Îngerul a mii de refugiați din Ucraina și-a deschis casa pentru doi orfani dintr-un oraș bombardat. Cum arată viața unui ucrainean din Cernăuți: „Îmi doresc ca România să nu știe niciodată ce înseamnă războiul”

În Ucraina devastată de război, l-am cunoscut pe Tudor Sârbu, un bărbat din Cernăuți, care se remarcă prin devotamentul său neobosit pentru comunitate. Născut într-unul dintre cele peste 100 de sate de români, păstrează vie tradiția și limba maternă în mijlocul unei zone tulburi. Împreună cu familia sa numeroasă, Tudor nu doar că oferă adăpost și hrană pentru sute de refugiați, dar și-a extins casa pentru a include doi băieți orfani, oferindu-le un nou început într-o perioadă de incertitudine și durere.

Angajamentul lui Tudor față de semenii săi s-a intensificat odată cu escaladarea conflictului din februarie. Centrul creștin-român din Cernăuți, unde își dedică majoritatea timpului, a devenit un loc de refugiu pentru aproximativ 300 de persoane, întâlnindu-se cu acestea de două ori pe săptămână pentru a le oferi pachete cu alimente și alte forme de sprijin. De la începutul războiului, a ajutat la evacuarea a numeroase familii din zonele distruse, oferindu-le nu doar siguranță, ci și speranță într-un viitor mai bun. Iar poveștile pe care le-a cunoscut l-au schimbat și l-au determinat să ajute și mai mult. Atunci când vezi oameni care au pierdut totul, copii care se joacă atunci când lângă ei se trage, familii care nu s-au mai văzut de luni bune, viața nu are cum să nu ți se schimbe radical. 

Povestea lui Tudor nu este doar despre ajutorarea celor afectați de război, ci și despre o implicare profund umanitară. Începuturile sale în ajutorarea oamenilor datează din 2014, când a participat la reconstruirea caselor distruse în Sloviansk. Experiențele trăite atunci, văzând durerea și nevoia extremă a oamenilor, l-au determinat să se implice și mai mult. Astăzi, familia sa și-a deschis brațele și inima către doi băieți, orfani, dintr-un oraș aproape distrus de război. Ei au acum liniște, căldură și siguranță, în timp ce Ucraina visează și luptă pentru un viitor mai bun. 

Unde sunteți acum?

Acum sunt în Cernăuți, la Centrul creștin-român, urmează să avem în scurt timp o întâlnire cu refugiații. 

Și ce faceți acolo acum? Cu ce ajutoare sunteți? 

Noi avem aici vreo 300 de refugiați și ne întâlnim cu ei de două ori pe săptămână. Și azi o să le dăm pachet cu alimente.

Cum ați ajuns să vă implicați în ajutorarea refugiaților?

Când a început războiul din februarie, au venit aici mulți refugiați, pe cei mai mulți i-am adus noi, i-am evacuat noi din zonele distruse. Plus de asta, veneau aici foarte mulți oameni care știau că aici ar găsi un loc de adăpost – hrăneam câte 170 de oameni pe zi. Și mulți au rămas care erau nevoiași.

Dar trebuie să spun că am ajutat mult mai mulți oameni la început. Acum trebuie să ținem un pic controlul. 

Dar care este situația în Ucraina în acest moment? Cum o simțiți dumneavoastră de acolo? 

Acum, situația e destul de rea. Situația războiului este la fel, poate e și mai rău. Problema este că oamenii care luptă și cei care ajută au obosit foarte tare. Și de asta o văd eu mai rea.

Pe de altă parte, oamenii au nevoie de și mai mare ajutor, dar nu mai are cine să-i ajute, nu? 

Da, au nevoie mai mult de ajutor și oamenii au obosit ajutând. Asta e una din probleme. 

Farul speranței în Cernăuți: Cum ajută Tudor Sârbu refugiații din Ucraina cu devotament și curaj

Dumneavoastră cum ați ajuns să îi ajutați pe oamenii din Ucraina? 

