Povestea singurului român fără o funcţie publică decorat de preşedintele Volodimir Zelenski. Radu Hossu: „Am trăit momente de intensitate maximă, am fost bombardaţi zi și noapte.”

Mai bine de o jumătate de an l-am pândit pe Radu Hossu pentru un interviu. Amabil, mi-a răspuns la fiecare mesaj trimis, dar de fiecare dată era prins până peste cap cu acţiunile umanitare pentru Ucraina. Acum, că s-a întors în ţară, am reuşit să ne aşezăm la poveşti. Am descoperit un om extrem de direct, mereu cu gândul la ce ar putea să mai facă astfel încât să aducă un bine vecinilor noştri. Am fost curioasă să aflu ce anume l-a motivat în această misiune, cum a pornit pe drumul activismului civic, dar şi ce planuri era pe mai departe în această direcţie.

Radu, cât ai stat anul ăsta în România şi cât în Ucraina?

Cred că am stat în România un pic mai mult, dar şi în Ucraina am fost foarte mult timp. Am fost în ianuarie, în martie, în aprilie, în iunie, în iulie, acum am fost iar.

Spune-mi, te rog, cum a început toată lupta asta a ta pentru a-i ajuta pe cei de acolo.

Pe 26 februarie am început să scriu rezumatele de noapte, dar povestea cu Ucraina a început înainte de declanșarea invaziei, cred că în decembrie 2021 şi ianuarie 2022, când scriam despre faptul că Ucraina va fi invadată de către Rusia, iar lumea spunea că Putin nu va face asta. Pe mine lucrul ăsta mă deranja la nivel de principiu, de lege, de justiție, de justețe. Un stat suveran independent, cu integritate garantată de către Carta ONU, inclusiv de către tratatele pe care le-a semnat Federația Rusă, Memorandumul de la Budapesta, care garantează suveranitatea, integritatea teritorială a Ucrainei. Dacă Ucraina își oferea arsenalul nuclear Rusiei în 1994, această integritate și suveranitatea era garantată de către 3 state garante: Rusia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

Prin urmare, ceea ce urma să facă Rusia și a și făcut după aia, pe 24 februarie, încălca toate tratatele astea pe care inclusiv ei le-au semnat. Lumea, probabil de aia era și cumva în dubii şi nu credea că va fi invadată Ucraina, pentru că erau atâtea acorduri internaționale semnate de ambele părți și de alte state garante pe care, dacă Federația Rusă le-ar fi încălcat, ar fi fost ceva de nemaivăzut în lume.

Cam de aici a început momentul în care eu am început să fiu îngrijorat de faptul că se poate întâmpla chestia asta în secolul 21, ca o țară suverană independentă să fie invadată de o altă țară.

Ce te făcea pe tine să ai aceste semne de întrebare?

Unii poate își mai aduc aminte că, la un moment dat, americanii și-au schimbat modelul de comunicare al conflictelor pe care le observau. Înainte erau destul de închiși la a comunica a priori că s-ar putea întâmpla o invazie a unor state în alte state. Ceea ce s-a întâmplat de data asta este că ei au anunțat din timp că există o îngrijorare mare asupra acestui fapt.

Pe internet există câteva companii comerciale care au sateliți care trec pe deasupra Ucrainei și Rusiei și fac poze satelitare pământului. Undeva în ianuarie, februarie, masarea celor 200.000 de trupe din jurul Ucrainei mi-a pus niște semne de întrebare în momentul în care am văzut imaginile acelea.  Narativul oficial al Rusiei era că ei fac antrenament acolo. Problema este că, din ce știm cu toții, cei care ne-am mai interesat un pic de zona asta militară, este că în momentul când faci antrenamente, nu te duci cu brigăzi specializate de echipamente și salvări. Te duci cu o salvare, două, pentru că ai antrenament şi, în cazul în care se întâmplă câte ceva, să poți să intervii și în același timp să îţi antrenezi medicii, dar în momentul în care vezi zeci de ambulanțe militare, asta te pune pe gânduri.

Atunci m-am gândit că e foarte posibil ca ăștia chiar să vrea să facă chestia asta. Adică logistică de război? Dar imaginile satelitare arătau exact ca o invazie, de aceea mi-am și permis să scriu în ianuarie faptul că Ucraina va fi invadată de către Rusia.

Atunci am fost luat în derâdere, dar pe 24 februarie s-a văzut că lucrurile au fost, din păcate, groaznice. Invazia asta a încălcat absolut tot dreptul internațional, tot ce înseamnă formă de moralitate, de justețe, de justiție internațională.

Radu Hossu, povestea singurului român fără o funcţie publică decorat de preşedintele Volodimir Zelenski

Ai pomenit de mai multe ori de justiție şi justeţe. De unde acest spirit justițiar la tine?

Poate din copilărie. Cei care probabil o să citească acest articol au trăit în anii ’90 şi cu toţii ştim că atunci nu prea exista justiție prin cartier. În principiu, ca să supraviețuiești, trebuia să golănești, să fii un golan prin cartier. Atunci nu exista justiție, să spui că venea poliția și te salva de la o bătaie din fața unei găşti din cartierul vecin și așa mai departe. Acolo justiția ți-o făceai de unul singur: luai, dădeai.

