Ioan Dunca, ortopedul maramureșean stabilit în Belgia, care face naveta între Bruxelles și București pentru a schimba destine

De câțiva ani, doctorul Ioan Dunca, ortoped  la Bruxelles, își face bagajul și, la fiecare sfârșit de săptămână, traversează continentul pentru a ajunge la București, se cazează la hotel și consultă, la clinica Intermedicas, pacienți cărora nimeni nu le mai dă vreo șansă aici. Uneori confirmă diagnosticul implacabil, alteori schimbă destine.

Oricare ar fi deznodământul, doctorul Dunca, simte să dea timp țării lui de origine, României.

Cum era orașul dumneavoastră așa cum vi-l amintiți, în nordul țării, în Maramureș?

Sighetul era orașul tipic de provincie: mic, cu oameni buni și caractere puternice. Mă simțeam ca la țară acolo. Este și bine plasat, în Maramureșul istoric, ceea ce îl făcea să păstreze mult din tradițiile țărănești, dar să fie în același timp destul de urban.

De multe ori, când treceam prin orășele mici, ca și al meu, cum era Gherla, de pildă, printre blocuri comuniste, mă întrebam cum pot oamenii să fie fericiți în acel oraș. La fel probabil se întrebau și alții când treceau prin Sighet. Iar răspunsul este neschimbat: erau fericiți oamenii în acel oraș.

Cine din familie era legat de medicină?

Tata era contabil, dar avea un spirit întreprinzător. Și nu s-ar fi dat înapoi nicicum de la a face ceva nou. Era și profund anti-comunist, iar asta pentru că regimul nu a fost deloc blând cu el, după ce s-a aflat că fusese legionar în adolescență.

Mama era asistentă medicală în orașul mic din nordul țării, iar ea mi-a dat primul contact cu lumea medicală. Mergeam la ea, la serviciu, vorbeam cu colegii ei, exista acolo un creuzet de oameni pasionați de acest subiect.

Era frumos. Nu mai spun că aveam acces nelimitat la cărți de specialitate.

Petreceam atât de mult timp acolo, încât atunci când s-a pus problema de studii ulterioare, după ce am terminat liceul, nimeni nu s-a gândit vreo clipă că aș putea face altceva decât medicină.

Cât de complicat a fost să intrați la această facultate și cât de complicat a fost să rămâneți acolo?

Adolescența noastră, din vremea comunismului, nu a fost deloc vreuna cu suferință și mari dificultăți. Eram tineri, plini de entuziasm și energie, deci nu avea loc suferința că suntem în comunism.

Facultatea era însă foarte serioasă, se făcea treabă foarte bună acolo. În plus, eu am făcut mai întâi Liceul Sanitar, așa am înțeles eu de la ai mei că trebuie făcut, după care am încercat mai departe la Universitate. Din păcate, prima oară nu am luat lucrurile prea în serios, se pare, fiindcă nu am intrat la facultate, imediat după liceu, așa că am început să lucrez ca asistent medical.

Munceam și învățam, luam și meditații în paralel, iar acest efort m-a făcut să pricep câtă muncă trebuie ca să treci de examenul de admitere. Erau zile când mă trezeam devreme, începeam să învăț pe la 8.00 sau 9.00, dimineața iar până la 11.00 noaptea nu mă ridicam dintre cărți.

Examenul de admitere era foarte greu și serios. Aveam colegi în facultate care încercaseră la admitere de nouă ori și abia a zecea oară reușiseră.

Ce v-a plăcut la această meserie de medic?

Contactul uman, discuția și faptul că vedeai rezultatul. Tu singur puneai diagnosticul și aveai șansa să rezolvi. Tu, cunoștințele tale și contactul uman, rezolvă o problemă. E superb!

Cum a fost să munciți la țară după terminarea facultății?

Pe vremea aia era obligatoriu să treci pe la un cabinet de țară. Trebuia să faci stagiatura întâi, apoi să mergi la sat. Așa am făcut și eu.

Viața era superbă, într-un sat tot din Maramureș, sat de munte, dar și cu ogoare cultivate. Țărani simpli, cu care mergeam pe câmp și le vedeam munca. Era frumos. Programul era lejer.

Ați găsit vreun sens în această măsură cumva abuzivă a regimului?

Poate că avea un sens. Mulți dintre colegii mei se pierdeau în acest fel. Devenea extrem de tentant să alegi viața la țară, să rămâi medic de circă: nu era presiune, nici mare responsabilitate, îți făceai singur programul, terminai și plecai acasă, în altă zi închideai dispensarul și mergeai pe câmp. Deci tentația să zici că duci o viață cool și să nu-ți dorești să o abandonezi era destul de mare. Dar exista și opțiunea de a alege greul, aventura.

Eu mi-am dat seama că nu eram făcut pentru acest gen de viață bucolică și voiam altceva. Eram plin de idealuri.

Ce ați făcut în acest sens?