E o poveste mai lungă… totul a început odată cu prima parte a războiului în 2014. Când a fost eliberat Sloviansk, am mers cu un pastor din Moldova, din Bălți, să facem acoperișuri pentru oamenii care aveau casele distruse. M-am dus cu gândul că ajut odată și apoi, gata, îmi văd de treabă. Dar lucrurile care le-am văzut de acolo, când am văzut cum trăiau oamenii, toate scenele astea îngrozitoare m-au făcut, vrând-nevrând, să mă implic mai mult în asta.

Cum aveți timp să faceți asta? Ce faceți în viața de zi cu zi? 

Mă ocupam cu construcții. Acum munca mea înseamnă cam 80% ajutorarea refugiaților. Să găsim oamenii, echipe care merg în diferite locuri din Ucraina, la început să facem acoperișuri și reparăm casele. Și vă spuneam, lucrurile pe care le-am văzut acolo, oamenii necăjiți pe care i-am întâlnit, m-au făcut să mă implic mai mult. 

De exemplu, unul dintre primele cazuri pe care le-am trăit a fost cel al unei familii cu trei copii. Pe bărbat îl chema Leone, avea vreo 30 de ani. Făceam acoperișul la o femeie bătrână și el mă ajuta, îmi căra tablă ca să acoperim ce mai rămăsese din casă. Era îmbrăcat într-o salopetă, îmbuibat până la gât, cu niște cizme înalte în picioare. Și la a doua zi l-am trimis să se schimbe – să-și ia alte haine, altă încălțăminte că nu puteam să-l văd lucrând așa pe căldură. Și el s-a uitat la mine și spune: „eu altceva n-am, nimic n-am, numai hainele pe mine”. Și mi-a arătat peste drumul locul unde fusese casa lui. Când s-a bombardat, când s-a împușcat, el s-a refugiat la subsol cu nevasta și cei trei copii – avea doi băieți gemeni, de vreo trei ani jumătate și o fetiță de vreo 5-6 ani. Au stat toți la subsol până au terminat apa, mâncare. Și a treilea zi au ieșit și au mers până la soacra lui, la vreo 20 minute, să mâncăm și când s-au întors, nu mai era nicio casa, numai flăcări. Au rămas doar bombe. Nu mai aveau nici acte, doar soția lui deținea buletin pentru că îl ținuse în geanta pe care o avusese cu ea. Nu mai avea nimic, nimic. Și m-am uitat la el și de atunci nu am putut să mă gândesc decât la cum să-i ajut mai mult.

De atunci veneam acasă, căutam băieți care să mă ajute în construcții, să mergem să îi ajutăm să-și repare casele. După aia s-au găsit oameni din România care voiau să vii cu ajutoare. Și unul după altul, unul după altul… și acum au trecut zece ani de când îi ajutăm pe oamenii din Ucraina. 

De unde vă găsiți resursele materiale pentru aceste construcții, bănuiesc că oamenii de acolo nu mai au aproape nimic…

Acum nu mai mergem decât dacă avem un sponsor, dacă vine cineva cu ajutoare sau cu bani de cumpărări. Aici, în Cernăuți, găsim de toate de cumpărat. Cumpărăm și mergem încolo. Și asta o facem cam odată, la două săptămâni. 

Citește și: „Mami, mai luptă ucrainenii?”. Cum trăiesc copiii refugiaților care au ajuns în România? Olga Mititelu, formator Terre des hommes, a ajuns să vorbească zilnic rusa, limba agresorului țării lor, singura formă de a comunica eficient cu cei mici

Și ce înseamnă mergem încolo? Aveți puncte anume? 

Războiul înseamnă o linie de 1500 de kilometri. Și avem în regiunile Donetsk, Luhansk, Harkov, Sumî, Nicolae, Herson biserici cu oameni pe care îi cunoaștem și care pregătesc terenul înaintea noastră. Sunăm din timp ca ei să vorbească cu oamenii de acolo și să îi organizeze. Noi facem pachete cu alimente și mergem acolo și le distribuim la oameni. 

