Dan Ursu Olar este muzician crescut în Apuseni, unde a cules prima dată ciuperci împreună cu tatăl său. După mai multe experiențe muzicale, percuționistul de la Ad Hoc a decis să se retragă în autorulotă și să-și dedice timpul studiului ciupercilor. Îl găsești pe Instagram, la ateliere de ciupercărit sau pur și simplu dacă asculți glasul pădurii și auzi: Eu sunt Ursu Dinpăduremâncătorul, Îndelungvorbitorul și Îndubălocuitorul – ciupercuționist, grasfluensăr și trubadurs celebru și sunt aici ca să te-nvăț Cum să Ciuperci – Metoda URS, adică modul în care mi-am transformat eu întreaga lume în propria mea grădinuță din care mă hrănesc cu vizibil considerabil succes de ani de zile fără să mor nici măcar o dată!
Cum ai ajuns „omul pădurilor”? Din ce vedem pe Instagram pare că acela este mediul în care trăiești. Cum și de ce?
Dan Ursu Olar: Postez atât de mult din pădure pentru că petrec foarte mult timp acolo. De obicei locuiesc într-o autorulotă, Republica Ursenească California Mobilă, unde eu sunt președinte de județ, care acum este în reconstrucție, ceea ce mă duce foarte des în zone împădurite.
M-am mutat în autorulotă ca muzician stradal, după ce încheiasem socotelile cu industria muzicală în care trăisem o vreme și unde se petreceau niște lucruri pe care nu le mai suportam. După ce s-a distrus ultima trupă în care investisem extraordinar de mult timp, emoție, bani, viață am spus că nu mai pot să cânt decât în condițiile mele.
Autorulota, cântatul pe stradă și libertatea care venea o dată cu ele mi s-au părut exact ceea ce aveam nevoie. Era o metodă economică și relativ ecologică de a putea trăi și cânta și în orașe dar și în zone sălbatice, în natura care începuse să-mi lipsească extraordinar de mult după cei mai bine de 10 ani cât trăisem în București.
Locuind în republica mea, parcată pe lângă păduri, vedeam foarte des oameni ai pădurilor, ciupercari, plecând în căutare de ciuperci și ieșind cu saci plini de ce găsiseră.
După cum vezi, fizicul meu impresionant indică faptul că sunt un pofticios, și-mi aminteam că și eu, în copilărie, culegeam cu tata ciuperci. Povestea completă era că mama, când ajungeam cu ele acasă, le arunca aproape pe toate, de teama de a nu fi otrăvitoare.
Acum, mergând pe urmele ciupercarilor, am constatat că existau o grămadă de fungi pe-acolo, dar niciuna dintre cele pe care le cunoșteam eu. Așa că am început să studiez și să caut informații despre cu ce te poți hrăni din natură. Iar din acel moment s-a petrecut declicul care mi-a amintit brusc de toată creșterea mea în Apuseni (eu sunt din Arad, dar verile și iernile le-am petrecut în Apuseni), mi-am adus aminte de legăturile cu natura pe care le aveam dar uitasem să le duc la un alt nivel.
Precum un miceliu în pădure, așa a început să crească și în mine această activitate și pasiune. Și un stil de viață.
Ce ciuperci ai descoperit?
Dan Ursu Olar: Toată viața am păstrat amintirile de la tata, când culegeam ghebe, hribi sau gălbiori. Așa încât, într-o primă fază, nu m-am dus doar cu înțelepciunea din supermarket, deja știam câte ceva în plus. Dar ce am descoperit studiind a fost șocant. Am fost uluit de cât de multe specii de ciuperci comestibile există în țara noastră. În plus, m-a lovit și gândul că nu prea știu să fac diferența între cele comestibile și cele toxice.
Vorba mea de duh este că avem două tipuri de ciupercari: cei prudenți și cei morți. E ca în sporturile extreme: trebuie să transformi frica în prieten și trebuie să o duci tot timpul cu tine, fiindcă atunci se întâmplă tragediile, când te culci pe o ureche și nu mai ești atent la ce ți se poate întâmpla. Atenție, nu e un îndemn pentru a renunța, ci pentru a duce tot timpul cu tine frica și respectul.
Pentru asta trebuie să înveți, să citești, să studiezi.
Ce ai învățat tu din toate câte ai citit? Dă-mi trei lecții!
Dan Ursu Olar: Ciupercile care se învinețesc nu e musai să fie necomestibile. Avem o grămadă de specii comestibile în țara noastră. Este nevoie de mult mai multă înțelepciune pentru a-ți da seama de diferențele între specii. Și sunt multe alte lecții la fel de importante.
De ce m-aș duce în pădure după ciuperci și nu le-aș lua de la magazin?
Dan Ursu Olar: Pentru mine, cel mai important este că în pădure nu-mi hrănesc doar corpul, ci și spiritul. „Din pădure mâncătoria”, cum îi spun eu e ceva mult mai complex decât a găsi ciuperci și a le mânca. Avem o conexiune extrem de importantă între om și natură. Ce găsesc acum găsesc în locuri prin care am trecut de zeci de ori, dar habar n-aveam că pot afla ceva acolo fiindcă nu aveam niciun fel de conexiune cu ce se întâmpla în natură.