După ce am terminat facultatea, în 1988, am început să îmi fac planuri, să mă gândesc cum aș putea să ajung în străinătate.

Mi-aduc aminte că cineva a venit atunci la mine să mă întrebe dacă nu vreau să ajung în Occident trecând Dunărea. Iubita mea, soția mea de acum, nu a avut nimic de obiectat. Dimpotrivă.

Eu, fără să mă gândesc vreo clipă la ce înseamnă riscul de a înota de-a lungul fluviului, m-am opus cu toată forța. Pentru că m-am gândit: „Înotând, cum o să-mi duc eu cărțile cu mine?!” (râde)

În facultate, când plecam de acasă, îmi puneam deoparte niște bani să îmi cumpăr câte o carte de medicină la fiecare două luni. Iar la sfârșitul facultății aveam o bibliotecă destul de consistentă. Pe care cum era să o duc cu mine prin apă? (râde)

Înseamnă că ați găsit o soluție pentru asta, nu?

A venit Revoluția între timp și am putut pleca mai simplu.

După facultate am ajuns la Pitești, ca medic stagiar, după care m-am întors în Maramureș, ca medic de circă, iar de acolo am plecat direct la Bruxelles.

Cum așa?

S-au deschis frontierele imediat după Revoluție și au ajuns la noi, în satele din Maramureș, ajutoare din Belgia. Eu eram medic într-un sat, țăranii m-au chemat să îi ajut să se înțeleagă cu belgienii, eu știam ceva franceză din școală, deci m-am dus.

Atunci am cunoscut un chirurg care m-a întrebat dacă nu aș vrea să mă specializez în Belgia. Eu am zis: „Vai de mine, ar fi visul meu!” Iar el a adăugat atât: „Atunci poți să te prezinți la examen!” Mi-am pregătit materiile și am plecat, cu 500 de dolari în buzunar.

Erau două locuri pentru bursieri străini, în fiecare an. Am dat examen și unul dintre locuri l-am ocupat eu, cu specializare în chirurgie ortopedică, la Bruxelles.

Cum ați învățat limba?

Știam ceva franceză din liceu, de acasă, iar acolo am început să citesc foarte multe cărți de beletristică. Tratatele de medicină erau în franceză, deci nu am avut altă opțiune decât să învăț. Iar franceza medicală nu pare atât de complicată, mai ales că noi făcusem anatomia în limba latină.

Ce așteptări aveați și ce ați găsit acolo?

Am găsit acces la informații și cunoaștere: participam la congrese, ascultam conferințe ținute de specialiști inovatori, inventatori, la care din țară ne uitam ca la Dumnezei.

În țară lucram cu mănuși de cauciuc, în sala de operații, pe care le re-sterilizam, în vreme ce în Occident nu exista nicio restricție la materiale și instrumentar. Dotările erau extraordinare.

Occidentul era altceva: un mecanism care merge strună, totul era organizat, pus la punct. Eu veneam dintr-o zonă de entropie, într-una în care totul era regulat, pus la punct.

Asta ne lipsește un pic în școala românească, unde învățăm bine. Dar nu ne învață nimeni să exersăm această capacitate de a anticipa. În România făceam gestul și nu ne gândeam întotdeauna la ce ne va duce el. Eram mai impulsivi.

Lumea, colegii cum erau?

La început, imediat după Revoluție, când am ajuns aici, eram văzut ca un animal exotic, ca o maimuță, ceva extraordinar. Eram arătat, studiat, cercetat îndeaproape: „uite, știe să și vorbească! (râde) Dacă ascultam muzică și recunoșteam vreo piesă, „uite, știe și muzica aceasta!” Unii m-au întrebat: „În țara voastră se bea cafea?”

Cu timpul lucrurile au intrat în normal, iar acum aș zice doar atât: suntem niște buni români în Belgia. Nu suntem belgieni.

Aici nu există rasism, nu se resimte, dar simți o fină frontieră între cei născuți aici și cei veniți să muncească și să trăiască aici.

De ce ortopedie?

La început îmi plăcea neurochirurgia, acolo am făcut și stagiatura în România. Dar când am ajuns aici am înțeles că nu aș fi putut da concursul fără să am aici un stagiu de neurologie. Aveam mai multe șanse cu alte specializări, cum era și ortopedia.

De ce am ales exact acest domeniu? Fiindcă aveam niște amintiri foarte importante din Facultatea de la Târgu Mureș, unde am văzut niște proteze inovatoare de șold care m-au făcut foarte curios.

Când a început să vă placă?

Ca și cu oricare alt lucru, cu cât îl cunoști mai bine, cu atât începe să-ți placă. Cu cât aflam și învățam mai multe despre ortopedie, cu atât îmi plăcea mai tare.

După ce am terminat studiile din Bruxelles, am ajuns în Paris, unde am rămas 6 luni, după care am plecat în SUA. Mulți din Belgia fac acest lucru: își completează cunoștințele, viziunea cu niște studii în străinătate. Așa am procedat și eu, la sfatul profesorului meu.