Ce înseamnă acasă? Spuneați că vă întoarceți acasă, luați lucruri sau oameni și vă duceți înapoi. Unde este acasă? 

Acasă, înseamnă aproape de Siret, de Suceava. Eu sunt la Cernăuți. Războiul e foarte aproape… linia de front e la vreo 800 de kilometri cam. Bine, s-au mai împușcat, au mai dat cu bombe și mai aproape. Dar războiul este cam la 800-1100 de kilometri.

Dar avem foarte mult de lucru cu refugiații și aici, în Cernăuți sunt foarte mulți. Cum spuneam, de două ori pe săptămână, vin între 250 și 300 de oameni să îi ajutăm. Le dăm haine, le dăm alimente, medicamente.

Dar dumneavoastră sunteți din Cernăuți? V-ați născut acolo? 

Da, m-am născut aici. Sunt de lângă Cernăuți. Sunt 108 sate românești care au rămas după Al Doilea Război Mondial. 

Toată lumea din zonă știe limba română? 

Da, toată zona aceasta, acum cred că sunt mai puține sate, dar sunt toate românești. Eu am învățat la școală românească. Acum, lumea, un pic s-a mai ucrainizat. Zona aceasta e cumva pe cale de dispariție, dar tot mai sunt în jur de 100 de sate unde se vorbește limba română. 

Și toată familia dumneavoastră știe limba română? 

Da, da, da. Acasă vorbim limba română. În sat limba română. La biserică limba română.

Povestiți-ne puțin despre familia dvs. Știu că este una destul de mare…

Nu știu dacă este chiar numeroasă. Eu am venit dintr-o familie cu 7 copii. Nevasta dintr-o familie cu 9 copii. Noi avem 5 copilași pe care ni i-a dat Domnul și, am mai luat, 2 din zona de război, în ianuarie.  

De unde? 

Din regiunea Nikolaev.

Și cum i-ați luat? Cum s-a întâmplat?

Sunt mulți copii orfani rămași de la război sau cu alte ocazii. Și am făcut toate actele de care îi avea nevoie. 

I-ați luat în plasament deocamdată, nu? Adică nu i-ați adoptat?

Da, da. 

Și cât de ușor v-a fost… bănuiesc că, mai ales acum cu situația aceasta din Ucraina, lucrurile birocratice sunt destul de complicate, nu? 

Nu a fost chiar ușor… pentru că a trebuit să facem niște cursuri speciale, să pregătim actele de care aveam nevoie. Ne-a luat cam jumătate de an să ne pregătim. După aia am avut nevoie de un timp să căutăm să vedem pe cine luăm, dar Dumnezeu ne-a ajutat și am luat doi băieței – unul de șapte ani și unul de patru ani. 

Dar nu îi știați înainte, nu? 

Nu. Am vorbit în mai multe locuri, am căutat și Dumnezeu a vrut să ne întâlnim cu ei. 

De unde este această dorință de a-i ajuta pe copii? Ce v-a făcut să faceți acest pas? 

La noi au mai stat copii orfani, dar au stat câte o săptămână două, poate câte o lună, câte trei luni. La noi în familie mai veneau copii care aveau nevoie de ajutor și ne-am gândit că decât să ajutăm pe mulți în mod haotic, mai e bine iei unul, doi și duci la condiții. 

Cum s-au adaptat în familie? Cum s-au integrat? 

Slavă Domnului, destul de bine. Ne-am învățat și noi cu dânșii și ei cu noi. Mai avem de învățat multe lucruri, dar noi ne-am așteptat la mai rău și când te aștepți la mai rău și chiar dacă nu-i chiar bine, atunci lucrurile sunt bune. 

Diferența de vârstă dintre ei și ceilalți copii este mică? 

Cea mai mică a noastră are 11 ani. Ei au șapte și patru. Dar copiii au vrut mult săi îi aducem în familie. Nu facem diferență că unii sunt ai noștri și alții nu.

