Fondatorii Schneider, fraţii plecaţi dintr-un sătuc francez care au construit o companie de miliarde

Unul dintre principalii furnizori de echipamente şi soluţii energetice la nivel global, cu venituri de zeci de miliarde de euro anual, compania franceză Schneider Electric are o istorie şi experienţă de 185 de ani în spate. E adevărat, începuturile au fost cu totul altele, iar compania, cea mai mare de profil din lume, a fost la un pas de faliment imediat după Primul Război Mondial. Fondatorii Schneider n-au apucat să o vadă în declin, dar au lăsat moştenire nu doar o afacere crescută aproape din nimic, ci şi poveşti care mai de care mai interesante.

Fondatorii Schneider – Adolphe Schneider

Adolphe Schneider s-a născut la Nancy, în toamna lui 1802 şi a avut încă de tânăr dorința de a-i fi mai bine. Aşa că la 19 ani se angaja la banca Seillière, a unuia dintre cei mai bogaţi oameni ai vremii. Banca era specializată în sprijinirea companiilor din domeniile oţelăriei şi metalurgiei, iar Adolphe Schneider s-a remarcat rapid printr-un simţ remarcabil al afacerilor. Ştia când trebuie să asculte şi când să vorbească, înţelegea rapid conversaţiile de afaceri la care era martor, analiza datele cu rapiditate şi improviza ca nimeni altul.

Era tot mai bun pe zi ce trecea, astfel că la nici 27 de ani era deja mâna dreaptă a proprietarului băncii, care a decis să îl răsplătească cu cotă parte din profitul pe care îl aducea băncii. Un an mai târziu a primit pe mână proiectul dedicat expediţiei franceze în Alger. Trebuia să aprovizioneze armata franceză, iar Schneider a trecut peste producătorii autohtoni şi a adus toată marfa din Spania, la preţuri mult mai mici. Afacerea a fost un succes colosal, iar tânărul de 28 de ani a primit un comision de 2% pentru toată marfa implicată în acest proces. Era acum un om bogat.

Nu s-a îmbătat cu succesul şi nici nu s-a culcat pe o ureche. Avea acum suficienţi bani să înceapă o afacere pe cont propriu, ceea ce şi avea să facă la un moment dat. Între timp însă i-a împrumutat cu bani pe proprietarii fierăriilor din Le Creusot, o comună din estul Franţei. În ciuda investiţiei masive în valoare de 30 de milioane de franci, afacerea acestora n-a reuşit să crească. Ba mai mult, a intrat în faliment şi a fost vândută la licitaţie, în 1835, pentru suma de 1.850.000 de franci.

Acela a fost momentul în care Adolphe Schneider decide să preia afacerea şi o cumpără de la cel care licitase cu doar 1 milion de franci. Tot atunci preia toate minele şi oţelăriile din ţinut şi îl aduce alături de el şi pe fratele său mai mic, Eugène, ca să conducă business-ul în timp ce el se ocupa de vânzări.

Fondatorii Schneider – Joseph Eugène Schneider

Născut la final de martie, în 1805, Eugène Schneider a fost cel de-al doilea copil al familiei care trăia într-o comună din estul Franţei. S-a angajat de foarte tânăr la o casă de comerţ din Reims, apoi fratele său l-a chemat alături de el, să lucreze în banca baronului François-Alexandre Seillière.

Eugène avea şi el un talent înnăscut pentru afaceri, astfel că la vârsta de 25 de ani era deja director al unei oţelării. Trei ani mai târziu Adolphe devenea proprietarul tuturor minelor de fier şi oţelăriilor din zona Le Creusot, iar Eugène, cu experienţă solidă deja în domeniu, era numit co-manager al aceleiaşi companii.

Fondatorii Schneider – O poveste despre intuiţie, ambiţie şi influenţă

La nici 3 ani de la momentul în care fraţii Schneider au preluat afacerile din comuna aflată în estul Franţei a fost construită prima locomotivă din Franţa, iar compania celor 2 a devenit principalul furnizor pentru producţia de locomotive din întreaga ţară. Dezvoltarea fantastică din acea perioadă, construcţia de căi ferate, nave de oţel şi industria de armament, toate au făcut ca afacerea celor 2 fraţi să prospere, ba chiar să ajungă pentru o vreme cea mai mare de acest gen din lume. A contribuit mult însă şi instinctul extraordinar al celor 2 şi experienţele de până atunci. Amândoi urmăriseră ani de zile ce merge, ce nu merge, care sunt semnalele printre oamenii de afaceri, când să pluseze şi când să se retragă.

În 1840 Adolphe Schneider decide că vrea mai mult decât să fie un om de afaceri de succes şi decide să intre în politică. Este ales în consiliul municipal al comunei la a cărei dezvoltare contribuise fără doar şi poate, iar un an mai târziu era ales primar. Ascensiunea în politică a fost chiar mai rapidă decât în afaceri, aşa că după un alt an Adolphe devenea membru al Camerei Deputaţilor.

Anul 1845 avea să-i aducă însă sfârşitul prematur. O căzătură de pe cal i-a fost fatală, astfel că Eugène s-a văzut nevoit nu doar să preia întreaga afacere, dar şi locul fratelui său din Camera Deputaţilor. Şi a ştiut să le managerieze pe toate la fel de bine, devenind unul dintre cei mai respectaţi industriaşi din Franţa, dar şi un politician extrem de activ.

În 1848 Eugène Schneider a salvat de la faliment turnătoria din Faurchambault semnând pentru un împrumut imens menit să repună afacerea pe picioare. O mişcare riscantă, dar care avea să îl facă şi mai bogat după ce a obţinut monopolul pentru livrarea de arme către statul francez, dar şi pe cel în ceea ce priveşte livrarea de materiale pentru construcţia de căi ferate. În aceeaşi perioadă devenea şi primul preşedinte al organizaţiei formată din liderii industriei fierului şi oţelului din Franţa, iar în 1851 era numit Ministru interimar al Agriculturii şi Comerţului în guvernul format de Louis Napoleon Bonaparte. A sprijinit lovitura de stat din decembrie 1851 şi a devenit membru al noii legislaturi. A rămas în legislatură până în 1870 şi s-a stins din viaţă 5 ani mai târziu, la Paris.

Afacerea a rămas pe mâinile lui Jacques Schneider, nepotul lui Adolphe Schneider, care a dus moştenirea mai departe şi a continuat să o dezvolte. Finalul Primului Război Mondial a însemnat însă şi decăderea companiei după ce industria de armament a încetat comenzile. Deşi Jacques a murit în sărăcie, compania a rezistat şi a luat din nou avânt, conducerea urmărind evoluţia pieţei. Aşa a făcut trecerea şi spre energie, numele de Schneider Electric primindu-l mult mai târziu însă, în 1999.