István Teglas, actorul ce azi stă la aceeași masă cu Mălăiele sau Cristi Puiu după ani de zile de muncă și luptă cu propriile fantasme și frustrări: accentul maghiar și homosexualitatea

Era mijlocul pandemiei când presa și social media vuia că actorul István Teglas a mărturist că este homosexual. Din fericire vâlvătaia s-a stins repede, ca un foc de paie pentru că, așa cum spune și István Teglas, cei care îl cunoșteau știau deja asta despre el, iar cei care nu, au fost mai impresionați de mărturisirea lui legată de tenebrele depresiei decât de coming out-ul său. Și, mai presus de orice, talentul este cel care vorbește despre el și îl definește.

István Teglas vine dintr-un mic orășel din Covasna, Baraolt, o localitate minieră unde majoritatea locuitorilor sunt de etnie maghiară. A fost primul din oraș care a îndrăznit să viseze departe și astfel că după liceu a ales facultatea de teatru de la Târgu Mureș. Și mai frumos decât atât este că cea care i-a fost alături și l-a sprijinit a fost chiar mama lui, lucru puțin neobișnuit în generația noastră, mai ales când venea vorba de a visa o carieră artistică.

A trecut prin multe provocări, teatre, trupe de dans contemporan până ce destinul a făcut să ajungă la București. Iar aici și-a făcut loc. Nu dând din coate, ci arătând ce știe și ce poate. Azi este angajat al TNB și joacă în filme. Filme bune semnate de Cristi Puiu sau Horațiu Mălăiele ce i-au adus anul acesta două nominalizări la premiile Gopo. Nu a câștigat, dar are un mic omuleț auriu din 2020 și la cum se arată lucrurile, probabil că va avea în curând o vitrină plină.

Am vorbit despre copilărie, despre teatru, film, artă și am încheiat cu o mărturisire ce mi-a lăsat pielea de găină. Iată un István Teglas cum probabil nu vei vedea pe scenă.

István, de unde ești de loc?

Eu sunt din județul Covasna, din orașul Baraolt.

Anul acesta ai avut două nominalizări la Gopo: cel mai bun actor în rol principal și cel mai bun actor în rol secundar. Nu a fost pentru prima dată, nu?

Nu, nu a fost. Am mai fost nominalizat în 2020 și atunci am câștigat premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar în filmul lui Porumboiu, La Gomera.

Premiile Gopo sunt așa importante în industria de film din România? Cum ai primit tu nominalizările acestea?

Prima oară, în 2020 am fost pentru prima oară nominalizat și premiat și atunci m-am bucurat. Evident că sunt super conștient că asta nu-mi va aduce un alt rol și mai ales în filmele foarte bune sau care chiar contează pentru mine, dar, cu toate acestea m-am bucurat mult fiind pentru prima oară premiat de când sunt profesionist. Chiar dacă nu contează nici măcar la imagine, e important pentru moment. În plus Gala în sine e importantă pentru că te întâlnești cu oameni pe care nu prea îi vezi, decât dacă ai șansa să lucrezi cu ei. Iar asta e foarte bine pentru că eu nu sunt neapărat sociabil în sensul acesta, nu prea mă duc la party-uri și mă bucur dacă o dată pe an se întâmplă să fiu pe acolo. E foarte frumos și lumea chiar sărbătorește.

Mie mi se pare că sună foarte bine ca după doi ani de pandemie, când industria cinematografică a fost extrem de afectată, tu să ai două nominalizări la Gopo…

Da, dar trebuie să știi că aceste filme s-au făcut chiar înainte de pandemie. Cumva din cauza pandemiei nu au avut premierele.

Povestește-mi puțin despre fiecare dintre ele. Bănuiesc că nu o să poți să spui că unul ți-a plăcut mai mult decât celălalt 😀…

Nu ar fi frumos să spun asta în primul rând față de mine, pentru că am depus multă muncă și efort inuman la fiecare dintre ele. Ambele filme, evident în mod diferit, m-au solicitat și chiar dacă în filmul lui Cristi (n.r. Cristi Puiu, filmul Malmkrog) am rol secundar, am stat acolo timp de două luni de zile, într-un sat lângă Sighișoara. S-a filmat într-un conac și nu pot să spun deloc că mi-a fost mai ușor pentru că lucrul cu Cristi e destul de solicitant. Pe lângă efortul fizic de a sta 12 ore pe zi în picioare fiind majordomul casei, pe de altă parte am ajuns destul de târziu la filmare, nu am prins repetițiile, a trebuit să mă concentrez și să absorb tot ce a spus Cristi într-un timp record. Chiar și între duble am stat numai în picioare pentru că m-am gândit că majordomul asta face, stă tot timpul și supraveghează din picioare. Primele două săptămâni am stat numai în picioare, câte 12 ore pe zi, ceea ce m-a stors de energie. Asta legat de partea fizică, de partea emoțională și cea legată de actorie, am fost tot timpul foarte pe fază pentru că regizorul cerea nu doar de la mine, de la toți o prezență destul de activă. Chiar depindeau foarte multe lucruri tehnice de noi.