Toți copiii stau cu dumneavoastră acasă? Toți cei șapte copii? 

Cea mare s-a căsătorit, dar nu e departe de noi.

Și toată lumea știe limba română, inclusiv cei doi copii?

Acasă vorbim în română, cei mici înțeleg română, dar încă nu știu să vorbească. De aceea, ceilalți copii vorbesc cu ei mai mult în rusă și ucraineană, le e greu să le explice. Dar încep să învețe și ei. 

Citește și: Refugiată din calea bombelor pentru a doua oară, și-a luat fata, nepoata și pisica, și-a pus toată viața într-un rucsac și a venit la București. Povestea supraviețuitoarelor Eleni, Nelli și Eva

Și nu și-au dorit să vină cu dumneavoastră în toate acțiunile acestea de ajutorare? 

Ai mei copii au fost, familia au fost în zona de război și au văzut cum îi. O să avem o acțiune pe 5 august, o să mergem chiar în zona Nikolaev, să ajutăm tot niște copii. O să facem niște tabere cu copiii care au rămas acolo în unele sate și o să-i luăm pe toți acolo. 

Care este situația copiilor care au rămas în în Ucraina și mai ales în zonele astea de conflict?

Poate ei nu-și dau seama acum cât este de gravă situația lor… acum este vară, este cald, au unde să stea, nu le trebuie căldură, se mai descurcă. În schimb, realitatea este foarte periculoasă pentru că oricând pot să împuște. Și, mai grav, este că ce am văzut că atunci când se întâmplă asta, copiii nu mai au nicio reacție. Adică, am avut situații când se împușca destul de tare și eu căutam un loc unde să mă ascund și copiii continuau să se joace ca și cum n-ar fi nimic.

Adică sunt deja obișnuiți… 

Sunt obișnuiți și asta nu e bun.

O lumină în întuneric: cum un ucrainean născut într-un sat de români își dedică viața refugiaților de război

Ce mesaj ați avea pentru politicienii din Ucraina? 

Să facă tot ce depinde de dânșii ca să oprească corupția care mai este, să facă cât mai multă dreptate și să ajute oamenii. 

Și pentru Putin? 

Pentru Putin nu știu dacă pot spune în cuvinte… ar trebui să oprească și să-și vadă de treaba lor, dacă mai ține de el. 

Credeți că se va termina sau când credeți că o să se termine acest război? Și cum credeți că o să se întâmple? 

Nu știu, am încetat să mai cred promisiunile. Și chiar dacă s-ar opri acum, cred că ar fi foarte mult de lucru pentru că sunt foarte mulți oameni care au rămas invalizi – au rămas fără mâini, fără picioare. Spitalele este pline de soldați care au rămas cu diferite sechele și au nevoie de ajutor. Cei mai mulți oameni care vin din zonele de război au nevoie de o reabilitare pentru că au probleme psihice.

Citește și: Povestea singurului român fără o funcţie publică decorat de preşedintele Volodimir Zelenski. Radu Hossu: „Am trăit momente de intensitate maximă, am fost bombardaţi zi și noapte”

Îmi amintesc și acum de un soldat care tocmai ce venise de pe front. Și, vorbea cu un coleg într-o benzinărie și îi spunea că el venise de vreo două săptămâni acasă, dar că, deși putea să stea mai mult de o lună, deja avea bagajul gata să se întoarcă la război. Și spunea că el a înțeles că este greu la război, dar este mai greu pentru el gândul că trebuie să locuiască undeva unde nu este pace. Oamenii care au stat acolo mult timp văd altfel realitatea. 

Tudor Sârbu: „Îmi doresc ca România să nu știe niciodată ce înseamnă războiul”

Care este povestea care v-a marcat cel mai mult… povestea unor oameni sau a unor locuri. Ce v-a marcat cel mai mult în toți acești ani? 