Ideea era că mi se părea incorect. Am fost bullyed destul de mult timp, cât timp am fost în generală până în liceu. În liceu cumva s-a schimbat raportul ăsta și, din păcate, s-a schimbat exact în sensul în care îl vedem și în lumea reală și în care îl explică și oamenii de știință: cei care sunt agresați devin agresori la un moment dat. Mi s-a întâmplat ca și eu să fiu unul dintre oamenii ăștia, să fiu eu agresorul în liceu.

Slavă Domnului, după aia m-am maturizat, zic eu și am revenit pe o cale mai bună și mi-am dat seama că de fapt, nu asta este ceea ce ar trebui să fac. Ideea este că ceea ce ar trebui să faci în lume, în viața ta este să lupți pentru ceea ce crezi, pentru convingerile tale, pentru crezurile tale și să nu dai înapoi în momentul în care ești convins că ai dreptate.

Ăsta e motivul pentru care ai intrat şi în politică?

Până să intru în politică eu, înainte de toate, sunt activist civic. Acum şi internaţional, nu doar naţional. (n.r.: râde) Primul meu protest, de exemplu, a fost în 2008, când s-a triplat taxa auto pentru mașinile importate din Europa. Atunci am făcut primul protest în Brașov. Îmi aduc aminte că am împărțit undeva la 4000 de pliante în oraş și am făcut primul protest împotriva triplării taxei auto, după care acest protest a devenit național. S-a demonstrat mai departe, am și lucrat la redactarea scrisorii pentru Comisia Europeană, care să demonstreze că această lege, dată de guvernul Tăriceanu, este ilegală şi că încalcă drepturile europene.

În 2012 am ieșit la protestele de la Roșia Montană, în Brașov. În 2015 am organizat protestele de la Colectiv, tot din Braşov, împotriva guvernului Ponta, împotriva lui Bănicioiu și a tuturor celor care spuneau că avem de toate. Dar oamenii nu doar au murit în club, ci au murit, mai rău, în spitalele din România din cauza infecțiilor nosocomiale, lucru care nu s-a schimbat nici până astăzi în cele mai multe dintre spitalele din România. Este un lucru absolut grav pentru absolut oricine, pentru că la un moment dat, că vrem, că nu vrem, nu suntem nici unul dintre noi făcuţi din oțel, vom ajunge în spital. Fiecare dintre oamenii care vor citi acest material vor îmbătrâni la un moment dat, iar oamenii care sunt la putere în momentul ăsta și care conduc țara trebuie să gândească că educația și sănătatea ar trebui să fie prioritare. Pare-se că nu sunt prioritare.

În 2017 am ieșit la protestele de la Ordonanța 13, le-am organizat pe cele din Braşov alături de o mână de oameni. Am fost vreo 7 care am organizat aceste proteste. Mi-aduc aminte că în prima seară, când am făcut apelul la mine pe pagină, eram 57 de oameni şi am ajuns la cel mai mare protest de după Revoluție din Brașov: 15.000 de oameni în Piața Sfatului. Atunci a fost un moment emoționant pentru că am cântat alături de 15.000 de oameni Deșteaptă-te Române.

Multă lume spune: „Bun, ai protestat. Şi ce ai obţinut?” În 2008 aveam 22 de ani și am reușit, prin implicarea mea, să schimb indirect o lege în România și să demonstrez că este ilegală. În 2015, la Colectiv a picat guvernul Ponta. Nu eu am organizat protestele de la Bucureşti, de exemplu, care au fost cele mai mari, dar și în Brașov au fost atunci undeva la 3.000 de oameni, ceea ce la Brașov nu prea se întâmpla, că nu exista o activitate civică foarte mare pe atunci. Apoi, la Ordonanța 13 am avut Ordonanța 14 care a abrogat-o pe cealaltă. Prin urmare, protestele astea contează. Ceea ce vreau să spun este că implicarea civică funcționează.

Aș vrea să subliniez însă că nu trebuie să fie proteste violente. De foarte multe ori am auzit, mai ales în decursul activității mele civice, că protestele trebuie să fie într-un fel sau altul, să ne batem cu Jandarmeria sau ceva de genul ăsta, pentru că așa atragem atenția. Eu, pe această cale, vreau să mulțumesc și Jandarmeriei din Brașov și Poliției din Brașov, care ne-au fost niște parteneri absolut extraordinari. Recunosc, eu nu am făcut niciodată cerere pentru protest, dar oamenii ăștia înțelegeau că noi nu protestăm împotriva lor şi că protestăm pașnic. Bineînțeles că eram responsabilul moral, pentru că de fiecare dată îmi cereau actele și îmi treceau datele acolo. Îmi şi spuneau: „Sper că nu aveţi de gând să faceţi ceva, să devastaţi sau altceva.” Şi de fiecare dată le spuneam că nu Braşovul este duşmanul sau adversarul nostru, nici clădirile, nici ei. Noi mergem acolo să protestăm pentru o societate mai bună, pentru o justiție independentă. Iar asta a adus mai multă lume la proteste. Au venit oameni cu copii care le-au arătat ce înseamnă exercitarea democrației de către cetățean. Nu eşti doar locuitor, ci şi cetăţean implicat în viața societății. Tocmai pentru că erau proteste pașnice au venit din ce în ce mai mulți oameni în vârstă, au venit tineri, au venit părinți cu copii. Şi la Braşov, aşa cum a fost și la București, de cele mai multe ori am avut succes, în sensul că aceste proteste au schimbat ceva.