Vorbește-mi despre filmul Luca, te rog…

Luca, evident, a fost o experiență total diferită și nici nu mă așteptam la altceva, iar Horațiu (n.r. Horațiu Mălăiele) pe care l-am cunoscut cu câteva luni înainte de filmare și întâmplător am mers împreună, înghesuiți unul în altul într-un microbuz și nu am avut încotro decât să vorbim, a fost fantastic. Era vară, era prin mai, mergeam la premiile UNITER și am nimerit lângă el pe jumătate de scaun, în față și știi cum e: când ești lipit de cineva și transpiri acolo, la un moment dat tot începi să vorbești 😀. Ne știam din vedere, însă nu am avut nicio legătură înainte și atunci m-a invitat la casting. Dar așa din senin, cred că mai mult pentru că se simțea prost că transpiram unul lângă altul și trebuia să zică și el ceva. Eu am luat-o în serios și uite că am ajuns…

Ai ajuns să ai rolul principal și să fii nominalizat la Gopo 😀

Da, foarte frumos 😀

Tu ai dat din prima la actorie sau ai avut alt traseu stabilit?

Am dat din prima. Am avut un traseu oricum destul de alambicat de când mă știu, eram ba într-o trupă de teatru, ba într-o trupă de dans, iar după liceu am zis că nu mai pot să dansez, plus că nici nu exista atunci secția de coregrafie la facultățile de teatru. Așa că Teatru era singura variantă să rămân în zona asta.

La Târgu Mureș ai dat?

Da, la secția maghiară.

Voi aveți multe teatre acolo în secuime…

Da, da, sunt destul de multe 😀

Ai tăi ce profesie au?

Mama are un magazin, tatăl meu a fost instructor auto, iar acum e pensionar. Dar eu nu am permis de conducere, cred că din cauza lui 😀

Și mama ta s-a făcut patroană după Revoluție?

Exact!

Și înainte ce lucra?

Tot în acel magazin de încălțăminte lucra și înainte.

Când ai venit la ei și le-ai spus că te duci la teatru ce au spus?

Pentru că ai mei au divorțat când eu eram destul de mic și nu prea am mai ținut legătura cu tatăl meu, din păcate, mama ne-a crescut singură pe mine și pe sora mea. Iar ea știa, m-a văzut încă din clasa a IV-a că eram pe scenă și făceam tot felul de măscări. S-a bucurat pentru că ea dintotdeauna a fost cumva atrasă de lumea artei. M-a susținut dintotdeauna din punctul acesta de vedere.

Nu era un lucru des întâlnit în generația noastră să te susțină părinții să urmezi o cale artistică…

Da. Și din câte știu eu, nu prea a dat nimeni de la mine de acolo la teatru. De fapt, mai era o fată dintr-un sat din împrejurimi care a dat la Teatru, dar asta cu mult înaintea mea. Din oraș nu știu pe nimeni care să fi ajuns actor până la mine 😀

Mama e în Baraolt în continuare?

Da, e acolo.

Și când te duci în vizită și te văd vecinii de pe scară?

Mă feresc, sincer să-ți spun. Mai mult vine mama la mine și stă câteva zile. În perioada verii mă mai duc, dar nu stau deloc în Baraolt pentru că avem o casă mică undeva în pădure și mă duc direct acolo.

Sora ta ce face? Cu ce se ocupă?

Sora mea trăiește în Ungaria, are business-ul ei, face tot felul de chestii din astea organice, bio, de la gemuri, până la sucuri.

Cum ai ajuns tu de la Târgu Mureș la București?

Total întâmplător. După Târgu Mureș am fost angajat la Timișoara, la Teatrul maghiar, de unde mi-am dat demisia după un an pentru că nu am găsit ce am așteptat. Și eu aveam poate prea multe așteptări la vârsta aceea și vedeam totul prea roz, dar credeam că un teatru trebuie să fie totuși într-un fel. Evident că asta nu am găsit nicăieri, nu doar la Timișoara. Am mers la Sfântul Gheorghe pentru că s-a înființat atunci Studioul M, dar foarte repede mi-am dat seama că nu e ceea ce-mi doresc și atunci am zis: „Ok. Mă duc la Baraolt la magazin, că mă face mama administrator”😀.