La început m-au marcat oamenii care au rămas fără nimic. Apoi, îmi amintesc de povestea unui bărbat care se ocupa de evacuarea oamenilor din Sloviansk. L-au prins rușii, l-au băgat într-un beci, l-au ținut acolo cu mâinile legate câteva zile și apoi l-au răscumpărat ucrainienii. El a ieșit din beciul acela pe la ora 11 și până la ora 15 deja era în microbuzul care îl ducea în același loc, să-și reia misiunea. Deci sunt oameni eroi care sunt gata oricând să ajute.

Pe urmă, sunt mulți oameni pe care cred că doar Dumnezeu i-a scăpat. Mulți oameni care au rămas fără nimic. Poate cel mai mult m-a marcat povestea unui băiat care s-a refugiat la noi. Nevasta și copilul erau deja în Cernăuți. Iar atunci când l-am găsit și pe el, mi-a spus „m-am gândit că se termină azi, poate mâine și când am văzut că nu se întâmplă, am dat drumul la vacă și la câine, erau singurii care ne mai rămăseseră, am luat niște haine într-o pungă și am plecat”. Și a venit omul fără nimic în Cernăuți.

Un alt refugiat, Vova, m-a impresionat foarte mult. Pe el l-am întâlnit la o biserică, era credincios, pocăit. Și pe drum îl întrebam care a fost cel mai greu lucru pentru el. Și el mi-a povestit că înainte să înceapă războiul, a venit în Harkov la muncă cu două-trei zile înainte de război. Nevasta lui, cu o fetiță de două săptămâni, a rămas în Mariupol. Și după ce a început războiul, în fiecare zi mureau acolo mii de oameni când au venit rușii și au distrus tot, au făcut orașul una cu pământul. Și el patru luni nu a știut nimic, nici de nevastă, nici de fetiță. Nu știa dacă mai trăiesc sau nu. Dar se ruga în fiecare zi pentru ele. Iar după patru luni, ea l-a sunat și i-a spus că sunt bine, că au ajuns într-un sat din Ucraina, apoi au plecat de acolo la Moscova și apoi în Norvegia. Și urma să vină în zona Cernăuți. Și el era cu noi în microbuz. Și l-am întrebat unde merge acum și el îmi spunea că nu știe, că așteaptă să-l sune nevasta să îi spună când ajunge în Cernăuți, dar nu știa unde anume. Și când mai aveam vreo 50 de kilometri până să ajungem acasă, m-a sunat un prieten din Suceava, care face transport în România și Europa. Și îmi spune, uite, am în autobuz la mine o ucraineancă cu un copil mic. Nu știe limba, nu mă descurc cu dânsa, o duc la tine și toți te descurci cu ei. Și am aflat că era nevasta lui. Nevasta și copilul erau în autobuz la prietenul meu și soțul la mine în mașină. Și s-au întâlnit, după șase luni, la mine acasă. A fost o atmosferă foarte sentimentală.

Ultima întrebare, cum ar putea oamenii să ajute? Dacă vrea cineva, cum ar putea să o facă? 

Cele mai mari nevoi pentru oamenii de aici sunt legate de case, să aibă unde să stea când vin. Ar avea nevoie de locuri de muncă pentru că altfel se ocupă de prostii sau se îmbolnăvesc psihic. Și apoi, bineînțeles, pot ajuta cu alimente, sau medicamente. Este nevoie de generatoare pentru că sunt zone foarte mari care nu au curent. Sunt localități unde, de mai bine de un an, nu exista curent. Și am întrebat femeile de acolo, că cel mai mult sunt femei rămase, cum se descurcă fără curent și mi-au spus dacă s-ar opri împușcatul, nu le-ar mai trebui curent toată viața. Deci oamenii se adaptează la orice.

Și, la final, aș mai vrea să spun că îmi doresc ca România să nu știe niciodată ce înseamnă războiul. Și să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru lucrurile pe care le avem, să le prețuim pentru că nu se știe niciodată când le putem pierde.