Din păcate, în momentul ăsta vedem că există o apatie în societate, pentru că suntem bombardați de atât de multe informații negative de peste tot. Avem 2 războaie în jurul nostru în momentul ăsta, unul la granița noastră și unul care este cumva personal, destul de apropiat nouă. Se întreabă lumea de ce suntem atât de mult interesați de Palestina și Fâșia Gaza. Pentru că sunt foarte mulți români care au legături cu Israelul și cu Palestina, deci prin urmare și acest război are o anumită atingere personală pentru poporul român.

Şi după ce că ești bombardat de aceste știri negative, mai vine și Guvernul cu creșteri de taxe și impozite, cu măsuri fiscale care în niciun caz nu ajută mediul economic. Și atunci, la un moment dat, ești atât de tracasat de toate lucrurile astea încât zici. „Îmi bag picioarele și nu mai fac nimic. Închid televizorul, nu mă uit pe Facebook, nu mă mai uit la nimic. Pot să îi înţeleg, numai că 2024 este un an esențial în care trebuie să ne exercităm dreptul civic de a ne informa, de a acționa și de a și vota.

Vreau neapărat să nu lăsăm în aer răspunsul legat de intrarea ta în politică.

Am intrat în politică în august 2022, în timpul campaniei electorale locale de la Brașov. Eu am fost cel care a scris strategia campaniei electorale a lui Allen Coliban. Nu eram în partid în momentul acela. Am scris atunci mai multe strategii pentru că, pentru cei care nu știu, în general o campanie electorală nu are nevoie doar de o strategie. Strategia întotdeauna este volatilă și dinamică și se schimbă în baza contextului extern, în baza a ceea ce fac adversarii politici în timpul precampaniei electorale sau în timpul campaniei electorale.

Ei, şi la un moment dat, undeva în august 2022 membrii unui partid din Brașov, nu vreau să-i dau numele, s-au comportat fizic agresiv la adresa membrilor USR și atunci am zis că dacă e pe golăneală, atunci să fie pe golăneală. Şi acela a fost momentul în care am intrat în USR. A nu se înțelege că sunt în continuare un golan, dar pot fi dacă e nevoie. Sunt un om absolut normal, cu bune şi cu defecte. Pentru unii sunt un exemplu, pentru alţii sunt un antiexemplu. Pentru mine sunt doar un om cât se poate de normal.

De atunci, din 2022 sunt membru simplu în USR. N-am ocupat niciodată niciun fel de funcție în interiorul USR-ului, nici în Biroul Local, nici în Biroul Național, nici în echipa de cenzori, absolut nimic. Am avut contract cu USR-ul pentru comunicare timp de un an şi jumătate, pentru că am lucrat şi strategia de la Parlamentare pentru USR Brașov şi pot spune că asta a dovedit că nu a fost un accident faptul că strategia mea de la Locale a fost câştigătoare. Brașovul a fost unul dintre cele 3 județe câştigate de USR la Parlamentare. Și atunci cei din USR Brașov au decis să îmi propună să fiu cel care coordonează comunicarea pentru municipiul Brașov și vectorii Allen Coliban, Flavia Boghiu, Camelia Bertea, primarul din Victoria şi primarul din Sânpetru, Marian Arhire.

Asta a durat cam un an și ceva până când a început războiul din Ucraina. În momentul ăla evident că nu am mai putut să fac chestia asta. Prelungirea de contract trebuia să fie în iunie 2022, dar am refuzat-o pentru că deja începusem să scriu rezumatele de noapte. Ziua făceam comunicare pentru vectorii politici și noaptea făceam rezumatele de noapte despre situația de pe frontul din Ucraina. Încă nu plecasem în Ucraina și am spus că nu pot să mai fac chestia asta pentru că îmi este practic imposibil. Am renunțat la contractul cu USR-ul și m-am concentrat pe activitățile mele cu și despre Ucraina și din Ucraina.

De ce ai început rezumatele de noapte?

Mi se părea că e foarte multă comunicare pe subiect, însă nu mi se părea că e o comunicare structurată, pe care eu să o înțeleg. De exemplu, se spunea că a fost bombardat Harkivul sau că nu știu ce în Herson a fost bombardat, apoi Nikolaievul, Melitopolul. Acum suntem mulți care știm geografia Ucrainei, cred că mai bine decât geografia României, dar pe atunci nu ştiam prea multe şi nici ce se întâmpla acolo. Kievul era atacat, trebuia să pice în 3 zile, n-a picat.

Intrasem pe 24 pe canalele de Telegram rusești și ucrainene, ca să văd ce zice fiecare parte. Telegram are o funcție în care îți traduce în timp real: dai click dreapta, translate to English. Și atunci ce scriau ei în rusă sau în ucraineană se traducea în limba engleză, îndeajuns de corect încât să pot să înțeleg despre ce e vorba în mesajele postate de cei care scriu pe canalele de Telegram de acolo.

Şi aşa a început toată povestea. Pe 24 şi 25 am început să mă informez și mi-am dat seama că, de fapt, există mai multe axe de atac ale Federației Ruse. Am început să structurez informația în capul meu, după care pe 26 dimineața am scris primul rezumat. A explodat, s-a viralizat instant. Îmi aduc aminte că la 06:08 sau ceva de genul ăsta l-am postat, eram în bucătărie, Flavia dormea pe canapeaua de acolo şi undeva pe la 7 dimineaţa, când s-a trezit, i-am zis că s-a întâmplat ceva, că am mii de like uri, sute de share-uri într-o oră. S-a întâmplat doar pentru că pusesem cu liniuță ce se întâmplă și unde.

