțină financiar ai mei. Și pentru mine, la 23 de ani, să depind financiar de părinți era de neacceptat. Așa că am preferat să fiu pe picioarele mele.

Nu a trecut mult și, când eram în Franța, ultimele examene, m-au recrutat chiar cei de la Carrefour, firma-mamă. Și am fost repartizată în Colentina.

Mă și vedeam îmbrăcată frumos, la birou, exact cum o știam eu pe Andreea Mihai,  managerul de marketing de atunci.  

Era doar un vis. În prima zi de muncă mi-au zis să nu mai vin decât cu haine groase, adidași și blugi. Trebuia să lucrez în congelator, la etichetat pui.

La Carrefour am luat-o de la zero. Asta era politica oricărei companii mari: trebuie să poți face munca oricărui angajat al tău.

Sigur că asta experiența mi-a prins foarte bine, dar a fost un șoc. Eu, cu două facultăți, cu burse, cu master terminat, cu un CV impecabil, am început cu spălat rafturi la Carrefour Colentina? Ei bine, da. Ieșeam iarna afară și curățam vitrinele de pui până îmi crăpa pielea pe mâini și curgea sânge. Asta era politica și nu am fugit de ea.

Din fericire, nu a durat mult această pregătire și m-am mutat la Băneasa, ca manager. Apoi am început să țin training-uri, iar asta a fost partea cea mai frumoasă. Plecam peste tot în țară, la Cluj, Suceava, Arad, Oradea, și peste tot mă simțeam ca acasă. Și acum țin legătura cu foștii mei angajați, manageri, parteneri.

 Nu era mai pragmatic să preiei din munca părinților tăi?

 Nu voiam să îmi creez succesul pe munca lor. Iar ai mei au înțeles și m-au ajutat.

Când mergeam la Colentina, tata se trezea în fiecare dimineață, la 5:00, odată cu mine și mă ținea de vorbă la telefon cât treceam prin Parcul Operei, să nu-mi fie frică până ajungeam la metrou.

Apoi luam tramvaiul, el tot cu mine la telefon, până la 6:30 când se încheia călătoria mea din Calea Plevnei până în Colentina. Dar nu am întârziat niciodată, fiindcă distanța nu este o scuză să nu îmi fac treaba. c

 Cum a fost să deschideți propria afacere?

L-am cunoscut pe soțul meu tot la Carrefour. Eram colegi. Ne-am înțeles repede unul pe celălalt și ne-am dat seama că viitorul nostru înseamnă să avem ceva construit de noi.  

Am deschis magazinul din București cu un concept nou: în timpul săptămânii produsele se prepară în Bucovina, iar vineri, sâmbătă și duminică pot fi cumpărate de aici. Deci ținem deschis doar la sfârșit de săptămână.

Acum pare simplu, dar până am reușit să implementăm acest concept am muncit pe brânci. Doi ani nu am avut vacanță o singură zi. Am muncit enorm și tot ce obțineam reinvesteam. După modelul părinților mei. Și lucrurile au început să funcționeze.

În 2010 l-am născut pe Alex, băiețelul nostru, și am decis să îmi dau demisia. A rămas soțul meu să se ocupe de toată afacerea.

Eu mă ocup de Alex, de caritate și de voluntariat. (râde)

 Povestește-mi despre IWA, organizația în care faci voluntariat! 

IWA, The International Women’s Association, este o organizație internațională care funcționează la noi de prin anii ‘70. Menirea ei este să implice soțiile diplomaților și expaților în activități interesante. La început era vorba de divertisment, acum majoritatea evenimentelor sunt concentrate pe caritate.

La început, am fost sponsor pentru ei, în evenimentul de fundraising pe care îl organizează anual, Bazarul de Crăciun. Așa i-am cunoscut, am aflat detalii despre cauzele pe care le sprijineau și am hotărît să mă implic mai mult. Acum sunt membru permanent IWA și coordonatorul ariei de caritate.

 Care este misiunea ta? Ce te mână în luptă?

Cred că trebuie să fim buni. Ca oameni.

Chiar dacă nu poți ajuta cu bani pe cineva, un zâmbet, un cuvânt bun sau o îmbrățișare, toate contează. Eu, dacă pot ajuta pe cineva, o fac fără nicio ezitare. Mă uit uneori la cei din jurul meu care au posibilități financiare. Merg la ei, îi rog, chiar le cer să se implice și să doneze, dar constat că nu îi mișcă nimic. Și nu pot înțelege. Din fericire, majoritatea celor pe care îi sun sunt generoși.

Anul acesta, la Bazarul de Crăciun, am strâns suficiente fonduri cât să ne plaseze pe locul al II-lea între organizațiile IWA din lume: 40.000 de euro, într-o singură zi. Toată lumea s-a mobilizat pentru că știu și au încredere că banii nu sunt cheltuiți aiurea și nu se pierd.

Nu plătim salarii și training-uri, ci acoperim nevoi concrete, așa încât este foarte ușor de demonstrat ce se întâmplă cu banii.

Am colaborat cu cei de la Touched Romania (organizație pentru protecția victimelor violenței domestice – mame și copii), cu Mia’s Children, Mame în acțiune, cu Concordia, am cumpărat un ecograf performant pentru Spitalul de copii „Grigore Alexandrescu”, am echipat un cabinet mobil al Zânei Merciluță. Înainte de Crăciun am cumpărat oamenilor străzii saci de dormit impermeabili.

Acum, în primăvară, organizăm un eveniment caritabil care combină faptele bune și moda, Bucharest Charity Fashion Show – #BCFS, în beneficiul Fundației Regina Maria. Nu avem timp să le detaliem pe toate.

Iar dacă mă gândesc la ce mă mână în luptă, pot să îți spun că nu respect omul care pocnește din degete și primește tot ce vrea. Îl apreciez doar pe cel care muncește enorm pentru tot ce are dar face eforturi și ajută și comunitatea. Aceștia sunt oamenii care mă inspiră.