Am primit un telefon cum că e un spectacol la Gheorghieni făcut de coregrafa Vava Ștefănescu și m-am dus să lucrez acolo. Am jucat și în alte spectacole și colaborarea asta cu Vava a dat naștere acestei idei ale ei ca eu să vin în București. Ea m-a adus efectiv în București, cu mașina ei, eu nu eram convins, nu aveam nicio legătură cu Bucureștiul, nu mă atrăgea, nu mă interesa, însă ea a insistat că locul meu e aici. Iar după 15 ani de zile am ajuns să-i dau dreptate 😀

Și ce ai făcut? Bănuiesc că nu vorbeai foarte bine limba română, și să vii în București pe dreapta nu e chiar treabă… Unde ai stat, cum ai ajuns să joci?

În primul rând, după ce m-a convins Vava să vin aici, am încercat în zona de performance, de dans contemporan, pentru că după ce mi-am dat demisia de la Timișoara am zis că nu mai vreau să fiu actor. Am vrut să plec din țară după ce am ajuns în București pentru că era evident că aici limitele sunt foarte clare și sunt puține proiecte din care efectiv poți să trăiești. Am avut norocul de a pleca în primii trei ani pentru anumite proiecte și de fiecare dată am plecat pregătit pentru orice situație: mă gândeam că dacă se va lega ceva pe undeva, puteam să rămân. Nu s-a legat nimic, sau poate nu am nimerit eu unde trebuia, cert e că m-am întors în București. Deja luasem viața și cariera de la capăt de multe ori, deja aveam 26 de ani și simțeam nevoia de puțină stabilitate în viața mea.

Așa că am zis că rămân în București. Deja cred că aveam o colaborare cu teatrul Odeon, jucasem într-o piesă și cred că și asta m-a ajutat.

Câte mișto-uri ți-ai luat din cauza limbii?

Multe 😀. Mai mult mă deranja din partea regizorilor aceste șicane. Și culmea că doar cei mediocri comentau, cei care sunt super mișto nu aveau nici o problemă, ba chiar mă ajutau dacă se întâmpla să am dificultăți.

Nu mi-a fost ușor în sensul acesta, am fost destul de disperat o perioadă lungă pentru că sunt și nebun și am avut multe frustrări din cauza asta. Și nu doar legat de tema asta. eu sunt destul de nesigur pe mine și abia la 40 de ani am zis că m-am săturat să ascult ce zice lumea. Orice mi se spunea, o încasam mult mai rău decât ar fi sunat în realitate.

Ai jucat până acum în câte filme?

Nu foarte multe filme. De fapt, am început să joc în filme abia din 2017, în rest doar teatru și scurtmetraje. Primul meu film este ”Un prinț și jumătate”.

Unde joci acum?

Sunt angajat la Teatrul Național, dar joc în mai multe spații și teatre.

Înseamnă că ești foarte șmecher dacă ești angajat la TNB…

Nu știu ce să zic…

Ia să întrebi un actor care acum termină școala cum i se pare să fie angajat la TNB…

Da, dar nici eu când am terminat nu eram angajat la Național 😀. La Național m-am angajat destul de târziu, în 2015, când deja colaboram cu ei de peste 10 ani. De fapt, pe vremea aceea, în 2015 când am fost angajat, li s-a părut că e mai ieftin să mă angajeze decât să mă plătească pentru colaborare. Până atunci se dădeau banii cash pentru colaboratori și mergeam la casierie, la etajul 4 unde primeam și fițuica aia. La un moment dat, s-a nimerit ca în câteva luni să se programeze multe reprezentații cu spectacolele în care jucam și am luat peste 1000 de euro. În perioada aceea era mult fee-ul acesta, mai ales că actorii încă aveau salarii mici. Țin minte că doamna aceea care îmi dădea plicul s-a uitat în plic, apoi s-a uitat la mine și parcă se întreba: „Dar cine e băiatul ăsta de ia atâția bani?”. Efectiv era un plic doldora de bani. După aceste două, trei luni m-au chemat să fiu angajat și m-am gândit că acesta a fost motivul.

István, toată presa a scris despre tine în pandemie, dar nu pentru abilitățile tale de actor…

Da, așa este. Mi-am făcut coming out-ul în pandemie, când am dat un interviu. Nu am făcut din asta prea mare tam tam pentru că oricum lumea care mă știe, știa că sunt homosexual și nu am o problemă cu asta (nu mai am o problemă că am avut mai demult) și nu contează. De fapt contează, că face parte din mine, dar nu e cel mai important lucru despre mine.

Și cum te-ai gândit să-ți faci coming out-ul în mijlocul pandemiei?