Se pare că nu doar tu aveai nevoie de informaţie structurată.

Da, eu nu îmi dădusem seama. Nu știam dacă sunt numai eu, dar am zis că dacă tot am făcut asta măcar să scriu. Şi de acolo totul s-a transformat în mii de like-uri, mii de share-uri. În primele 100 de zile de război am scris 95 de rezumate de noapte. Timp de 3 luni de zile am dormit cam 3-4 ore pe noapte. Dimineața mă trezeam să fac comunicare în baza contractului pe care îl aveam cu USR Brașov și de multe ori se întâmpla ca munca să se termine pe la 11-12 noaptea, pentru că aveai diferite crize de comunicare, trebuia să dezbați cu Biroul, cu vectorii cum comunici, ce comunici, să faci anumite propuneri de comunicare și așa mai departe. Când terminam ziua de lucru eu începeam să mă informez despre ceea ce s-a întâmplat în Ucraina în timpul zilei și pe la 4-5 dimineața puneam rezumatul de noapte. Dormeam 3-4 ore, mă trezeam şi o luam de la capăt. În total cred că am scris undeva la vreo 400 de rezumate.

Cel mai interesant este faptul că rezumatele deveniseră atât de virale încât ajunseseră şi în Ucraina. Şi undeva prin iunie m-a contactat un soldat ucrainean de origine română, Misha, care mi-a spus dacă sunt interesat de informații de pe front, din Donbas, unde lupta el în acel moment. Mi-a spus că mi-a citit rezumatele și că ceea ce scriu eu i se pare că este cât se poate de apropiat de realitate şi că îi ajută inclusiv pe ei, pentru că soldații, în momentul când sunt în bătălie, în sectoarele lor, nu știu ce se întâmplă la 400 km în stanga sau în dreapta și, prin urmare, inclusiv pe ei îi ajuta să aibă o imagine de ansamblu.

Sunt jurnaliști, corespondenți de război, acreditați de marile trusturi de presă, care mi-au scris și mi-au mulțumit pentru rezumate. Unul dintre ei mi-a spus că i-am salvat viața pentru că el trebuia să se ducă într-o zonă în care urmau să atace rușii, eu am scris lucrul ăsta şi nu s-a mai dus acolo în urma rezumatului meu.  N-am crezut vreodată că ceea ce scrii pe Facebook la moment poate să salveze viețile unor oameni.

Revenind la Misha, el m-a contactat, m-a întrebat dacă am nevoie de informații, după care văzând că aveam pe atunci vreo 30-40.000 de urmăritori pe Facebook, m-a întrebat dacă putem să strângem ceva fonduri pentru civilii din localitățile care erau eliberate în Ucraina de către ei, în zona Donbasului, în momentul ăla. Iar ceea ce m-a frapat şi m-a uns pe suflet în acel moment, m-a întrebat dacă pot să strâng ceva bani și pentru niște animăluțe. Rămăseseră animalele în urmă pentru că oamenii fugeau de război și de multe ori nu știau dacă la Vamă îi vor lăsa să plece cu pisica sau câinele şi preferau să le lase acolo. Oamenii care rămâneau în urmă ajungeau să aibă grijă de 20-30 de câini, 30-40 de pisici, ceea ce este absolut extraordinar.

Ce anume l-a motivat pe Radu Hossu în această misiune și cum a pornit pe drumul activismului civic?

N-ai avut vreun sentiment că poate încearcă să te sensibilizeze în acest fel, că poate lucrurile nu stau chiar aşa?

Ba da, cum să nu. În primă fază am crezut că asta este un fel de strategie de marketing a armatei ucrainene sau a Ucrainei, să ne tot arate soldați cu pisici. În realitate, după ce am ajuns în Ucraina, mi-am dat seama că nu este așa. Asta e cultura lor, ei chiar își iubesc animalele de casă extraordinar de mult.

Pe unde am fost în Ucraina, și am fost peste tot, era plin de pisici și de câini și soldații le dădeau din mâncarea lor. Era un lucru extraordinar. Sunt poze și cu mine și cu soldații, cu pisicile de pe unde ne duceam și ne întâlneam cu alte brigăzi sau cu alte unități. Tot timpul erau câte 1-2 pisici pe acolo și tot timpul aveau mare grijă de ele. Nu este o chestie de marketing, așa este cultura lor, au grijă de animale și le iubesc, ceea ce arată cumva și nivelul de calitate umană.

Aşa am început să fac prima strângere de fonduri. I-am spus lui Misha că încercăm și visam noi atunci că dacă am strânge 10.000 EUR am putea să facem vreo 300-400 de pachete pentru oamenii de acolo, că erau undeva la 10-15 sate în zona Donbasului şi să luăm şi căști și veste antiglonț pentru 7 soldați. Am întrebat atunci: „Doar pentru 7?” Şi el mi-a spus că da, că ceilalţi au. El nici nu voia să ceară pentru ei, pentru soldaţi, a zis că astea să le iau doar dacă sunt suficienţi bani.

Am strâns şi cred că am plecat atunci cu 20 de tone de alimente și 500 de kilograme de mâncare pentru câini şi pisici, pe care le-am dus în Donbas. Doamna la care am dus mâncarea pentru animale făcuse un adăpost pentru ele în curtea ei, atunci, pe loc, imediat după ce a început războiul. Soţul a ajutat-o să sudeze gardul astfel încât să împartă câinii, să nu fie agresivi unii cu ceilalţi şi aşa mai departe. Mi-a spus că alea 500 kg le-au ajuns destul de mult, peste o lună. Mi-au reproşat unii că de ce iau mâncare pentru animale, că oamenii sunt cei care contează, dar eu cred că trebuie să ajutăm peste tot unde putem. Am dus în total peste 40 de tone de ajutoare umanitare în mâncare, în Ucraina.