Când te întorci din pădure cu aceste bucățele de magie, proteine și beneficii te simți ca un vrăjitor. Îmi place foarte mult basmul și povestea, mi se par cele mai valoroase lucruri pe care le avem astăzi și mi se pare că tot ce este în jurul nostru este un basm.
Eu sunt un personaj care s-a dezvoltat în urma acestor îndelungi incursiuni de căutare a ciupercilor prin pădure. Pentru mine a fost o metodă de devenire.
Care sunt spaimele tale? Pădurea, ca orice mediu natural, are poezia dar și pericolele ei.
Dan Ursu Olar: Îți ziceam mai devreme de frica transformată în prieten. Deci, cel mai mare prieten este să identific corect ce culeg. E complexă această știință și, mai ales că am început să vorbesc și altora, temerea mea principală este să transmit corect și complet informația. Din păcate, în social media nu se prea poate întâmpla acest lucru complet, in extenso, fiindcă este nevoie de clipuri scurte, de informație concentrată, care limitează foarte mult discursul mai ales al unui Îndelungvrobitor, ca mine.
Cred că temerea mea importantă este să tratez cu destul respect temele despre care vorbesc. Alte pericole? Nu mă tem de vipere, fiindcă tot timpul am o bâtă cu care testez terenul înainte. Lumea mă întreabă frecvent dacă nu mă tem de urși. Mă și cheamă așa. (râde) Țin să precizez că nu m-am întâlnit niciodată cu un urs pe unde am căutat eu de mâncare. Se-ntâmplă foarte des să cânt când merg în pădure, tocmai din motivul ăsta, să nu dau nas în nas cu sălbăticiunile. Singura teamă animalică pe care o am în pădure sunt câinii de stână, foarte greu de controlat. Uneori vin în haite, iar dacă te întâlnești cu ei mai ales când e ceață afară și-i iei prin surprindere, sunt și mai periculoși.
M-am întâlnit cu o turmă de mistreți cândva, când era ceață și bătea vântul dinspre ele înspre mine care, deși erau mulți și cu pui, au fugit în altă direcție.
Te-ai otrăvit vreodată?
Dan Ursu Olar: Din fericire, în toți acești ani de ciupercărie nu am avut nici măcar o indigestie și pun asta pe seama vorbei mele preferate, că există ciupercari fricoși și ciupercari morți. Nu mi-am asumat niciodată vreun risc în pădure, mai ales că vorbesc despre asta și pentru oameni.
Ce este Pălăria dacului?
Dan Ursu Olar: O ciupercă presupus halucinogenă, pe care toată lumea vrea să o afle din acest motiv. Doar că ceea ce oamenii numesc psilocybe semilanceata crește peste tot în lume, în zonele temperate, deci fără nicio legătură cu Terra Dacica. Bineînțeles că există legenda că dacii se hrăneau cu aceste ciuperci înainte să intre în luptă, iar asta le dădea putere. Eu nu înțeleg însă cum așa ceva te poate face violent. (râde)
Care ți se pare cea mai fascinantă ciupercă?
Dan Ursu Olar: Mi-e foarte greu să reduc discuția la una singură fiindcă sunt foarte multe detalii, despre foarte multe ciuperci, care te lasă mască. Știai că pleurotusul pe care îl găsim în magazine este carnivor? Consumă organisme unicelulare, e drept, dar este menționat în literatură ca o ciupercă carnivoră. Sau știai despre ciuperca Degetele Diavolului, adusă din Tanzania în Europa, pe tălpile unor soldați, că iese din pământ și se deschide ca o caracatiță, iar uneori are chiar și un fel de ochi în mijloc. În plus miroase pestilențial. E comestibilă în stadiu tânăr, dar eu nu am riscat niciodată. De ce miroase a hoit, la fel ca și phallus impudicus, fiindcă așa își împrăștie sporii. Muștele vin chemate de mirosul de cadavru, iar când pleacă iau cu ele și sporii ciupercii.
Dincolo de acest pragmatism al naturii, pe mine mă plasează într-un sistem. O dată cu pandemia, dar și cu mutarea mea în autorulotă, îmi lipsește socializarea pe care o aveam ca muzician. Dar conștiența pe care am căpătat-o o dată cu studiul ciupercilor mă face să realizez că tot ce e în lume e comunitate, e sistem, e conexiune. Da, o să mor la un moment dat, voi fi distrus irevocabil, dar mi se pare mult mai puțin interesant să mă concentrez pe asta. Natura este teribilă și înfricoșătoare, dar fascinantă tocmai prin asta.
Să vezi cum aceste ciuperci vor transforma resturi în copaci, sau ciuperci în alte ciuperci ale căror culori se transformă doar în contact cu oxigenul nu e fascinant?
Ce dai tu lumii din ce știi?
Dan Ursu Olar: Fac ateliere de ciupercărit. Merg cu oamenii la pădure și căutăm împreună ciuperci.
Există o piață în expansiune de omeni care culeg și vând ciuperci. Dar nu mi se pare foarte sustenabil și nici prea controlat de stat. Sincer, se duc toate ciupercile în alte țări. Ceea ce predau eu se numește: cum să ciuperci, metoda urs, metoda prin care mi-am transformat pădurea în propria grădinuță din care mă hrănesc de câțiva ani încoace cu un considerabil succes, fără să mor nici măcar o dată.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