Pandemia a adus niște schimbări majore pentru unii, lucru care mi s-a întâmplat și mie. Eram într-o relație lungă de aproape 15 ani, care s-a terminat în mijlocul pandemiei pentru că, având timp de reflectat, a trebuit să „ne uităm mai mult în oglindă” și să ne dăm seama cum stăm. Am ales această variantă de a ieși din relație – dar a fost de comun acord – și din momentul acela…

De fapt știi cum s-a întâmplat? Că nu era programat coming-out-ul meu. A fost actorul acela care s-a sinucis și atunci s-a pus problema: „Băi, dar pandemia asta e o sursă de depresie pentru artiști”. Noi am rămas cumva „fără job”, chiar dacă salariul îl luăm, însă erau alții care primeau mai puțin, la fel și marea majoritate a artiștilor care nu sunt angajați nicăieri și a fost o perioadă foarte nasoală fără bani. Unii au renunțat la chirie, în timp ce alții au renunțat la a mai fi artiști. Și atunci s-a întâmplat tragedia cu colegul nostru care s-a aruncat de la înălțime și se pare că principala cauză au fost problemele financiare. Atunci s-a pus problema importanței depresiei în zona noastră și s-a făcut un soi de dezbatere în social media. Eu cu Luiza Zan, care a avut și ea o perioadă destul de zbuciumată în pandemie, am început să vorbim și ne-am gândit să facem un grup pentru artiști, să chemăm niște profesioniști să ne ajute și să vorbim între noi, să împărtășim prin ce trecem.

În legătură cu asta m-au sunat cei de la Cultura la dubă și subiectul interviului era depresia.

Citește și: Actorul român care joacă cu Antonio Banderas în serialul „Geniul: Picasso”, Gabriel Constantin: „Dacă am învăţat ceva din industria asta, este faptul că nu trebuie să te aştepţi la nimic”.

Eu nu mi-am propus să fac coming out-ul, dar când m-au întrebat de unde vine depresia, am avut un declic. M-am gândit că aproape de când mă știu am avut o înclinare către depresie.

Țin minte că la 14 ani aveam zile când mergeam la școală și efectiv nu vorbeam cu nimeni, nu puteam să-mi deschid gura. Altfel, eram tot timpul clovnul clasei. În perioadele în care nu puteam să vorbesc nu aveam nimic altceva, nu eram bolnav, doar mă simțeam foarte trist și simțeam tristețea asta înăuntrul meu.

Atunci eu nu știam cu certitudine, cumva intuiam că sunt homosexual. Iar la întrebarea: „când au apărut primele semne de depresie”, m-am gândit la acele momente și mi-am dat seama că asta are legătură cu faptul că eu nu-mi recunoșteam partea asta din mine. Credeam că sunt singurul din Baraolt și din lume care este așa…. așa adică homosexual.

Așa în neregulă, bănuiesc. Credeai că e ceva greșit la tine…

Absolut! Așa s-a ajuns la coming out-ul meu, nu ca să mă deschid eu în fața cuiva pentru că nu interesează pe nimeni și așa e normal să fie. Chestia asta m-a dus în niște zone destul de negre.

Tu zici că nu interesează pe nimeni, dar în societatea noastră nu prea e așa… Cum a fost după?

A fost foarte bine pentru că o mare parte din lumea care mă înconjoară știa lucrul acesta și pe de altă parte m-am simțit foarte bine pentru că ceilalți au aflat prin intermediul acelei mărturisiri care e mult mai profundă decât faptul că sunt homosexual și nu am avut nicio reacție nasoală. A fost foarte bine primit coming out-ul.

Nici mama ta nu ți-a reproșat că ai făcut public asta?

Nu mi-a reproșat. Ea este destul de sensibilă și cumva o înțeleg și are dreptate. Evident că nu i-a fost ușor pentru că în orașul nostru probabil că încă este o chestie tabu, cum probabil e în multe alte locuri ale țării și ale lumii. Ea este o femeie care vede peste lucrurile de genul acesta și poate trece peste.

Felicitări! Sincer! Pentru curajul și asumarea de care dai dovadă. Spune-mi la ce lucrezi acum?

În momentul acesta lucrez la Teatrul Național la Pescărușul, acesta e proiectul de zi cu zi și mai am altele care așteaptă să intre în producție.

Spuneai la un moment dat că era greu să ajungi să trăiești din teatru… Ai ajuns să trăiești decent din meseria de actor?

Da. Din fericire, da. Și nu-mi vine să cred. Totdeauna am fost genul care nu avea bani și trebuia să-i cer mamei și acum nici ei nu-i vine să creadă 😀. Chiar și după o perioadă lungă în care ajunsesem să câștig decent și să trăiesc bine din teatru, mama tot îmi trimitea bani și îi spuneam mereu: „Nu-mi mai trimite că nu am nevoie. Îți dau eu că am mai mulți decât tine 😀”