Primul transport l-am făcut cu ajutorul fundației Fan Courier. Ei mi-au pus la dispoziție, gratuit, un tir până la Vama din Sighet. Doar că nu putea să se treacă cu TIR-ul pentru că podul peste Tisa dintre România şi Ucraina este din lemn şi nu se poate trece cu mai mult de 4 tone. Aşa că au ajuns cu TIRul la Sighet, l-au descărcat, au încărcat totul în 9 dube, treceau cu ele, descărcau, se întoarceau. Oamenii au lucrat gratuit. Era în weekend și au lucrat gratuit pentru ucraineni şi le mulţumesc tare mult pentru asta, pentru că a fost absolut extraordinar. Ei nu trebuia să facă chestia asta, nu era jobul lor, dar au venit în timpul weekend-ului și au descărcat tiruri, au încărcat dubele de 2 ori și le-au trimis peste graniță.

Asta a fost prima oară când am intrat în în Ucraina, pe 13 septembrie 2022. Am rămas acolo aproximativ 3 luni de zile. După ce am împărțit ajutoarele am ajuns pe frontul de Est, în linia de contact, alături de Misha și echipa din care făcea parte, „Băieții din Uzghorod” – ei erau din extremul vest al Ucrainei și luptau în extremul Est al Ucrainei, pe contraofensiva care era în septembrie în desfășurare. Un lucru extraordinar pentru istoria mea personală, faptul că am fost martorul contraofensivei Harkiv.

Am trăit momente de intensitate maximă, am fost bombardaţi zi și noapte. Am stat în tranșee, am stat în safe house, undeva la 2-3-4 km în spatele frontului, în localitățile eliberate. Casele astea erau dintre cele părăsite, că armata ucraineană nu rechiziționează case de la civili.

Dar nu stăteai tu mai bine şi mai sigur acasă?

Îmi trecuse prin minte, înainte să plec, că vreau să scriu o carte despre războiul ăsta și era ideea să scriu o carte legată de rezumatele de noapte care se adunaseră, erau deja vreo 200 şi care arătau timeline-ul a ceea ce se întâmpla în război în momentul ăla.

Doar că în momentul în care am avut posibilitatea să ajung în Ucraina mi-am dat seama că vreau să văd cum este războiul cu adevărat, ca în momentul în care voi scrie o carte să pot să scriu în cunoștință de cauză, să înțeleg de ce luptă oamenii ăia, pentru ce luptă, cum se simt, care este atmosfera, cum trăiesc civilii din zonele apropiate de front. Nu regret nicio secundă faptul că am fost acolo.

Atunci am stat aproximativ 3 luni de zile, timp în care am avut și mai mare durere, că a murit Oleg Gubal, care a fost unul dintre „Băieții din Uzghorod” și în numele căruia am făcut spitalul mobil, Complexul Medical Mobil Oleg Gubal. Eram plecat cu Misha, de o zi, pentru că avea el o misiune logistică. Eram în ceea ce părea să fi fost cândva un restaurant și încercam să mâncăm ceva. La un moment dat Misha se uită pe telefon și îl văd că se albește la față. Iese din restaurant, intră înapoi și îmi spune că a murit Oleg.

Îmi aduc aminte că a fost singura dată când am sunat-o pe Flavia de pe GSM. În mod normal, în zona de conflict nu suni de pe GSM și nu îl ai pornit mai niciodată. Am sunat-o plângând pe Flavia, care avea audiențe în Primărie. Era foarte ocupată, dar a stat cu mine la telefon aproape 10 minute. A fost pentru prima oară când n-a știut cum să mă liniștească sau să mă calmeze de când suntem noi împreună. Nici nu avea cum. Era o situație pe care nu puteam să ne-o imaginăm niciunul dintre noi.

Citeşte şi: Flavia Boghiu, inima curajoasă din spatele schimbărilor din Brașov: povestea de dragoste cu Radu Hossu, legătura cu războiul din Ucraina și cum a rezistat într-o carieră politică plină de încercări – LIFE.ro

Apoi, dacă bărbații nu plâng niciodată, sigur băieții plâng câteodată, cum ar spune Holograf. Știu că am plâns 3 zile și 3 nopți, cum se zice. Pentru mine Oleg a fost ca un gardian. Îmi aduc aminte că el stătea la capul meu de fiecare dată când dormeam mai mult, mă trezea, îmi spunea că e gata micul dejun când eram în casa de siguranță. Când eram în zona de tranșee tot timpul el avea grijă să-mi spună că urmează un baraj de artilerie și să mă pregătesc. Nu stăteai toată noaptea cu vestă antiglonț și cu casca pe cap și atunci trebuia să te pregătești. Eu am considerat că am avut o relație specială cu Oleg și am aflat apoi, după moartea lui, când am ajuns în Uzghorod, la înmormântare că sentimentul era reciproc. Și am aflat asta de la fiica lui, Anastasia, care mi-a arătat mesajele pe care le avea de la el, în care-i spunea că e un român acolo, că e un băiat foarte de treabă și îi ajută, e sincer și îl consideră prietenul lui și că e onorat că și eu îl consider prieten. A fost ceva special pentru mine. A fost un al 2-lea șoc, pentru că mi-am dat seama că oamenii ăștia te apreciază pentru ceea ce ești, nu pentru că le-ai dus niște veste antiglonț sau alte lucruri de care au nevoie.