Iar ce este cel mai frumos în medicină, nu termini studiile niciodată, înveți toată viața. Mulți medici de aici, care ies la pensie, continuă să meargă la congrese, să învețe, chiar dacă nu vor mai opera niciodată. Dar nu te poți opri să înveți, să afli noul, să te perfecționezi, să faci lucrurile mai bine.

Poate nu sunt toți așa. Am colegi care au învățat în facultate o tehnică și până la sfârșitul vieții lor au făcut același lucru, aceeași metodă. Eu nu am fost așa. Dacă am văzut altă manieră și am înțeles că asta ar aduce beneficii bolnavilor, am schimbat, m-am adaptat. Lucrurile evoluează, iar în medicină cu atât mai mult. Cu cât știi mai mult, cu atât găsești mai multe soluții pentru pacienți.

Când a venit momentul și gândul că lăsați tot și vă întoarceți în țară?

Nu am pierdut niciodată legătura cu țara. Știu ce se întâmplă în țară, ascult știrile, știu ce se petrece în politică. Și am zis că ar fi păcat să nu încerc să fac ceva pentru țară. Ce pot eu. Deși e complicat dar nu am renunțat.

De ce este complicat?

Toți râd de mine când începe weekend-ul, iar eu îmi iau bagajele, merg la aeroport, traversez tot continentul, ajung la București, mă cazez la hotel, țin consultații, toate astea când restul lumii se relaxează.

De ce o faceți așadar?

Așa mi-am dorit.

Noi facem parte din legiunea străină. Poate că va apărea un spital superb în România, în care mai mulți medici din străinătate să ne întoarcem și să facem treabă. România e țara noastră.

Să vă întoarceți definitiv v-ați gândit?

Nu m-am gândit serios la asta. Toată viața mea e aici, sunt bine realizat profesional, copiii sunt la școli. Depinde foarte mult de cum evoluează lucrurile în România.

Nu m-am gândit la asta, dar nici nu exclud.

Ne punem întrebarea de multe ori, după o anumită vârstă: unde o să fim înmormântați? În ce țară? Oare e important?

Și este?

Este o întrebare la care las filozofii să răspundă. (râde)

Aveți încă psihologia unui imigrant!

Sunt un bun român în Belgia. Nici imnul țării nu îl știu bine, de pildă. Dar sunt foarte mulți belgieni născuți aici care nu îl știu.

Dincolo de asta, dacă este un meci de fotbal sau de rugbi în care joacă România cu Belgia, cu ce țară ții? Mi s-a întâmplat. Iar atunci răspunsul vine natural.

Vorbiți-mi puțin despre familia dvs!

Soția mea este din Sibiu, vorbește bine germană, iar acesta a fost unul dintre motivele pentru care am ales Belgia ca rezidență, fiindcă este o țară în care se vorbește în egală măsură franceză și germană.

Ea a terminat matematică la București și lucrează la Comisia Europeană în zona de informatică.

Avem trei copii, cel mare este pe picioarele lui, iar fetele sunt încă la studii: una la medicină, iar mezina este încă la liceu, dar nu vrea să facă medicină.

Nu o încurajați să-și schimbe părerea?

Deloc. Le-am spus mereu: e foarte grea medicina. Îți sacrifici viața. Ajungi să câștigi bani destul de târziu.

Dacă vrei, du-te! Dar dacă o faci doar pentru a face plăcere părinților sau pentru alte beneficii, mai bine renunță. Sacrificiul este uriaș. Iar beneficiile vin destul de târziu.

Și totuși, ce merită?

Chirurgia mi se pare singura meserie în care poți face bine. Ce poate fi mai plăcut în viață decât să petreci făcând bine aproapelui tău. Iar el îți mulțumește. E fericit.

Desigur, mulți au deviat meseria și au devenit niște zei în ea, niște regi, iar asta nu e bine.

Și când nu faci bine?

Nu dormi noaptea.

Nu sunt infailibil, am făcut și eu erori. Iar erorile ne marchează o viață pe noi, medicii. Încercăm să trecem peste ele, dar rămân într-un mic sertar din creier. Le trăiești și-ți rămân repere. Și e bine să le ai acolo, fiindcă te coboară cu picioarele pe Pământ și te fac mai umil, mai smerit.

Dar situațiile în care v-ați simțit Dumnezeu cum sunt?

Foarte bune. Dorm foarte bine în noaptea aia. Merg acasă, îmi iau un pahar de whisky și adorm foarte fericit. (râde)

Nu cred că sunt trei săptămâni de când am operat un pacient din România care suferise deja 7 intervenții într-un singur an și care nu mai primise niciun pronostic să meargă.

Iar operația noastră a reușit. Și omul este bine. Iată un moment când te simți, cum ziceați, Dumnezeu. Și e bine.

Cu ce vă mândriți?

Că sunt bine unde am ajuns și că am pornit de la zero. Am plecat din România cu 500 de dolari și am construit totul de la nimic într-o țară străină.