Uite, cum a făcut Flavia! Ea a cumpărat 150 de plicuri de mâncare deshidratată, specială pentru tracking, pe care băieții au iubit-o extraordinar de tare. Au zis că e cea mai bună mâncare deshidratată pe care au mâncat-o vreodată. Flavia a cumpărat asta din banii ei și a trimis-o cât timp eu eram acolo, pentru că simțea foarte bine ce era acolo și de ce era nevoie. Când eram acolo ne adunam în bucătărie, în safe house (n.r.: casă de siguranță), stăteam cu toții și dădeam drumul la Starlink și când vorbeam cu Flavia prin videocall erau și băieții acolo, se salutau, exista mereu o interacțiune între ei și cumva ea a trăit cu războiul în casă, ca să spun așa, și cu primăria și cu războiul în casă timp de 2 ani de zile.

Revenind la Oleg, ăsta a fost cel mai dureros moment pe care l-am trăit.  În același timp au fost momente extraordinar de faine. Chiar dacă eu sunt corespondent de război acreditat de către Ministerul Apărării, ca reprezentant bizbrașov.ro – am scris pentru ei editoriale de opinie politică și analiză politică și astfel au putut să-mi dea acreditarea asta – în momentul când am ajuns acolo, după câteva luni de zile, linia asta între presă şi militarul ucrainean devine foarte difuză, pentru că stai în aceleași tranșee, mănânci la aceeași masă, mănânci aceeași slănină, aceeaşi pâine, deveniţi prieteni.

Sentimentul ăsta de camaraderie pe care îl ai acolo este cel mai apropiat sentiment de cel pe care îl ai față de partenerul tău de viață. Ajungi să ții atât de mult la oamenii ăia și oamenii ăia să țină atât de mult la tine încât e un sentiment absolut extraordinar. E ceva ce n-am mai trăit niciodată la nivelul ăsta și e un lucru absolut extraordinar. Aşa putem să ne dăm seama cumva și de ce au ucrainenii moralul ăsta atât de ridicat şi după 2 ani de zile de război, pentru că oamenii ăia știu pentru ce luptă spre deosebire de ruși, care nu prea știu ce fac acolo și ce caută.

Oare asta te-a motivat în tot acest timp să faci și mai mult și mai mult?

Da, cu siguranță. În momentul când a murit Oleg, de exemplu, deja strânsesem vreo 200 și ceva de mii de euro care s-au transformat în mașini 4 x4, am luat 30 de generatoare că venea decembrie. Dar mă gândeam cum puteam să transformăm tragedia asta în ceva bun. Misha cunoştea o echipă de paramedici din Kiev, care aveau ideea asta de a face un spital mobil.

Fac o paranteză: Oleg n-a murit pe loc, Oleg a murit în drum spre spital. Rușii bombardează absolut toate spitalele de pe linia frontului sau din zona liniei frontului, pentru ca soldații care sunt răniți să nu aibă timp să fie stabilizați și să fie salvați. Cu cât este drumul mai lung până la cel mai apropiat spital, cu atât sunt mai mari posibilităţile ca acel soldat să moară.

Şi atunci mi s-a părut cumva natural şi benefic să facem chestia asta. Singurul lucru pe care l-am cerut a fost să se numească Complexul medical mobil Oleg Gubal. Inaugurarea a fost anul anul ăsta şi a participat și familia lui Oleg. Anastasia chiar a transmis mulțumiri poporului român care a ajutat, a donat și astfel am transformat niște vehicule care n-aveau niciun fel de treabă cu medicina – un autobuz donat de o fundație din Polonia, un Ford F150 vechi din anii 90, un camion ca cel din Terminator 2, dar care era doar un cap-tractor – toate s-au transformat în elemente ale spitalului, autobuzul fiind chiar sala de operații cu 4 puncte de operare.

Acest complex medical operează 24 de ore din 24, 7 zile din 7, cu medici polonezi și ucraineni voluntari și are o capacitate de intervenție asupra a 30 de răniți pe zi. Asta înseamnă aproximativ 1000 de oameni salvați pe lună, aproximativ. Hai să zicem că nu a funcționat constant la capacitate maximă, dar în 3 luni de zile câteva mii de oameni au fost salvați în acest spital. Asta știu!

Nu pot să spun însă exact unde este tocmai din motive de securitate, pentru că el a fost bombardat în timp ce era în construcție în Kiev. A fost bombardat de ruși cu 3 Shahed-uri. Ştiu însă de la Misha că spitalul este pe front, lucrează și salvează vieți. Și sunt mii de oameni care în momentul ăsta supraviețuiesc şi vor rămâne cumva în amintire cu Oleg Gubal.

Şi astfel el este erou şi pentru fiul lui, Nazar, care are acum 8 ani. Când a murit Oleg anul trecut el îi scria lui Moş Crăciun să i-l aducă pe tati înapoi, pentru că el nu putea să realizeze ceea ce s-a întâmplat. Oleg Gubal nu este doar un erou al Ucrainei, ci este şi eroul lui Nazar şi al întregii lui familii. Prin numele lui şi cu ajutorul românilor, Oleg salvează mii de vieți ale oamenilor care luptă pentru libertatea lor, pentru familiile lor, pentru țara lor.

Şi tu ai un statut special în Ucraina, ca să spun aşa. Ai fost decorat în repetate rânduri.

Am fost decorat în primă fază de Brigada 101, Zakarpattia, cu decoraţia Inimă mare care e o decorație special făcută pentru voluntari, pentru că ei au fost beneficiarii principali ai mașinilor pe care le-am dus eu acolo. Am dus undeva la 20 de mașini, 4 camioane militare decomisionate de către Armata Română, cumpărate de către mine și după aia livrate acolo.

Anul ăsta am fost medaliat de către generalul Serghei Naev, care este comandantul Joint Forces ale Ucrainei şi erou al Ucrainei. Am primit Ordinul de merit în gradul întâi. Apoi, în septembrie s-a dat decretul 556/2023 de către președintele Zelenski, unde sunt decorat prin decret prezidențial cu Ordinul de merit în clasa întâi. Sunt singurul civil din România, nereprezentant al vreunei instituții, care este decorat de către președintele Zelenski. A mai fost decorat fostul Ministru de Externe Aurescu, doamna Ministru de Externe Luminița Odobescu, domnul Raed Arafat și șeful Statului Major Român.

Ce simţi tu când primeşti aceste recunoaşteri? Îţi cam creşte inima.

Evident, este o mândrie pentru mine. Uite, că tot vorbeam de preşedintele Zelenski. Când a câștigat alegerile în 2019 și am aflat că era actor eram pe sistemul: „Ce-i asta? Ce face Ucraina?”, mai ales când mă gândeam la Revoluţia Demnităţii. Apropo, în momentul în care noi înregistrăm acest interviu sunt exact 10 ani și o zi de la Revoluția Demnității, de când a început pe Euromaidan. Mă gândeam că au murit ucraineni pe stradă şi apoi au ales un actor ca preşedinte.

Dar pare-se că actorul ăsta este mai om de stat decât 99,99 % din oamenii de stat din România. Nu m-am ferit nici o clipă să îl asociez cu un Winston Churchill modern. Pentru că să te lupți cu a 2-a cea mai mare armată a lumii, să fii numărul 1 pe lista FSB-ului şi pe locul 2 să fie soţia ta şi tu să rămâi pe poziţii, asta te face un mare om de stat. Președintele Zelenski va rămâne întotdeauna în istorie pentru momentul în care președintele Joe Biden l-a sunat în noaptea de 25 spre 26 şi a spus că poate să-l extragă din Kiev, iar el a spus: „N-am nevoie de taxi, am nevoie de muniție.”

Pentru mine, e o mare mândrie să fiu decorat de către omul politic care a demonstrat mai mult curaj decât 99% din politicienii din lume, nu numai din România, care avea ruşii şi trupele Wagner la porţile lui şi el spunea că nu pleacă de acolo chiar dacă va fi să moară. Dar eu tot ce am făcut am făcut pentru civilii şi militarii din Ucraina, nu pentru autorităţile de acolo sau pentru preşedintele Zelenski. Sigur, îl admir, dar sunt de acord că și el greșește uneori, ceea ce este uman în primul rând.

Care sunt planurile pe mai departe?

Dacă tot ne citesc și rușii că știu că ne citesc, că și eu sunt o țintă pentru ei, îi anunț pe această cale că nu mă mai duc în Ucraina anul acesta, deci dacă mă caută să mă caute în Brașov sau prin România.

Revenind la planuri şi ce a fost, până acum am strâns peste 600.000 de euro cu ajutorul a peste 10.000 de donatori unici. Trebuie să spun că în perioada în care au fost deschise campaniile aveam peste 1.000 de donaţii pe lună. Chiar acum m-am întors din Herson unde am dus materiale în valoare de 90.000 EUR pentru repararea punctelor de apă și canal, ca oamenii de acolo să aibă apă potabilă.

Evident, nu sunt singurul care ajută Herson în acest moment. Cu 90.000 EUR nu faci extraordinar de multe pentru un oraş care înainte de război adăpostea 330.000 de oameni, dar unul dintre punctele principale de apă și canal va fi reparat cu ajutorul acestor bani din România, strânși pe pagina mea de Facebook.

Câteva dintre rezultatele campaniei „De la români, cu dragoste”

• 20+ maşini 4×4, SUV şi dube + reparaţiile necesare
• Reparaţia a 4 maşini ale Gărzii Teritoriale Civile
• 30+ generatoare
• Aproximativ 40 de tine de ajutoare – mâncare, obiecte şi produse de igienă, medicamente, pături, mâncare pt animale etc.
• 4 camioane DAC
• 10 camere PTZ
• 3 drone DJI, 1 dronă cu Night Vision, 1 dronă Matrixx, 2 drone Matrice 30T
• Echipamente de protecţie pentru Garda Teritorială Civilă
• 1 maşină de pompieri
• Spitalul mobil Oleg Gubal
• 5 ambulanţe
• Repararea staţiei principale de apă şi canal din Herson

Îţi spuneam că abia m-am întors din Herson. Acolo am fost bombardat din nou, dar mai important e că am fost din nou martorul unui lucru istoric în războiul ăsta: debarcarea ucrainenilor pe malul estic al Niprului. O să rămână așa, un fel de poveste de povestit nepoților.

Acum am luat legătura cu Romanian Battlegroup Getica, care strânge sub umbrela sa toți vorbitorii de limba română care luptă în Legiunea Internațională Ucrainiană: cetățeni ai Republicii Moldova, români, ucraineni care vorbesc limba română, români din Diaspora care se duc și vor să lupte acolo. Ei au un mod foarte strict de a selecta oamenii pentru această echipă. Nu sunt interesați de oameni care au nevoie de license to kill, adică oamenii ăștia care se duc ca turiști de război și nu au nevoie de oameni care nu sunt pregătiți pentru război. Au nevoie de oameni care au pregătire militară, oameni serioși care se duc acolo din ideologie. Cel care este comandantul de facto al acestui grup de luptă – toată lumea îl cunoaşte sub pseudonimul Getodac – a şi spus: „Noi aici luptăm din idealism, pentru că vrem să-i oprim pe ruși la granițele Ucrainei, să nu fim nevoiți să-i oprim pe ruși în România.”

Practic, planul este să ca acum să fac o campanie prin care să-i ajut cu echipamente nonletale: mașini, veste antiglonț, căşti.

Îţi recomandăm şi: Luca Ciubotaru, fost delegat al tineretului la ONU, activist civic: „M-am născut în Bucovina, la granița cu Ucraina. 300 de metri mai jos de-ar fi fost trasată granița din 1940, acum aș fi fost înrolat în forțele armate ucrainene, nu cetățean al unui stat UE și NATO.” – LIFE.ro

Trec la o bucată personală acum. O mai ţine sufletul pe Flavia să te mai lase să pleci?

Sincer, nu. De ținut n-a ținut-o din start sufletul să mă lase să plec. Ea a trecut prin multe momente greu de dus. De exemplu, eram pe frontul de Est şi vorbeam cu ea la telefon, când Misha strigă din spate la mine, pentru că se auzea pe stație că vin rușii înspre noi cu blindate: „Răduleţ – aşa îmi spune el –  pregătește-te, că vin 5 blindate spre noi!” Asta însemna să îmi iau vesta antiglonț și casca și să vedem cum scăpăm. Fiind o echipă de infanterie îţi dai seama că asta era absolut groaznic, că e destul de greu să faci față la lucrurile astea.

Şi-a trecut prin niște momente pe care eu nu mi le pot imagina. Eu, fiind acolo, în vâltoarea lucrurilor, adrenalina îți inundă corpul, te focusezi pe ceea ce trebuie, să faci ce trebuie ca să rămâi în viață, să supraviețuiești. Am avut contact cu rușii de câteva ori, ea știa de chestia asta. Dar noi am avut un pact pe care l-am denumit onestitate brutală: „Orice se întâmplă, îmi spui.” Şi astfel, ea știa de fiecare dată când am avut contact cu ruşii.

A fost chiar într-o seară în care ea se ducea pentru prima oară în direct în studio, la o televiziune națională, să discute despre niște lucruri pe care le-a făcut în Brașov – despre centrul de violență domestică pe care l-a făcut, dacă îmi aduc bine aminte – şi cu 15 minute înainte să intre în emisiune, am anunțat-o că avem contact cu rușii, prin urmare…

Ce-o fi fost în sufletul ei atunci!

Mi-a spus că și-a descoperit noi limite de toleranță. Dar într-un an jumate a îmbătrânit mental mai mult decât în 10 ani, pentru că e greu.

Altă dată am ajuns în Poltava, care fusese bombardat în ziua aia, și chiar când vorbeam noaptea cu ea, era 12 noaptea, au început alarmele pentru că bombardau din nou orașul. Îţi dai seama cum e să fii acasă, în Brașov și să vezi că persoana iubită este sub bombardamente undeva la 1000 km de tine și nu poți să faci absolut nimic, pentru că nu e în controlul tău.

Ce pot să spun este că mă susține pentru că știe că fac lucrul ăsta din suflet. Nu o fac pentru faimă personală sau pentru altceva. După cum am și anunțat de multe ori pe Facebook, nu candidez nicăieri, chiar dacă sunt membru în USR, nu mă interesează să profit de pe urma acestei faime. Singurul lucru pe care îl am este un cont de Patreon unde oamenii, pentru că scriu rezumatele de noapte donează pentru acest aceste scrieri ale mele şi de acolo îmi câștig în momentul ăsta pâinea, existența. Acum, pentru că intenţionez să rămân câteva luni de zile în România, o să am din nou contracte comerciale pentru că o să mă ocup şi de ele.

Te vei ocupa şi de campania electorală, din nou?

Asta nu depinde de mine, ci de USR Brașov. Dar pentru că Flavia este acum preşedinta filialei municipale a USR Brașov, cu siguranță nu voi avea un contract cu ei pentru că ar fi loc de interpretări, indiferent că eu am probat profesional că mă pricep cât de cât la lucrul ăsta. Am 2 victorii şi pot să mă mândresc cu asta. Evident că alegerile locale și alegerile parlamentare, unde am lucrat nu au fost câștigate de mine, ci de către cei care au candidat și de către echipa din jurul lor, dar pot să mă mândresc şi eu cu lucrul ăsta.

Cum spuneam, nu voi lucra cu USR Braşov, dar voluntar, dacă are nevoie cineva de consultanța mea politică, sunt în continuare ancorat la realitățile din România și pot să fac lucrul ăsta.

Te-ar putea interesa şi: Destinul unei prime doamne în vreme de război: Olena Zelenska, femeia devenită ținta numărul 2 în războiul din Ucraina – LIFE.ro